E mult mai rău decât putem la ora asta să ne închipuim – factura detaliată o s-o primim în lunile următoare.
România s-a ales cu o evaluare suplimentară în anul 2012 – ceea ce e un fel de-a ne deosebi de Bulgaria. Am ajuns chiar ultimii.
Decât să fim supărați, mai bine să ne oprim din discursurile astea cu ”pâra la înalta poartă”și cu ”imaginea României”, să ne calmăm și să fim serioși ca să putem înțelege CE se întâmplă de fapt. Asta la punctul 1. La punctul 2 vom vedea – ca în succesiunea întrebărilor care alcătuiesc o știre corectă – și DE CE se întâmplă.
1. Ce au văzut ”europenii” că se întâmplă
Dacă citim lista cu cele 11 puncte pe care i-a dat-o Barroso premierului Victor Ponta, observăm un lucru: oamenii ăia de la Bruxelles chiar știu ce se întâmplă, lista conține detalii care arată că Barroso, Schultz, Rompuy și ceilalți Nu din presă sau din lăcrămațiile PDL-ului s-au informat.
Nici nu are cum să fie altfel: nu mai e ca pe vremea lui Adrian Năstase, acum suntem deja în UE, nimeni nu-și mai permite să ia decizii generale sau după ureche, mai ales într-un moment atât de greu, când uniunea monetară reclamă acțiuni de-o sensibilitate la care nimeni nu se gândea în urmă cu 3 ani.
Și să mai observăm un lucru: premierul Victor Ponta chiar nu are de ce să se plângă. Căci cel care a fost primul ascultat la Bruxelles a fost însuși premierul Victor Ponta. Dar ca să înțelegem ce-au văzut și auzit ”europenii”, să intrăm, în fine, în scenă:
Bruxelles, 28 iunie 2012. La masă se așează 26 de oameni crispați de ce urmază să decidă, dacă reușesc să decidă, și așteaptă pe un al 27-lea. Care e nou, e prima oară când participă la un Consiliu European – acolo unde se discută, dincolo de agenda formală, despre uniunea fiscală și politică – abordare fără de care moneda comună nu mai poate supraviețui mai mult de 2 ani.
Ăsta e decorul în care premierul Victor Ponta descinde în modul original al românului obrăznicuț și puțin inconștient: Se așează fără mandat la masa celorlalți 26, și încălcând decizia Curții Constituționale din țara lui, dată cu doar o zi înainte, decizie potrivit căreia el nu avea ce căuta în acel moment acolo. Și speră că ceilalți nu vor observa lucrul ăsta, sau că îl vor tolera. Curtea Constituțională din țara lui – și fiecare din ceilalți 26 știe bine ce înseamnă Curtea Constituțională din țara sa.
Și urmează celelalte acte ale piesei la care asistă Bruxellesul:
3 zile mai târziu, celălalt copreședinte al noii puteri din România, Crin Antonescu, iese la televizor și spune, în clar, că este iminentă suspendarea șefului statului și că miza este schimbarea componenței Curții Constituționale. Furios, nu mai realizează că ceea ce spune și plănuiește este monitorizat și pleacă prin telegrame rapide către țările care n-au ele timp ca un demnitar român să citească propria lui Constituție.
Concomitent, ceea ce Crin Antonescu spune chiar se întâmplă: ministrul Justiției, Titus Corlățean, atacă prin sesizări oficiale doi dintre judecătorii Curții. Curtea reacționează și cere, tot oficial, ajutorul Comisiei de la Veneția.
Apoi începe festivalul:
Ordonanțe de urgență care atacă legi de care, potrivit Constituției, n-ar trebui să se atingă, convocarea sesiunilor extraordinare, ignorarea altor 2 decizii ale CCR. Atribuțiile instituțiilor sunt răsturnate, misiunile instituțiilor în stat se inversează, guvernul produce pentru parlament legistalia necesară demiterii rapide a președintelui, Constituția e scoasă din joc și din gestiunea raportului dintre instituțiile statului tot printr-un edict.
Și totul se petrece în numai 7 zile – începând cu prezența premierului Ponta la masa la care nu avea ce căuta – și terminând cu decizia parlamentului ca președinte interimar să fie Crin Antonescu. Conducerea Camerelor Parlamentului, Avocatul Poporului, Monitorul Oficial, atribuții ale Curții Constituționale, drept de-a legifera prin Ordonanțe în chestiuni care nu pot ține de ordonanțe, președinția statului – totul e adjudecat de miercuri până în vinerea săptămânii viitoare – și putem scădea lejer cele 2 zile de weekend de la mijloc.
