Politicienii – și unii analiști – s-au grăbit azi să exclame că linia de mijloc a UE (adică a Parlamentului European) și-a păstrat echilibrul – însă lucrurile nu stau chiar așa:
Pentru că mai există o realitate, mai relevantă chiar decât cifrele, în care echilibrul nu poate fi asigurat doar prin așezarea a 730 de inși în sala de la Strassbourg.
Primul lucru de observat:
de 3 legislaturi încoace, dreapta radicală (cea normală și cea extremistă) urcă pe eșichierul politic european: o analiză, pe baza datelor de la ultimele 3 scrutinuri – de văzut graficele AICI-LINK– ). Nu importă acum de ce ( e un alt subiect, de ce stânga n-a reușit să fie ”mama răniților” acestor crize – așa cum i-ar sta bine stângii) – însă această dreaptă a trecut acum, însumată, pragul critic de 30% (mai mult decât PPE):
PPE, partidul cu cele mai multe voturi, nu se mai decurcă numai cu Socialiștii și cu Renew (ambele în scădere): chiar dacă i-ar ieși, la limită, aritmetica de la masa verde, există alte 4 lucruri care vor modifica substanțial direcția Europei – cu pași mai brutali sau mai neobservați, după cum electoratele naționale vor reacționa în următorul an și, mai ales, după cum vor merge alegerile din SUA:
să luăm, la rând, cele 4 lucruri:
1, Ne place, sau nu, după ce a spulberat în alegeri alianța politică a lui Emmanuel Macron, Marine Le Pen va juca un rol de neignorat în politica europeană, mai vizibil sau mai discret – fie prin intermediul poziției Franței, fie prin grupul de la Strassbourg.
Atenție: Franța e prima putere militară a UE după Brexit și a doua economie a UE. Chiar dacă la anticipatele convocate de Macron în iulie nu va câștiga, Adunarea Națională a lui Marine Le Pen va putea influența sub diverse forme politica Franței – mai ales în relația cu Germania și cu… Rusia, cunoscute fiind relațiile lui Le Pen cu inamicul de la Răsărit.
Acest lucru ar trebui să preocupe și România – potrivit unei analize sub titlul ”Franța a aruncat ancora în Marea Neagră: De ce?” din CRONICILE 78: flancul din această zonă al NATO e sub comanda Parisului, așa cum Polonia și Balticele, ca state NATO, se află sub umbrela Washington.
2, Gorgiei Meloni – premierul Italiei, ce-a de-a 3-a economie a UE – i-au intrat cărți puternice la aceste alegeri: va fi un personaj foarte important în echilibrul de putere european, acolo unde PPE caută cu disperare aliați. Iar târgul acestui sprijin politic acordat noii Comisii ar putea fi o baleiere mai puternică spre dreapta a PPE.
3, Nu mai liniștitor stau lucrurile în prima economie a UE – Germania, unde AfD a luat ”numai 15%” – cum spun analiștii – dar potențialul de creștere este uriaș (+5% față de alegrile precedente) pe fondul căderii continue a industriei germane (în aprilie a coborât a 4-a lună la rând), al migrației ilegale, al creșterii costului vieții tocmai din cauza derivei economiei.
Să mai adăugăm aici situația din două din cele mai influente state ale UE – sateliți ai Germaniei:
lumea spune, de pildă, că socialiștii lui Frans Timmermans au câștigat alegerile de ieri în Olanda (cu 23%), dar refuză să vadă că guvernul olandez e condus de 4 partide de dreapta, unul mai radical ca altul – partide care au trimis, însumat, în PE mai mulți parlamentari decât socialiștii;
sau – al doilea stat satelit al Germaniei – Austria, unde dreapta radicală a fost învinsă de extrema dreaptă.
