Sub laurii creșterii economice din ultimii 2 ani băltește un fenomen care peste un deceniu ne poate exploda în față : miza pe salariile mici ca principală sursă de competitivitate, îndeosebi în industria adjudecată de investițiile străine – zona care ne-a adus cea mai importantă creștere – și ignorarea celorlalte surse de valoare adăugată mare.
cursdeguvernare.ro începe astăzi seria de analize care premerg conferința organizată în data de 3 iunie cu sprijinul Academiei de Studii Economice – sub un titlu inspirat după o formulare mai veche a profesorului Mircea Coșea: ”Economia – De la made in Romania, la made by Romania”.
Nu, Nu e vorba de ”capitalul străin versus capitalul autohton” : într-o economie globalizată aceasta ar fi o rudimentară inadecvare, iar într-o economie românească ce-și caută locul pe piețe lumii orice astfel de antagonism ar fi pur și simplu prostie.
E vorba, însă, de trecerea la ”nivelul următor” – despre care nu vorbește nimeni : punerea în valoare a avantajelor comparative ale economiei locale, monetizarea surselor autohtone de competivitate și complementaritatea capitalului autohton la investițiile străine în dezideratul unei valori adăugate cât mai mari.
Adică despre păstrarea banilor de dezvoltare pe toate direcțiile în entitatea economică numită România. (Cristian Grosu)
***
Investițiile străine directe (ISD) generează 60% din cifra de afaceri a firmelor românești și aproape 40% din valoarea adăugată brută, potrivit datelor prelucrate de BNR în baza informațiilor publice ale INS.
Ele sunt majoritare în industria prelucrătoare, industria extractivă, tehnologia informației și comunicații, unde dețin ponderi apropiate de două treimi din total.
În pofida prezenței puternice din zonele urbane cele mai populate, în comerț capitalul străin încă nu a ajuns la o pondere majoritară a cifrei de afaceri (doar 43,3%). De reținut, valoarea adăugată brută adusă de firmele ISD care activează în acest domeniu este încă și mai redusă ca pondere în total (sub 35%). Explicația constă în presiunea indusă de concurența sporită în sensul reducerii prețurilor, printr-un adaos comercial sub media la nivel național.
Prin contrast, în tehnologia informației și comunicații la 66% din cifra de afaceri corespunde aproape 73% din valoarea adăugată brută. Ceea ce indică o profitabilitate superioară mediei naționale, obținută însă în bună parte prin acordarea unor salarii (deși considerate bune pe plan local) semnificativ mai reduse decât în țările de origine.
Specificul activității, care nu presupune neapărat deplasarea și concentrarea în zone unde costul vieții este mai ridicat, a permis păstrarea în țară a unui număr mai mare dintre lucrătorii IT, cu înaltă calificare. Cu toate acestea, ar fi de discutat asupra distribuției beneficiilor finale și a efectelor pe termen lung rezultate din facilitățile oferite de statul român pentru dezvoltarea acestui sector.
Inversarea ponderilor de trei cincimi și, respectiv, două cincimi între volumul de activitate concretizat în cifra de afaceri și obținerea de plusvaloare transpusă în valoarea adăugată brută ține de ponderea mult mai mare a sectorului serviciilor în raport cu cel industrial la scara întregii economii. Activitatea industrială realizată în baza ISD a fost ușor peste cea corespunzătoare din comerț dar rezultatul din industrie a fost de două ori și jumătate mai consistent.
Iar asta deși prețurile la care sunt integrate componentele și subansamblele în produsele finite depind de maximizarea profitului atât pentru firma care vinde produsul final (română sau străină) cât și pentru furnizorii adiacenți care operează în România. O creștere a nivelului de salarizare ar duce la păstrarea unor beneficii mai însemnate la nivel local și un nivel de trai mai ridicat.
Din păcate, o asemenea abordare este greu de întreprins deoarece prespune înlocuirea treptată în cocktailul de atractivitate al amplasării în România a salariilor reduse cu alte elemente de mediu de afaceri, de la predictibilitate și birocrație redusă și până la îmbunătățirea semnificativă a infrastructurii de transport.
(Citiți și: ”România atipică: Decalajele dintre economie, PIB și societate. Indicatorii macro prin criză”)
Exploatarea aici a unor procedee de fabricație relativ moderne și testate în țările dezvoltate pe baza costurilor mai reduse cu forța de muncă locală relativ bine pregătită are avantajele ei pentru reindustrializarea țării și aducerea la standardele cerute de secolul XXI. Însă acceptarea unor salarii semnificativ mai reduse ne face mai puțin interesanți ca piață de desfacere a unor produse cu raport ridicat calitate/preț, implicit nu favorizează devoltarea unor activități interne care să acopere o eventuală creștere a volumului și calității cererii interne.
În context, devine esențială clonarea metodelor de lucru aduse de capitalul străin de către capitalul românesc și antrenarea acestuia în cursa pentru o organizare mai bună a muncii și o productivitate mai ridicată. Doar așa se poate începe trecerea de la filosofia primară, inerentă trecerii la economia de piață ”made in Romania” la nivelul superior reprezentat de abordarea ”made by Romania”.