Mai e nevoie s-o spunem că atare informații, încă înainte de-a apărea în presă, sunt deja pe masa cancelariei de la Bruxelles – că o fi având și Barroso un telefon cu 12 butoane (dacă nu 27), iar la butonul 3, sau 23, îi răspunde cineva ”care știe”. Or fi ei liderii europeni mai incompetenți decât Putin (ca să cităm din dl. Marga, care se miră de ce nu-l bagă nimeni în seamă la Bruxelles) dar măcar să apese pe butonul ăla tot îi duce mintea.
Pe cine nu ar speria un asemenea tăvălug?
Chiar și pe cei din aceeași familie politică – să se observe că reacțiile socialiștilor europeni sunt doar mai rezervate decât ale conservatorilor, dar premierului Ponta nici măcar socialiștii nu-i iau apărarea. De ce tace Hollande, într-un moment în care un premier socialist, ca Victor Ponta, i-ar putea fi un bun aliat într-o Europă conservatoare?
Tace pentru că, dacă scopul ar scuza mijloacele, s-ar duce naibii Europa și noi odată cu ea. Tace pentru ca să nu înjure.
2. De ce reacția Europei e atât de dură?
De ce MCV-ul ne aruncă înapoi – în acel stadiu în care nu mai discutăm și implementăm subtilități, ci readucem discuția despre democrație, stat de drept și separarea puterilor în stat – adică înapoi în clasa întâi?
Pentru că UE trebuie să ia măsuri și că nu prea are instrumente.
De ce TREBUIE să ia măsuri și, astfel, ”să jignească poporul român” – vorba Dlui. Ponta?
Uniunea Europeană a ajuns în punctul în care moneda euro se mai agață de-un fir.
De cel mai sensibil fir: uniunea politică și uniunea fiscală – lucruri care înseamnă, de fapt, cedarea de suveranitate. Pentru că asta a început prin celebrul Pact fiscal din decembrie 2011. Ce înseamnă ele și ce se întâmplă fără ele – recomand viziunea economistului-șef al BNR, pe care cursdeguvernare.ro a publicat-o AICI, și AICI și AICI. (Să facă bine să le citească mai întâi parlamentarii români și, mai ales, miniștrii dlui. Ponta – am convingerea că unii dintre ei aud prima oară de așa ceva).
Sau recomand altceva: cea mai recentă poziție a Franței (socialistului Hollande), referitoare la uniunea politică și fiscală – de citit AICI. Atenție, vorbim de o țară ca Franța.
Or, când toată lumea se așteaptă ca România să facă, naibii, mai repede pașii înainte – iată că apare (reapare, adică) un partid care împinge lucrurile înapoi. Și încă cum le împinge..
Apoi: se tot fac comparații cu situația din Ungaria.
Nu, nu se compară : Ungaria are pe rol două proceduri de infringement, tocmai pentru că, atunci când Viktor al lor făcea ceea ce face azi Victor al nostru, Europa a minimalizat importanța acțiunilor de la Budapesta, le-a trecut cu vederea până au văzut Constituția ungariei blocată, iar Curtea Constituțională ungară a fost scoasă din joc. Celelalte abuzuri au venit de la sine. (Apropo: de la sine au venit și abuzurile de la București – cu desființarea a două comisii care analizau plagiatul premierului – e și normal, cine dă de pământ cu Curtea Constituțională nu se împiedică el de o biată comisie de ‘telectuali.)
Duritatea reacției Comisiei față de România provine și din necesitatea de-a evita precedentul Ungariei: o poziție anemică la început și o subestimare a consecințelor, până când nu a mai fost nimic de făcut.
Apoi: Stau la ușă Croația și Serbia. Nu poți tolera chestiuni în genul celor care tocmai s-au petrecut în România, și să le ceri aliniere și respectarea regulilor unor noi intrați, trecuți prin regimuri la fel de suspecte când e vorba de raportul dintre puterea politică și legi și Constituție. Mai ales că, în anii de criză, astfel de maniere politice ”se iau” de la o țară la alta.
3. Pentru că mai e și acest punct: ce urmează după 29 iulie din perspectiva MCV.
Lumea face legătura directă între suspendarea lui Traian Băsescu și reproșurile – producătoare de consecințe – din Mecanimsul de Verificare.
