Cum își joacă România cărțile independenței de sursele rusești de energie

Chiar dacă este mare producătoare de gaze naturale în UE, România este încă departe de a deveni repede independentă de sursele rusești de energie, mai ales după felul în care își folosește de ani de zile atu-urile.

România a importat anul trecut peste 45% din resursele sale primare de energie, de peste 33,75 milioane tone de echivalent petrol (tep).

Cele mai mari importuri au fost de țiței (6,82 mil. tep, sau 68,7% din necesar), de produse petroliere (3,92 mil. tep) și de gaze (2,82 mil. tep, sau 28,1% din necesar) – toate mai ales din Rusia. Importurile de cărbune și de energie electrică au acoperit peste 12% din necesar. (o tep echivalează cu o cantitate de combustibil care dezvoltă o putere calorifică de 10.000 Kcal/Kg).

Principalul avantaj al României este acela că are o structură energetică echilibrată, care i-a permis deja să se adapteze la marile constrângeri rezultate ale războiului Rusiei în Ucraina: crearea penuriei de gaze, și debalansarea pieței petrolului și scumpirea acestora ca „în vremuri de război”. Totuși…

Lista oportunităților. Sau a nereușitelor

În același timp, oportunitățile și soluțiile decuplării României de gazele  sursele rusești de energie sunt, de mulți ani, aceleași cu capitolele eșecurilor strategilor energetici români, oficiali sau neoficiali, care au făcut prea puțin pentru fructificarea oportunităților, ori chiar au lucrat dimpotrivă:

• cel mai mare zăcământ offshore de gaze ar putea să producă abia în 2027, în cel mai bun caz, din cauza unei legi cu implicații obscure;
• potențialul de producție de electricitate offshore este de 10 ori mai mare decât capacitatea de producție actuală. Dar nu există nici măcar proiectul legii necesare. Și, oricum, din Dobrogea nu mai poate fi scos 1 kWh din cauza întârzierii investițiilor în rețeaua magistrală;
• proiectele de construcție de capacități noi au eșuat, sau au fost declanșate doar sub amenințarea insolvenței, marelui producător CE Oltenia;
• accesul la alte surse decât cele rusești nu a fost o prioritate reală a politicii externe românești, ori, dacă a fost, nu a folosit la mai nimic. Este greu de spus dacă, fără criza energetică declanșată de războiul Rusiei în Ucraina și fără persuasiunea Comisiei Europene, ar fi fost gata interconectorul de gaze Grecia-Bulgaria, care face posibil accesul României la gazele exportate de Azerbaidjan.
• politica de investiții energetice a guvernelor României a vorbit de zeci de miliarde de euro, dar aceleași guverne au stors prin dividende profiturile companiilor energetice pe care le controlează.
• Astfel că, PNRR a venit cu o gură de aer proaspăt, dar proiectele energetice nu au atras decât promisiunea a 1,62 miliarde de euro, sau puțin peste 6,5% din totalul de 29,2 miliarde.

O restructurare de nevoie

Restructurarea Complexului Energetic Oltenia (care produce din cărbune 20% din electricitatea României) poate decurge fără piedică, după ce Comisia Europeană a acceptat includerea gazelor în taxonomia (clasificarea) resurselor energetice verzi, ca resursă necesară pentru tranziția verde.

Din procesul de restructurare al CE Oltenia face parte construcția de grupuri de producție pe gaze și, în luna mai, Comisia a aprobat finanțarea proiectelor electrocentralelor pe gaze de la Turceni (475 MW, 167,5 mil. euro) și Ișalnița (850 MW, 253 mil. euro), din Fondul (european) de Modernizare (Mecanismul 10d).

De asemeni viitoarele  parcurilor fotovoltaice ale CE Oltenia (de 735 MW, 735.000 kW) vor primi peste 469 de milioane de euro.

Oportunitatea asimilării gazelor ca resursă de tranziție verde

Este drept, România a avut partea sa de contribuție în succesul asimilării gazelor naturale ca resursă de tranziție verde. Inițial, Comisia Europeană nu le-a inclus în taxonomia (clasificarea) resurselor verzi de energie – ceea ce nici nu sunt, tehnic vorbind.