Desigur, este un proces complicat în care întreprinzătorii autohtoni au de recuperat un handicap de resurse și de experiență, cu rezultate ce se vor consolida numai pe termen lung. Dar este singura abordare care ne poate apropia de nivelul de performanță a economiei și de nivelul de trai din țările occidentale.
Altminteri riscăm să rămânem la statutul de oportunitate temporară de afaceri, puternic dependentă de decizia externă și de conjunctura mondială.
(Va urma)
Urmărește-ne pe Google News
3 răspunsuri
„Din păcate, o asemenea abordare este greu de întreprins deoarece prespune înlocuirea treptată în cocktailul de atractivitate al amplasării în România a salariilor reduse cu alte elemente de mediu de afaceri, de la predictibilitate și birocrație redusă și până la îmbunătățirea semnificativă a infrastructurii de transport.”
Citatul din articolul dvs. imi aduce aminte de niste afirmatii ale d-lui Isarescu care m-au dezamagit profund si mi-au schimbat parerea despre dansul – poate este un bun profesionist financiar, dar ideile despre economie ii sunt ciudate.
Afirmatia dansului era ca este normal sa avem salarii mici in conditii de productivitate scazute, si deci protestele muncitorilor nu isi au rostul. Ce ignora dansul – si ce dezvaluie si ascunde simultan citatul dvs?
Primul lucru: productivitatea, care, dupa cum bine zicea dl. Isarescu, este factorul determinant al marimii salariilor, nu este dependenta aproape deloc de activitatea muncitorilor. Poti oricand sa dai afara niste muncitori si sa angajezi altii – doar daca primii erau niste puturosi la maximum, atunci vei obtine o marire a productivitatii. In esenta, productivitatea depinde de management, si nu de muncitori. Managementul are doua pozitii diferite: cel privat, al intreprinderii propriu-zise, si cel de stat, administratia, ambele avand influenta asupra productivitatii: managementul privat prin actiune directa, iar cel de stat prin cat de eficient creeaza un mediu economic in care firmele sa poata sa isi efectueze activitatea. Dar, si acesta este un mare DAR:…
Administratia de stat si in special cea fiscala vede in firme niste vaci de muls, si cand nu mai dau lapte, niste vaci de JUPUIT, reducand la minimum sau chiar sub minimum productivitatea firmelor.
In cazul managementului privat, multe firme apartin fostilor aparatcici, tipi fara vreo idee despre ce inseamna economia de piata,dar cu zdravene conexiuni cu statul – din punctul lor de vedere orice marire salariala inseamna mai putini bani pentru ei, intrucat astfel de afaceri sunt jocuri de suma nula.
In consecinta Romania a ramas captiva mentalitatii manageriale „Noi muncim, nu gandim”, gandirea se efectueaza peste hotare, tot acolo unde au plecat mai intai specialistii cu capetele sparte in mineriada din ’91, iar apoi medicii de care isi bat joc politicienii. Iar citatul dvs. se citeste in felul urmator: „salariile reduse trebuie inlocuite cu salarii mari pentru oameni inteligenti(care nu isi gasesc locul aici, in Romania), predictibilitate si birocratie redusa(glumiti… birocratia de stat nu lucreaza pentru stat, ci pentru partide, care si-au pierdut baza de masa si nu isi pot plati activistii din cotizatii inexistente, si o fac din salarii platite pentru activitati inexistente), imbunatatirea infrastructurii de transport – va voi da un singur exemplu: un institut de cercetari romanesc a creat o trama stradala(stratul final al carosabilului) care rezista zece ani fara reparatii si a incercat sa vanda acest produs firmelor de profil – stiti ce raspuns a primit? „Pai noi ce facem dupa aia zece ani, ramanem fara activitate?” Si este vorba de firmele „regilor soselelor”. Deci problemele pe care dumneavoastra le-ati remarcat nu au solutii economice, ci social politice la nivel de „mission impossible”.
Domnule Klopo_tare, ai dreptate.Adauga si solutii, macar sa se vada ca am sti cum sa procedam. De exemplu, sa se asigure fonduri cu prioritate pentru realizarile remarcabile in domeniul inovatiei.Avem acum cateva realizari de impact international: in medicina (dializa, sangele artificial}, cea amintita de dv. la constructia de drumuri, ca sa dau numai cateva exemple.Cum s-ar putea asigura fonduri cu prioritate pentru aceste inovatii? Incluzand in bugetul anual un capitol special destinat marilor descoperiri, inovatii romanesti. Bugetul este votat de parlament, deci fondurile nu pot avea alta destinatie.Daca pentru cercetare finantele se lasa greu sa aloce fonduri mai mari, aici unde specialistii nostri reusesc, fara bani de la stat, sa obtina efectiv rezultate peste cele internationale, neaplicarea lor in economia romaneasca sa fie considerata SABOTAJ, iar responsabilii sa raspunda penal.