Fals: Duritatea Comisiei Europene ar fi fost aceeași și dacă asaltul asupra Curții Constituționale, asupra Avocatului Poporului și legilor organice ar fi vizat nu schimbarea sefului statului, ci orice alt interes politic major. În această poveste nu e vorba de Traian Băsescu – prezența lui în această ecuație doar complică lucrurile: avem de-a face și cu ”o nucă tare” – ca om, dar și cu cea mai înaltă funcție în stat.
Dovada este că, indiferent dacă Băsescu va supraviețui sau nu politic referendumului, dacă se va întoarce sau nu la Cotroceni, Raportul MCV e un semnal politic care a declanșat deja consecințe de neoprit.
Investițiile străine directe scad de la lună la lună, cursul crește până la anihilarea creșterilor salariale, plasamentele nerezidenților au scăzut cu 2 miliarde din cauza schimărilor succesive de guvern: au mai rămas 7,5 miliarde de euro, pe care semnalele politice de la Bruxelles îi pot evapora din economia românească. Nu mai vorbim de companiile care stau cu bagajele făcute și cu ochii la Bruxelles. Iar odată pornite, toate astea se vor atenua doar dacă referendumul va aduce o stabilitate subită. O vede cineva?
Și chiar dacă o vede, o vede greu. Deocamdată prin scenă mai bântuie doar domnii Ponta și Antonescu, iar în culise sunt cei care i-au dezbrăcat și i-au scos ”la produs”. La produs prejudicii. Doi ucenici vrăjitori – asemeni celui din poemul lui Goethe – ale căror năzdrăvănii ne vor fi facturate mult după ce lor li se vor lua gălețile din mână. Că ei singuri chiar nu mai știu să le oprească.
Și ce șansă au avut, și – la cum am străbătut cu toții criza – ce șansă am avut…
Urmărește-ne pe Google News
13 răspunsuri
Impresionant articol. Multumesc.
Si peste toate astea ma uit in jur si vad personaje care nu se ingrijoreaza. Singura lor multumire este ca Basescu va pleca de la presedintie, ca nu o sa il mai vada la fata. Se mulumesc cu atat de putin si adevarul e ca Ponta & Co oricum nu au ce altceva sa le ofere prostilor.
Exelenta analiza! Asa ceva ar trebui trambitat peste tot de cei care doresc sa mai traiasca in tara aceasta pustiita de lupii ce ne pazesc (ca niste biete oi ce suntem). Chiar si lupii albi au ajuns din povesti pentru ca au fost tratati a niste berbeci din turma. VREM SA REDEVENIM DACI, si sa avem stindard din piei de lupi si nu sa ne transformam in lupi copiii. Trebui sa gandim rapid, eficient si sa actionam la fel, numele celor care ne pot scoate din atari situatie conteaza mai putin dar, calculul efectelor trebuie luat in seama pe termen lung. Ar fi fost mai potrivit ca banii cheltuiti pe lobby-stii rusilor si pe referendum (care fie vorba intre noi a mai fost facut o data) sa fie orientati catre o comisie internationala de experti care sa ne arate drumul potrivit pentru a ne scoate/sustine in criza. Parca tar noastra a mai facut pasul asta odata atnci cand a adus monarhia in Romania. Ce spuneti?
Salut Cristian,
Serios, echilibrat, adevarat! Multumesc.
Din Revista 22
De ce a fost indispensabil Traian Băsescu?
de Andrei Cornea
Traian Băsescu reprezintă o combinație rară de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune.
Printre criticii – numeroși acum – ai guvernării USL din săptămânile acestea domnește, uneori, o semnificativă ipocrizie. Acești critici, care susțin că ei apără statul de drept, legea și justiția, au deplină dreptate, având în vedere abuzurile fără precedent la care acestea au fost supuse din partea guvernării USL. Totuși, mulți dintre ei se feresc să critice la fel de vehement suspendarea în sine a lui Traian Băsescu, afirmând că plecarea de la putere a președintelui ales nu e un lucru grav, ba chiar că e pozitivă, cu condiția să se respecte Constituția. Ei uită sau se fac că au uitat că bruma de stat de drept și de independență a justiției realizate în ultimii ani s-au datorat nu numai presiunilor Uniunii Europene, ci și rolului de „jucător“ al președintelui. Într-un fel, acești critici democrați sunt mai nedrepți decât adversarii politici antidemocrați ai președintelui din USL. Aceștia, cel puțin, știu de ce vor să scape de el: fiindcă reformele pe care le-a inspirat riscă să-i ducă la închisoare pe destui dintre ei.