4, Alegerile de zilele trecute ne-au arătat doar o stare de spirit – o intuiție și o reacție emoțională a electoratului în marile economii ale UE, însă în următoarele săptămâni vom afla și adevărul cifrelor:
vine Raportul Draghi, foarte dur, despre cauzele scăderii competitivității europene, când, dacă la Bruxelles există puțină onoare și dacă e putină responsabilitate în fața agresiunii Rusiei și a expansiunii comerțului Chinei – von der Leyen & Comp ar trebui nu să uneltească pentru un nou mandat, ci să plece acasă pentru totdeauna.
După prezentarea acestui Raport, multe lucruri vor fi reevaluate în economia europeană și multă mitologie va fi ștearsă pentru a deschide drumuri noi de evoluție. Cum? Situația e atât de complicată (o spune nu un lider de la AfD, ci Mateusz Morawiecki – AICI-LINK), încât numai un economist de top o poate depana. În niciun caz politicienii de politsiren din ultimele 2 legislaturi.
Și într-un caz (continuăm cu politrucii europeni) și în celălalt (vine un expert care se uită la cifre, nu în codurile ideologice woke) – situația nu are cum să rămâna așa: fie va plesni, fie va urma drumul greu al redresării – reale, nu tipărind bani sau vânzând pielea ursului din pădure.
*
Cât privește România, și ea intră intr-o nouă fază:
1, victoria cu peste 50% a PSD-PNL bătătoreste drumul către partidul unic de facto: vom mai avea o simulare de competiție la prezidențiale, poate si la parlamentare – din care va rezulta o entitate politică cu puteri discreționare: are 80% din administrația locală, 100% din aministrația centrală, 100% din puterea judecătorească. Nemaivorbind de lipsa totală de cenzură reciprocă pe care partidele de ideologii diferite și-o aplică – diferențele de ”viziune” dintre taberele din interiorul PSD, de exemplu, sunt mult mai mari decât cele dintre staff-urile PSD și PNL…
2, Lipsa unei opoziții reale. Cifrele de duminică seara (12%) ale USR-PMP-Forța Dreptei arată că nu va exista în viitorul parlament o voce care să se facă auzită cât de puțin.
Tema electoratului pentru alegerile din toamnă este crearea unei opoziții cât de puternică posibil în fața partidului unic de facto.
3, AUR: la un pocnet din degete, s-a oprit. Rezultatul sub așteptări (în ianuarie, sondajele îi dădeau între 22 si 27 de procente – e drept, cam umflate pentru a justifica necesitatea aliantei PSD-PNL) are două motive foarte evidente:
Primul – a piedut partizanatul din teren al clericilor de țară – care s-au demobilizat odată cu blocarea discursului pro-rusesc al lui Teodosie Tomitanul – iar la asta s-a adăugat slaba participare (sau nefolosirea aparatului de mobilizare) la vot a românilor din diaspora. Al doilea motiv este oprirea bruscă (și aparent inexplicabilă) a discursului politic și rezumarea la acțiuni hilare – precum au fost punerile în scenă cu domnitori și voievozi.
E posibil ca, spre toamnă, să fie din nou umflați cu pompa, pentru că sunt un partid considerat nefrecventabil, astfel încât o opoziție reală să aibă un spațiu de manevră cât mai îngust.
*
Probabil că mulți ani de-acum încolo ne va fi dor de o campanie electorală tensionată, cu acuzații și reproșuri adevărate, nu mimate, în care sângele de pe scenă era real și nu vopsea roșie, iar săbiile erau din oțel și ascuțite, nu din lemn:
să ne uităm peste gard, în Ungaria, si să vedem acolo cât de greu se dă jos un partid stat.
(Citește și: ”Cristian Grosu / Europa von der Leyen și muncitorul german al lui Draghi”)
(Citește și: ”Treimea imposibilă a Europei – opinie Mateusz Morawiecki”)
(Citiți și: ”Disoluția Democrației – CRONICILE NR. 78. Sumarul, titlurile, autorii, coperta”)
***