Sigur, ar fi multe de spus pentru a propune solutii in vederea cresterii valorii adaugate la bunurile made in Romania, inclusiv pentru gasirea de fonduri, dar ,,Cainii latra ursul merge”.
1.Articolul citat, de la care „pleaca” initiativa de a gasi „pasul spre o noua etapa a economiei” este corect sub raport economic, dar unul teoretic si foarte general.
Lectiile si etapele dezvoltarii economice sint servite de realitatea economica, diferita de cea a prognozei sau indicatiei teoretice, una dintre ele, foarte „aplicata”, fiind „Lectia VOLVO 1992”.
Aceasta prima lectie „aplicata” despre dezvoltare, apartine responsabilului pe zona de Estica a uzinei de autocamioane Volvo, care in 1992(sau 1993)a inaugurat prima sa reprezentanta din Romania.
Invitat la postul Pro TV de catre moderatorul Florin Calinescu, reprezentantul firmei a prezentat noua reprezentanta.Apoi, Florin Calinescu, i-a propus reprezentantului Volvo, sa fabrice autocamioanele Volvo, la fabrica de autocamioane Brasov.
Multumind pentru oferta, acesta a „predat” la postul PRO TV o lectie-parcurs economic in acest sens pentru Romania, pe care o numesc „lectia Volvo – despre dezvoltarea industriala”!
Reprezentantul Volvo a marcat etapele dezvoltarii, spunind, ca in prima faza, specialistii romani calificati in Suedia, vor trebui sa transmita intregului personal al Reprezentantei din Romania, experienta lor in reparatia si intretinerea camionului Volvo.
Cind vor apare urmatoarele reprezentante si ateliere Volvo coordonate sau autorizate de ea in Romania, personalul primei Reprezentante va trebui sa duca experienta si priceperea lor in noile reprezentante.
In momentul in care, uzina Volvo va constata existenta unui nucleu tehnic pregatit pentru productie, va putea infiinta fabrici de producere a unor piese de schimb pentru camioanele sale.
Intr-o etapa mai avansata, se vor putea produce cabine, agregate si motoare de camioane Volvo, iar numai dupa formarea unui nucleu mare de ingineri, mecanici, electricieni, etc. se va putea pune problema producerii/montajului de autocamioane VOLVO in Romania.Dupa cum se vede, aceasta evolutie n-a avut loc niciodata, incit nici unul din autocamioanele europene de marca, nu se produc in Romania.
Mai mult ca atit, nici macar uzina Renault II nu s-a facut in Romania, ci in Maroc, fiindca Romania nu are „clasa tehnica inginereasca si maistri-tehnicieni-mecanici, capabili sa o sustina functional.Uzina Renault I a putut fi realizata, preluind nicleul tehnic si uman, de la (fosta)Dacia.
2. In concluzie, analiza ar trebui purtata simultan si asupra acestor cauze de blocare a dezvoltarii industriale, a modului de a fi depasita lipsa de functionalitate/competitivitate economica.
Cita vreme competitivitatea este aflata la indicele sub-african 74, care alunga investitorii industriali straini de forta si face imposibila atragerea si utilizarea fondurilor UE, cine sa ofere mai mult decit salariul minim pe economie, pe activitati economice-tehnice primare, de „sudura sau strins suruburi” in procesele de montaj a unor piese smiple?.Nici macar acest tip de investitii nu vin in Romania, nefunctionala economic si tehnologic.
Cita vreme ocuparea fortei de munca este de numai cca. 20 la suta din cea activa, care impinge potentialii salariati sa emigreze, cita vreme lipsesc 5 milioane de locuri de munca, cine sa vina sa dea mai mult decit salariu minim pe economie?
Cit timp lectia „Volvo” nu este insusita si urmata pentru a conduce la evolutia spre complexitate si crestere de valoare adaugata, cita vreme nici macar productia de piese de schimb „n-a acoperit” cererea de locuri de munca, incit produsele imediat superioare sa ia locul celor de „manufactura”, ce asteptari pot exista de la o economie nationala, care acopera cel mult 26 la suta, din necesarul optim de DEZVOLTARE in „zona industriala”?
3.Analizele dvs. de mare profunzime si complexitate economica, trebuie urmate/insotite de „proiecte concrete” de reconstructie industriala, plecind:
1.)De la „lectia VOLVO”;
2.)De la proiectul de aducere a competitivitatii/functionalitatii economice nationale, de la indicele (dezastruos)74, catre indicii 1-10, ai tarilor dezvoltate, functionale economic.
Altfel, peste (alti)25 de ani, copiii nostri, vor analiza si dezbate, cum sa facem „pasul, catre o alta etapa a economiei”…
3.Etapele de dezvoltare economica sint „marcate” in mod absolut de evolutia industriala concreta a unei tari si ele nu pot fi sarite – fiindca lectia Volvo n-a fost retinuta, insusita de economisti, propusa clasei politice si urmata de Guverne, in cei 20 de ani, de cind a fost predata..