Aici, mulți vor riposta: dar n-are și Băsescu defecte, ba chiar mari? Ba are, dar, ca să spun așa, ele erau aproape inevitabile. Iată de ce.
Traian Băsescu reprezintă o combinație rară de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune. Fundamentul său este cel al mahalalei (sau, dacă vreți, al plebei): de aici bancurile lui fără perdea adesea, de aici „hăhăitul“ celebru; de aici mai ales spiritul certăreț, de țață care se ceartă cu vecina peste gard, de aude toată mahalaua. (Ce altceva au fost intervențiile sale în direct la televiziuni?) Mahalaua, massa („prostimea“) simte bine acest lucru și l-a primit (sau l-a huiduit) întotdeauna pe Băsescu ca pe unul de-al lor, vorbind limba lor. Ați observat plăcerea oamenilor simpli de a se fotografia cu președintele? Vi-i închipuiți făcând același lucru cu Antonescu, cu Năstase, cu Ponta? Ferească Dumnezeu! Când greșește, din nou mahalaua din el îi dictează alegerile: Elena Udrea, de pildă. Stilul său de conducere, perfect natural, cu o autoritate înnăscută, este ceea ce mahalaua recunoaște, nu autoritatea dată de funcție. Cum se explică faptul că multă vreme după tăierile de salarii, mahalaua a rămas tăcută? Simplu: ea a recunoscut autoritatea naturală a șefului, care e șef nu fiindcă alții l-au instalat, ci fiindcă este un conducător natural.
Peste acest fundament, Băsescu a așezat – numai el știe cum – o viziune și care se întâmplă să fie exact ideea unei părți nu foarte largi a populației: modernizarea statului, înțelegând prin aceasta reforme radicale în direcția statului de drept, a unei justiții imparțiale și eficiente, lupta împotriva corupției, un nou sistem administrativ, o nouă Constituție, o nouă educație etc. Lucruri importante pentru oamenii elitei intelectuale, dar deloc interesante pentru mahala, mai ales în vremuri de criză economică. Paradoxul este deci că acest om, legat prin toate fibrele sale de mahala, s-a pus cu toată puterea, timp de 8 ani, în slujba unei viziuni care nu numai că nu era a mahalalei, dar o contrazicea fundamental: mahalaua vrea un stat arhaic, patrimonial și se împacă bine cu un sistem oligarhic și corupt al baronilor, cu condiția să-i „pice“ ceva. Cum atunci să dirijezi națiunea spre statul modern? Într-un singur mod: preluând ideile părții instruite, dar minoritare și seducând mahalaua majoritară și care nu vrea să știe de „idei“, în felul cum numai un om al mahalalei o poate face. De aceea, Băsescu a fost, printre politicieni, o rara avis. Chiar PDL l-a urmat cu rezerve și poticneli tot mai mari: politicienii de rând știu că trebuie să fie „populari“, dar nici ei nu vor să audă de „idei“. Maxima lor abilitate este să plutească fără să se răstoarne în direcția curentului. Băsescu a încercat altceva: să meargă împotriva curentului, păcălind un timp mahalaua – ceea ce e a făcut din el un om de stat autentic și un lider, singurul pe care l-am avut în ultimii douăzeci și ceva de ani. (Iliescu, care trece drept om de stat, nu fost așa ceva, deoarece el a preferat să meargă în direcția curentului, iar Constantinescu, adus la putere printr-un complex rar de împrejurări, a pierdut repede orice control asupra curentului, răsturnându-se cu barcă cu tot.) Dar toate, absolut toate marile reforme din istorie (în lume sau la noi) s-au făcut împotriva curentului. Mahalaua n-a inventat niciodată nimic.
Combinația aceasta neobișnuită dintre mahala și viziune a fost fericită și indispensabilă pentru progres, dar tot ea i-a adus președintelui necazuri. Nu o dată, intelectualii au strâmbat din nas, atunci când mahalaua a răzbătut în comportamentul președintelui: „e prea conflictual“, au zis ei; iar mahalaua s-a înfuriat când „patronul“ i-a cerut să strângă cureaua în numele unei idei. Și astfel s-a născut ipocrizia unora și ura celorlalți.