Războiul și criza gazelor care i-a urmat au schimbat abordarea la Bruxelles și acum, clasificarea Comisiei nu mai descurajează investițiile în proiecte de gaze.

Dezbaterile pan-europene au fost dominate de controversa (franco-germană, în fond) energie nucleară versus energia gazelor. În această luptă dintre cei mari, nu a fost confortabilă poziția României, care susține includerea ambelor tipuri în taxonomie.

(Citește și: „României i-au fost acceptate proiecte energetice de 1,4 mld. euro prin Fondul de Modernizare”)

Și este drept că, măcar în privința Fondului de Modernizare, oficialii români și ai salvării CE Oltenia au făcut demersurile necesare la Bruxelles, deși – în al doilea caz, abia când le-a ajuns la os cuțitul amenințării cu falimentul marelui producător de electricitate pe cărbune.

Același fond european de modernizare este folosit și pentru finanțarea, cu peste 271 de milioane de euro, a construcției a trei linii de transport de 400 kV, necesare pentru a îmbunătăți capacitatea operatorului național de transport și sistem energetic Transelectrica (TEL), de a prelua producția de electricitate.

Oportunități reale, dar inaccesibile

Este, de altfel, unul din paradoxurile guvernanței energetice a României: să nu aibă acces la marele său potențial eolian din Marea Neagră și al multor proiecte inovative de energie verde din Dobrogea (și nu numai), aflate deocamdată în stadiul de intenție, conform datelor oficiale.

Din Dobrogea, Transelectrica (TEL) mai poate prelua 0 (zero) kilowați și acesta a fost un argument decisiv pentru aprobarea finanțării celor 3 linii de înaltă tensiune.

România și-ar putea majora de peste patru ori cantitatea de electricitate produsă anual prin valorificarea potenţialului resurselor eoliene offshore ale platformei continentale românești din Marea Neagră.

Își așteaptă, astfel, valorificarea o capacitate naturală totală de 94 GW (94 de milioane kW) de energie eoliană a sectorului offshore românesc, din care 22 GW prin turbine cu fundație fixă pe fundul mării, iar celelalte – prin turbine flotante.

Fascinația proiectelor de hidrogen

Alte proiecte vizează construcția de noi parcuri eoliene (Dobrogea se poate lăuda deja cu cel mai mare parc onshore din Europa), inclusiv prin proiecte de producție de hidrogen verde folosind electricitatea eoliană.

Hidroelectrica, Romgaz (simbol bursier SNG), OMV Petrom (SNP), Liberty Galați, mai mulți producători de energie eoliană și chiar Lukoil, prin filiala sa Petrotel din Ploiești, pun la punct planuri pentru producția de hidrogen verde. Adică acel hidrogen produs prin electroliza apei, dar cu un consum exclusiv de energie regenerabilă.

Marii producători de gaze naturale ai României, Romgaz (SNG) şi OMV Petrom (SNP) au anunțat încă de mai bine de un an că vor să investească într-un proiect comun de producție a hidrogenului într-un parc eolian în Dobrogea, în premieră pentru piaţa din România.

De asemeni, operatorul sistemului național de gaze naturale, Transgaz (TGN) urmează să se asocieze cu Fondul de Investiții al Inițiativei celor Trei Mări (I3M) într-o companie de proiect pentru construcția conductelor magistrale de hidrogen.

Fascinația nuclerară

Fac progrese, încet dar sigur, proiectul de retehnologizare a Unității 1 a Centralei Nucleare de la Cernavodă, a Nuclearelectrica (SNN), ca și cele de construcție a reactoarelor 3 și 4. Acestea au reintrat pe cursul firesc nord American (primele două reactoare sunt de concepție Candu, canadiană), după ce alți ani au fost pierduți pe filiera chineză, pe care a mizat cercul de interese reprezentat de Liviu Dragnea.

Mult mai rapid progresează proiectul mini-reactoarelor nucleare modulare (SMR) concepute de compania americană NuScale, care beneficiază de o susținere politică și financiară americană remarcabilă. Și, pe cale de consecință, și strategii energetici români au îmbrățișat idea.

