Treimea imposibilă a Europei – opinie Mateusz Morawiecki

Fostul premier polonez Mateusz Morawiecki publică în Politico un material de opinie intitulat ”Treimea imposibilă a Europei”.

Un titlu de film care ilustrează politicile Europei

Filmul „Everything Everywhere All Once” a luat cu asalt premiile Oscar în urmă cu doi ani, realizatorii săi oferind o viziune care se petrece în mai multe lumi simultan. Acest titlu ar putea fi la fel de bine numele strategiei pe care Europa a încercat să o urmeze în ultimii ani – din păcate, cu rezultate politice devastatoare.

Trăim într-o singură realitate, dar factorii de decizie din UE doresc, teoretic, să asigure totul, peste tot și să facă totul deodată. Cu toate acestea, planurile lor nu reflectă realitățile lumii reale.

Legiuitorii blocului doresc să impună cele mai stricte standarde de mediu, dar concurează cu țări cărora nu le pasă deloc de aceste standarde.

Ei susțin comerțul liber, în timp ce toți ceilalți jucători importanți aleg protecționismul pe față.

UE impune cerințe de reducere a datoriilor membrilor săi, dar continuă să solicite și angajamente din ce în ce mai ambițioase. Auzim că datoria ar trebui redusă și inflația ar trebui să fie redusă, că cheltuielile cu apărarea ar trebui crescute, că cărbunele ar trebui eliminat treptat și ar trebui făcute investiții în tehnologii cu emisii scăzute și zero de carbon.

Triada imposibilă de ambiții

Greșeala strategică făcută de Europa amintește de conceptul ”Impossible Trinity”. În anii 1960, economiștii Robert Mundell și Marcus Fleming au dezvoltat un model, susținând că este imposibil să se realizeze simultan următoarele trei lucruri în politica economică: un curs de schimb fix, o politică monetară independentă și libera circulație a capitalului.

Cel mult două dintre aceste elemente pot fi urmărite simultan – nu trei.

Și totuși, astăzi, Europa și-a impus o triadă imposibilă de ambiții: factorii de decizie politică doresc să mențină cele mai generoase politici sociale și investiții în noile tehnologii și inovare; doresc să extindă capacitățile de apărare; și vor și acordul verde european.

Dar, pe termen scurt, nu este posibil să fie îndeplinite toate aceste obiective în același timp. Aceasta este trinitatea noastră imposibilă.

Argumente și calcule din lumea reală

UE și țările sale membre se angajează în prezent să cheltuiască între 700 de miliarde de euro și 1,4 trilioane de euro pe an pentru a atinge neutralitatea climatică până în 2050 și vor continua să facă acest lucru în următorii ani. Acestea nu sunt doar sume inimaginabil de mari – Acordul Verde European constă într-o arhitectură întreagă complexă de standarde și costuri, creând un ecosistem neprietenos pentru industria privată și antreprenori.

Nu este de mirare că tot mai multe companii se mută în țări în care prețurile la energie sunt mai mici și birocrația este mai puțin împovărătoare. Gigantul german al chimiei BASF a pus ochii pe China, în timp ce alte companii germane, inclusiv Aurubis și Schaeffler, se extind în SUA. Iar acesta este doar începutul.

Și noi, în Polonia, începem să fim afectați de toate acestea. De exemplu, filiala GE Power a decis să-și închidă turnătoria din Elbląg și își va înceta activitatea până în 2025.

Toate acestea pun sub semnul întrebării viabilitatea modelului statului bunăstării.

Europenii își amintesc bine sacrificiile grele cauzate de Covid-19, incertitudinea asociată, creșterea prețurilor, spectrul falimentului și al șomajului. În prezent, cheltuielile totale pentru politica socială în UE se situează între 3 și 4 trilioane euro.

Adevărul este că nimeni din Europa nu este pregătit pentru reduceri semnificative ale politicii sociale, dar dacă factorii de decizie politică persistă cu triada lor nerealistă, reducerile vor trebui să vină.

Și aceasta va însemna ruptura contractului social, perturbarea economiei sociale de piață și, foarte important, coroziunea naturii esențiale a identității europene. Într-adevăr, statul bunăstării este una dintre cele mai mari realizări ale Europei.

Apoi, există politica de securitate. Trebuie să ne creștem capacitățile de apărare – sau, pentru a spune mai larg, capacitățile de reziliență ale țărilor membre UE – pentru a proteja ceea ce am realizat de-a lungul deceniilor.

Pentru Polonia, Cehia, Slovacia, statele baltice și România, mizele sunt și mai mari și sunt de natură existențială. Sarcina cu care ne confruntăm este îngreunată de faptul că trăim într-o perioadă de creștere a multipolarității.

Rivalitatea dintre SUA și China înseamnă că Washington va acorda mai multă atenție și resurse Indo-Pacificului și pentru a contracara influența chineză. Multipolaritatea a creat, de asemenea, o constelație complexă de interdependențe și rivalități – cu Rusia ca agresor, India aspirând să devină o putere globală și statele musulmane și țările din sudul global dornice să exercite mai multă influență și putere.

În acest context, Europa cheltuiește în prezent aproximativ 400 de miliarde de dolari pentru apărare – și ar mai trebui să adauge minim între 400 și 500 de miliarde de dolari. Dacă Europa vrea să fie protejată împotriva amenințărilor din partea Rusiei și a prietenilor săi, dacă vrea să fie un jucător global, trebuie să cheltuiască între 4 și 5% din PIB pe armată. Acest lucru se aplică fiecărei țări membre NATO.

Europa trebuie să aleagă – care sunt variantele

În concluzie, Europa se confruntă cu trei mari domenii de cheltuieli, dar nu există suficienți bani în bugetele sale naționale pentru a le plăti. Deci, trebuie să aleagă: Fie trebuie să acorde prioritate politicii climatice și de securitate, dar apoi să accepte costurile sociale severe și eventuala subfinanțare pentru inovare.

Sau poate menține modelul social al statului bunăstării și ținte climatice ambițioase, dar să renunțe la creșterea puterii sale militare.

Sau, trebuie să favorizeze securitatea Europei și modelul statului bunăstării, dar, în consecință, să-și reconsidere actuala politică climatică.

Sunt un susținător puternic al acestei a treia opțiuni: statul bunăstării și statul de securitate.

A alege prima opțiune ar însemna o Europă sortită stagnării și, mai mult, a unei Europe tulburate de conflicte sociale. Cum anume intenționează elitele UE să convingă publicul european să plătească costul tot mai mare al politicilor ecologice, atunci când Europa este responsabilă pentru doar 8% din emisiile globale de carbon?

A doua opțiune coincide cu politica actuală de la Bruxelles. Dar, în timp ce combinația dintre statul bunăstării și politica climatică este bună în timp de pace, acum trăim într-o eră de mare pericol. Fără o apărare puternică, Europa va deveni pradă altora.

Iar cine crede că Rusia se va opri la Ucraina ar trebui să-și abandoneze iluziile prostești. E timpul ca Europa să se trezească.

(Citiți și: ”Cristian Grosu / Europa  von der Leyen și muncitorul german al lui Draghi”)

(Citiți și: ”Parlamentul European – deplasarea continuă spre dreapta: o analiză pe ultimele 3 legislaturi”)

***