Fără Traian Băsăscu (dacă va fi demis la referendum), „dreapta“, sau mai bine partea reformistă a societății românești, va avea mari probleme. Numărul nu e de partea ei, iar democrația privilegiază numărul. Mahalaua e totuși echitabilă: îi disprețuiște și pe politicienii din „dreapta“, și pe cei din „stânga“. Deocamdată, se va dărui ultimilor, care măcar promit să o răsplătească mai bine. Cu Băsescu a fost altceva: mahalaua l-a iubit mai întâi, apoi, parțial, l-a urât; dar nu l-a disprețuit niciodată. Cât despre intelectuali, recunoștința lor e, ca de obicei, călduță. Țipă pe stradă pentru statul de drept, dar destui nu înghit că cel care s-a bătut pentru acesta a avut doar un brevet de căpitan și „școala vieții“ și că, probabil, nu l-a citit niciodată pe Mircea Cărtărescu.
de Razvan Lalu
O lovitură de stat nu este neapărat şi violentă fizic. Neapărată este doar răsturnarea puterii legitime printr-una ilegitimă, pe căi ilegale şi abuzive. Dacă sunt forţate căile instituţionale, violenţa fizică poate fi evitată. Este tocmai ce fac autorii puciului în formă continuată care, prin încălcarea legilor şi mai ales a Constituţiei, prin abuzuri de putere şi administrative, prin fraude, minciună sistematică şi dezinformare ţintesc acapararea totală a puterii în stat.
Cronologia faptelor anticonstituţionale, a abuzurilor şi acţiunilor arbitrare şi ilegale este arhicunoscută, ea debutând cu transformarea Monitorului Oficial în robinet al guvernului, prin care acesta controlează discreţionar când şi ce acte intră în vigoare în România şi continuând până azi, cu sesiunile extraordinare ale Parlamentului, care hotăreşte şi legiferează anticonstituţional, la comanda guvernului.
Lovitura de stat este o acaparare ilegitimă şi violentă a puterii. Ilegitimitatea rezultă atât din caracterul ilegal al acţiunilor de preluare a puterii cât şi din lipsa de reprezentativitate a celor care o acaparează. În cazul nostru, pe lângă multele şi grelele încălcări ale legii comise de guvern, nici acesta şi nici parlamentarii pucişti nu au vreo legitimitate populară, actuala majoritate nerezultând din alegeri, ci din aranjamente de culise.
În ce priveşte violenţa, absenţa celei fizice este covârşită de o formidabilă violenţă anti-instituţională şi anti-constituţională, întărită de o uluitoare violenţă propagandistică.
Ne aminitim că loviturile de stat din ţările satelizate de Stalin nu au fost neapărat fizic violente într-o primă etapă, ci au practicat o fundamentală violenţă anti-instituţională. În faza rasturnării ordinii de stat, violenţa fizică a fost doar un mijloc spre scop, subordonată imperativelor de acaparare a puterii, accentul punându-se pe controlul, subminarea şi anihilarea instituţiilor şi legalităţii. Abia după cucerirea statului de către „puterea populară“ au fost declanşate marile orgii de violenţă fizică, culminate în teroare de stat, exterminări în masă şi genocid.
Actuala lovitură de stat este avortonul spiritual al loviturii de stat staliniste din ’45-’47 – o trădează similarităţile stilistice şi de conţinut. Acelaşi dispreţ nimicitor pentru adevăr şi decenţă, aceeaşi neruşinare fără limite şi formidabilă capacitate de a inversa sensul lucrurilor, acuzând victima de agresiune, păgubaşul de hoţie şi transformând realitatea în opusul ei. Înainte de toate însă, asaltul sistematic şi furibund împotriva legalităţii, a instituţiilor şi statului de drept, invocarea vicioasă şi cinică a voinţei populare tocmai pentru a legitima nimicirea democraţiei arată limpede ai cui descendenţi sunt puciştii noştri.
Există însă o deosebire esenţială între lovitura de stat din 1945-47 şi cea din 2012: în timp ce prima s-a executat la adăpostul tancurilor Armatei Roşii, cea de acum se face împotriva Uniunii Europene şi a NATO. Rezidă de aceea speranţe rezonabile că nu va reuşi.
Atunci când se răzbună, istoria o face ironic: este ceea ce păţesc azi, nedumeriţi, puciştii. Servitorimea abjectă, care la ordinul Uniunii Sovietice a pus stăpânire pe România, instaurase domnia nemerniciei, ignoranţei şi primitivismului. Iată că acum, abisul de dispreţ şi dezgust internaţional în care puciştii aruncă România este plata a 60 de ani de anti-civilizaţie inaugurată de primii politruci sovietici. Era de ticăloşie şi retardare începută de generaţia I. Iliescu s-a continuat până azi, prin generaţia V. Ponta.