Prima centrală de mini-reactoare nucleare NuScale va fi pe amplasamentul fostei electrocentrale pe cărbune de la Doicești (Dâmbovița) și va avea o capacitate de 462 MW.

SUA vor investi 14 milioane de dolari în proiectarea mini-reactoarelor nucleare pentru centrala SMR de la Doicești, care va avea 6 astfel de module și împreună cu componenta de fotovoltaice, capacitatea instalată totală urmează să ajungă la 600 MW, potrivit lui Cosmin Ghiță, directorul general al Nuclearelectrica (SNN).

Fascinația fotovoltaicelor plutitoare ale Hidroelectrica

Hidroelectrica va instala primul parc fotovoltaic plutitor din România, pe unul din lacurile sale de acumulare, contractul urmând să fie atribuit până la sfârșitul anului. Odată extins, proiectul ar putea reduce evaporarea apei din acumulări, fenomen care periclitează producția hidroelectrică.

(Citește și: „Hidroelectrica va instala primul său parc fotovoltaic plutitor. Reduce evaporarea apei din lacurile de acumulare”)

„Până la sfârşitul anului (Hidroelectrica) va atribui primul proiect pilot  de panouri fotovoltaice flotante de 10 megawaţi (mii kW) (…), în judeţul în judeţul Olt, la amenajarea hidroelectrică de la Ipoteşti a sucursalei Vâlcea”, a declarat ministrul Energiei, Virgil Popescu.

În perspectivă, vor putea fi folosite „aceste luciuri de apă pentru a produce energie electrică, pentru că fotovoltaicul, cu hidro se echilibrează foarte bine şi facem două lucruri: odată producem mai multă energie, echilibrăm mai bine energia, dar şi reducem evaporarea apei”, potrivit ministrului Energiei.

Ministerul Energiei vrea să cumpere tot exportul de gaze azere

„Dacă este posibil, dorim să importăm tot volumul necesar de gaze din Azerbaidjan. Suntem în negocieri și, când vom termina, vom anunța. Dar suntem pe drumul cel bun”, declara ministrul Energiei, Virgil Popescu, după ce fusese în capitala Azerbaidjanului, Baku, în iunie, a doua oară în 4 luni.

Febra gazelor azere a crescut la nord de Dunăre, după ce, în sfârșit, cu contribuția decisivă a Comisiei Europene, viteza de lucru la gazoductul interconnector dintre Grecia și Bulgaria (IGB) a crescut într-un an cât în 5.

Astfel că, în această primăvară, România a căpătat posibilitatea de a primi gaze azere prin trans-anatolian TANAP, dar și, anul viitor, de la terminalul grec de gaze lichefiate de la Alexadoupolis.

Ce n-a reușit ani de zile Transgaz (TGN) a reușit amenințarea crizei gazelor declanșată de războiul Rusiei în Ucraina.

Competitorii pentru gazele azere nu sunt puțini. Ungaria vrea (și există șansa ca gazoductul BRUA să-și regăsească utilitate), Serbia vrea, și desigur și Bulgaria, ca să nu mai vorbim de alți mari consumatori europeni, printre care Italia, unde se termină gazoductul trans-adriatic TAP, amplasat în continuarea TANAP.

Gazele azere nu se obțin ușor și rapid, nici măcar teoretic. Trebuie angajate exporturile, trebuie rezervate capacitățile de transport prin gazoducte.

Competiția ar fi devenit ineficientă și de aceea intervenit Comisia Europeană, iar șefa acesteia, Ursula von der Leyen va semna un acord pentru dublarea exporturilor de gaze azere.

Altfel, legiuitorilor români le-a trebuit ani de zile ca să adopte o lege a exploatării gazelor offshore descurajatoare și alți trei ani ca s-o corecteze.

Cele mai bune șanse sunt ca abia în 2027 să înceapă producția celui mai mare zăcământ descoperit pe platforma continental românească, de 100 de miliarde de metri cubi, adică de circa 10 ori consumul actual anual al țării.

***