Puciştii români de acum cad victimă tocmai condiţiei lor umane şi sociale, de continuatori ai lichelismului comunisto-securist, produse ale selecţiei inverse, unde umila extracţie e acoperită de lipsa de caracter şi educaţie. Slugilor ticăloase şi brutelor primitive, cărora vechiul regim le rezervase pentru parvenire calea activismului de partid sau a securităţii, li s-au adăugat tinerele lichele ignare, înzestrate cu un tupeu cinic ce-i amuţeşte de admiraţie pe ghiujii bolşevici.
Or, din fundul primitivismului lor irecuperabil, aceştia toţi nu se vor putea niciodată apropia de mentalitatea lumii civilizate, aceea în care judecă şi acţionează oamenii Uniunii Europene. Prăpastia civilizaţională dintre puciştii români şi Europa s-a arătat în aceste zile în toată imensitatea ei. În general, ne despart lumi şi secole de civilizaţia euroatlantică, iar dacă în aceste zile marionete politice ca V. Ponta şi C. Antonescu, brute academice ca A. Marga, jurişti rurali anti-constituţionali ca T. Corlăţean, ori huligani politici ca D. Şova au dus la paroxism contradicţia dintre România şi Europa, atunci … poate că-i mai bine aşa. Poate că dându-şi arama pe faţă şi spărgând buba, această clică de sceleraţi a arătat lumii civilizate exact unde stă clasa politică românească, dincolo de ipocrizii, etichetă şi amabilităţi diplomatice.
Dacă politicienii şi diplomaţii occidentali din vremea Războiului Rece îşi vor fi trăit surpriza vieţii trebuind să ia contact cu terrariumul noilor conducători ai României proletare, iată că nici de-al de Merkel, Juncker, Barroso şi Hollande nu sunt scutiţi a da faţă cu mârlănimea neruşinată descălecată de la Bucureşti: după 60 de ani, alte personaje, acelaşi huliganism politic promovat de nepoţeii tovarăşului Iliescu.
Problema acestor derbedei politici este a tuturor derbedeilor: tari nevoie-mare la ei pe stradă, cad cu faţa-n ţărână îndată ce sunt confruntaţi cu prima patrulă de poliţie. Puciştii noştri şi-au făcut socoteala fără birtaş: din străfundurile ignoranţei şi înapoierii se imaginau puternci şi irezistibili, iar acum sunt şocaţi de tratamentul dur şi pertinent la care sunt supuşi de lumea civilizată.
Pentru ei, în aer pluteşte o veste proastă: acesta nu este decât începutul. În provincialismul lor naiv, au crezut că politicienii şi instituţiile occidentale se rezumă perpetuu la bune maniere, blândeţe şi formule diplomatice. Urmaşi ai cruciaţilor, devastatoarelor războaie civile şi imperiilor coloniale, euroatlanticii au însă o lungă tradiţie a gestionării satrapilor locali, zurbagiilor, baştanilor şi bulibaşilor lumii a treia, dictatorilor, aventurierilor politici şi tuturor regimurilor aferente acelora. Strategiile şi tacticile euroatlantice în raport cu focarele de dezordine din lumea a treia, lume în care ne-a aruncat lovitura de stat, sunt puse la punct de mult şi în detaliu. Nici voinţa politică, nici mijloacele nu lipsesc: ce se discută acum, este doar dozajul.
Marionetele politice V. Ponta şi C. Antonescu îşi pot socoti cariera deja încheiată. Mica socoteală banditească a puciştilor, că Occidentul va putea fi manipulat cu promisiuni de contracte avatajoase, ori cu ameninţarea retragerii unora asemenea, este iluzorie. Comunitatea internaţională este interesată primordial de stabilitate şi predictibilitate democratică, or, cu puciştii nu se discută, iar contractele vin mai abitir într-un cadru democratic. În iluzia indispensabilităţii s-a legănat şi col. Gaddafi, discursuri patriotice împotriva Occidentului a ţinut şi Miloşevici.
Guvernul german nu va uita afrontul adus de puciştii români. Nu este vorba nici de retorsiune, nici de ranchiună, răzbunare ori reacţii emoţionale, ci de asumarea uriaşei răspunderi pe care Germania o are faţă de construcţia europeană. Atunci când în legătură cu suspendarea preşedintelui Băsescu, Guido Westerwelle, ministrul liberal de externe german afirmă că „avem nevoie de mecanisme ca să putem reacţiona împreună mai rapid atunci când o ţară partener din UE încalcă în mod grosolan litera sau spiritul comunităţii valorilor europene“, adăugând că „procedurile care există pentru asta sunt prea anevoioase“, înseamnă că măsurile au şi fost hotărâte.
Guvernul federal consideră aşadar că procedurile actuale ale Uniunii Europene nu sunt suficiente pentru o ţară ca România, care, spune ministrul de externe, „aruncă întrebări asupra capacităţii de a face ultimii paşi spre integrarea deplină în Uniunea Europeană“. Confruntat cu lipsa unor mecanisme europene apte să reacţioneze rapid la problemele puse de România, guvernul federal este hotărât să întreprindă la nivel naţional paşii necesari. O asemenea măsură este reintroducerea vizelor de călătorie pentru cetăţenii români: o hotărâre luată în mod unilateral şi suveran de Germania, în totală cu conformitate cu legislaţia europeană şi cu recentele hotărâri ale conferinţei miniştrilor de interne ale ţărilor UE.
Odată luată o asemenea măsură de Germania, Franţa, unde reintroducerea vizelor pentru români a constituit deja o mică temă otrăvită în campania electorală prezidenţială, ar seconda fără probleme, urmată instantaneu de Olanda. Din acel moment, ţările nordice, dar şi Austria ar reintroduce şi ele viza pentru români. Cum atmosfera din Italia continuă să fie foarte negativă la adresa românilor, o aliniere a acesteia la reintroducerea vizelor ar fi doar o chestiune de timp. Confruntate cu grave probleme economice, Spania şi Portugalia nu vor întârzia să profite de context pentru a reintroduce şi ele vizele de intrare.
Nu este necesară prea multă înţelegere pentru imaginarea consecinţelor reintroducerii restricţiilor de călătorie pentru români: pentru viaţa a milioane de concetăţeni ar fi o catastrofă, la fel ca şi pentru economia naţională, care de 10 ani supravieţuieşte cu gura pusă la ţuţuroiul euroilor căpşunarilor.
De când au luat puterea, puciştii nu s-au comportat nici un moment ca politicieni responsabili şi nici n-au arătat că le-ar păsa de soarta ţării. Dimpotrivă, n-au pregetat a-i da foc, aruncând-o în cea mai gravă criză de credibilitate faţă de lumea civilizată de la Războiul Mondial încoace: nici în vremea Războiului Rece n-a căzut România într-o poziţie mai joasă decât acum.
Probabil că va veni şi timpul discutării responsabilităţilor pentru dezastrul politic, financiar şi economic, pe care a creat-o lovitura de stat perpetrată sub acoperirea cuplului de piaţe politice Ponta-Antonescu. De la aceştia, ca şi de la păpuşarii care-i mânuiesc, nu este de aşteptat nici cel mai mărunt gest de responsabilitate. Cu atât mai puţin se poate spera că vor reacţiona pentru evitarea reintroducerii vizelor de călătorie pentru cetăţenii români. Cerinţele europene au fost limpede formulate şi este de aşteptat ca în caz de nerespectare, Germania să-şi asume consecinţele, reimpunând vizele.
Foarte bine!
Acum, sa echilibram putin lucrurile, va rog sa faceti o analiza asemanatoare a tuturor abuzurilor, ordonantelor si asumarilor de raspundere pe care le-au facut guvernele BOC in timpul celor doua mandate ale domnului Basescu. La fel de calmi si seriosi.
Sunteti nou pe cursdeguvernare.ro. niste indicii:
https://cursdeguvernare.ro/statul-mai-presus-de-lege-de-legile-proprii.html
si:
https://cursdeguvernare.ro/mascota-guvernului-boc-ministrul-cu-cele-mai-multe-asumari-de-raspundere-nu-mai-are-nici-o-raspundere-de-ce-l-ar-regreta-orice-premier.html
si:
https://cursdeguvernare.ro/guvernul-boc-la-a-11-a-asumare-de-raspundere-in-doi-ani.html
si:
https://cursdeguvernare.ro/despre-prohodul-statului-asistential.html
si mai sunt si altele, n-am vreme acum sa le caut – asta ca sa vorbim numai de legi.
exista, totu;i, cateva diferente – o spunem noi care le vremea respectiva am atras atentia si asupra derapajelor celorlalti:
– ceilalti aveau argumentul presiunii pe care o puneau masurile de criza asupra statului. au fost momente in care masurile trebuiau luate rapid (exemplul cu legea salarizarii unitare – salariatii castigau pe banda rulanta procese impotriva statului, din cauza faptului ca legislatia din ultimii 12 ani era improvizata si adaugita cu tot felul de completari electorale , nu era bugetar care sa nun fi putut castiga un proces impotriva statului – v aici: https://cursdeguvernare.ro/turbionul-proceselor-dintre-bugetari-%C8%99i-guvern-amploarea-%C8%99i-strategiile-unei-confruntari-de-un-miliard-de-euro.html). iar asta se petrecea intrun parlament total blocat, in care nu se mai putea lua nicio decizie. alaturi de legea salarizarii unitare mai erau altele, a caror adoptare si implementare era ceruta de finantatori (si nu vorbim de absurditati, ci de cele chiar neaparat de reformat – cum e cea a pensiilor – legi revazute peste tot in europa ultimilor ani, stim ce mari probleme au cu totii cu sistemele de pensii din cauza scaderii demografice – etc, etc.
– ordonantele nu atacau institutii fundamentale cum e ccr, nu erau neconstitutionale. asta, e, de fapt, lucrul cel mai important. da, Constitutia e proasta, facuta in mod intentionat interpretatbila. Dar trebuie schimbata, nu ignorata sau incalcata, pentru ca pana una alta e singurul reper. (intre altele – o sa vedem, din pacate, cu totii, de ce e in stare o putere politica dupa ce „si-a facyut mana” pe incalcarea constitutiei”
– usl putea face ce voia cu majoritatea pe care o avea: dar trebuia sa o faca asezat (inclusiv suspendarea lui Basescu) respectand la linie legile si constitutia – tocmai pentru ca suspendarea si demiterea sa fie deasupra oricarui dubiu. s-au grabit, iar aceasta graba are un motiv foarte puternic. la momentul potrivit o sa-l vedem cu totii.
Domnilor, iertatzi-ma dar eu am o minte simpla. Cand nu stiu ce sa aleg din mai multe pareri ma duc la sursa. Si asa am ajuns la CONSTITUTIE! Cum intreb cava simplu mi se spune ca Legea fundamentala este proasta. Si nu mi se raspunde. UN exemplu :
– zice la constitutiune ca presedintele este arbitru? Zice! Cand proaspat alesul presedinte Basescu declara ca el nu va fi asa ceva ci va fi presedinte jucator, aste o incalcare a constitutiei? Raspunsurile sunt trei: este, da nu e o incalcare grava sau 2. constitutia e proasta chiar BOLSEVICA!
3. nu e decat o declaratie, la judecatorie trebuie sa ai fapte!
Doua sunt de rasul galeriei de la Steaua : e fault da nu e grav, regulamentul de fotbal e bolsevic. A treia e mai grea: zice la Constitutie ca CC nu e tot aia cu Puterea Judecatoreasca, adica eu nu prea stiu ce e. Cert e ca nu baga la puscarie ci zice doar ce e constitutional si ce nu. O declaratie care contrazice constitutia e constitutionala!?
Domnule Grosu,
Am tot citit ce se scrie prin presa romana despre situatia actuala, raminind la fel de confuz la inceputul si sfirsitul lecturilor. In fine, am gasit in articlolul d-voastra explicatiille care fac sens si ma simt mult mai lamurit. Articolul de mai sus are calitati pe care le gasesc la cele publicate de stratfor.com sau The Atlantic. Felicitari!
Pe pagina asta s-au adunat toti pdlistii?
Pai guvernul actual este de 10 ori mai bun decat guvernul boc care a fost cel mai slab guvern din Galaxie.
Nu mai vorbesc despre rusinea pe care am avuto cu asa conducatori pana acum.
Sigur nimeni nu este perfect dar macar Ponta este perfectibil.
Eu credeam ca dupa mo9n umenrtalele gafe economice facute, acuma sunteti ascunsi undeva intro pestera dar vad ca ati iesit la suprafata iar CU MINCIUNILE VOASTRE. De data asta insa nu va mai crede NIMENI, nici macar cei care tin cu voi in contin uare din interes. ESTE SUPER EVIDENT TOTUL. PENTRU CINE SCRIETI CA PENTRU ROMANIA SIGUR NU, PENTRU STRAINATATE?