Valentin Lazea / Proiectul European (IV): Europa cu mai multe viteze. Și viteza României

Textul de mai jos constituie o încercare de explicare, pentru publicul românesc avizat, a principalelor provocări cu care se confruntă proiectul european în general şi zona euro în particular, privite dintr-o perspectivă mai largă (economică, dar şi istorică, politică, culturală). Abordarea pe care am ales-o este aceea de întrebări şi răspunsuri, pornind de la un chestionar întocmit de jurnalistul Cristian Grosu. Opiniile prezentate au un caracter personal şi nu implică in vreun fel instituţia BNR. (Valentin Lazea)

Am văzut în articolul anterior că este posibilă (unii ar zice chiar probabilă) divizarea zonei euro într-o zonă a unei monede mai puternice (euro-Nord) şi o zonă a unei monede mai slabe (euro-Sud). Prinde astfel contur ipoteza Europei „cu mai multe viteze”.

(Citește și: Valentin Lazea / Proiectul European (III) : În ce constă uniunea fiscală europeană? )

4. Şi cu celelalte „viteze” ce ar urma să se întâmple şi când? Dar cu România?

Reiterez faptul că toate comentariile cuprinse în acest grupaj de articole constituie opinii personale, care nu pot fi atribuite în nici un fel BNR. Acum, dacă adoptăm o abordare pozitivă (a lucrurilor aşa cum este posibil să se întâmple) şi nu una normativă (a lucrurilor aşa cum ne-ar plăcea să se întâmple) este clar că, în scenariul unei Europe cu mai multe viteze, ţări precum România ar avea un număr mai mare de etape de parcurs:ar trebui să „promoveze” într-o primă etapă în grupa ţărilor cu moneda euro-Sud (un fel de Europa League la fotbal) şi abia ulterior, dacă performanţele îi permit, să intre în grupa ţărilor cu moneda mai puternică euro-Nord (un fel de Champions League). După cum vom vedea, un asemenea scenariu nu ar fi necesarmente rău, lăsând unei ţări mai mult timp şi mai multă discreţie în alegea drumului optim de urmat.

Un lucru trebuie să fie clar: ţelul final al adoptării euro constituie un obiectiv primordial pe termen mediu şi lung, pentru o ţară ca România. Există cel puţin trei motive pentru acesta:

a) Autarhia economică nu mai este posibilă în secolul XXI. Pentru marea majoritate a ţărilor mici şi mijlocii (excepţii precum Elveţia sau Singapore numărându-se pe degetele unei singure mâini) va fi imposibil să reziste în competiţia mondială dacă nu vor face parte din nişte blocuri regionale. Cum ar putea economia României să concureze, singură, cu coloşi precum China, Brazilia, India sau Rusia? Faptul că uniunea face puterea rezultă şi din următorul exemplu: statul Carolina de Sud are un PIB de circa 170 miliarde dolari, comparabil cu al României. Dacă nu ar face parte din federaţia numită SUA, Carolina de Sud ar proiecta în lume o putere economică, industrială, comercială etc. comparabilă cu a României. Pe de altă parte, economia zonei euro este comparabilă ca ordin de mărime cu economia SUA, aşadar România şi-ar multiplica proiecţia economică în lume ca urmare a participării la această zonă. De altfel, experienţa autarhică, de producere în ţară a orice, începând de la ace cu gămălie la aeronave, a fost încercată deja de România în anii ‘80 ai secolul trecut, cu rezultate cunoscute (şi prea puţin studiate).

b) Politicile din zona euro sunt de natură a disciplina politicile economice interne. Numeroasele pachete legislative adoptate de Comisa Europeană şi de Parlamentul European în ultimii ani pentru asigurarea unei guvernanţe macroeconomice responsabile îşi fac deja simţit efectul în România, alături de programele FMI. Este evident că cerinţele vor fi cu atât mai multe şi mai complexe, cu cât o ţară este mai aproape de „miezul” zonei euro. Pentru România, care are o slabă tradiţie de guvernanţă macroeconomică, intrarea în zona euro va însemna şi o întărire corespunzătoare a disciplinei, cu importul de credibilitate ataşat.

c) Sprijinul financiar oferit în caz de necesitate statelor membre ale zonei euro este incomparabil mai mare decât cel oferit statelor nemembre. Un stat odată intrat în zona euro poate miza pe o solidaritate mult mai mare (chiar dacă nu infinită) a celorlalte state din zonă. Acest lucru nu se va schimba decât marginal printr-o eventuală scindare într-o zonă „euro-Nord” şi alta „euro-Sud”. Dacă România este în prezent îndreptăţită să încaseze o sumă netă de circa 4 miliarde euro/an de la bugetul comunitar (presupunând un grad de absorbţie de 100% a fondurilor europene alocate), să comparăm această sumă cu zecile de miliarde alocate anual, ca pachet de asistenţă financiară, Portugaliei. Desigur, este mai bine să nu ajungi să foloseşti această plasă de siguranţă, dar însăşi existenţa ei oferă un confort suplimentar.

(Citește și: Valentin Lazea / Proiectul European (II) : De ce nu poate rezista moneda euro în lipsa unei uniuni politice? )

În aceste condiţii , dacă ţinta finală este cunoscută, mai rămâne de stabilit etapizarea (timing-ul) pentru îndeplinirea acestui obiectiv. Ca regulă generală, s-a dovedit că o ţară nu trebuie să intre în zona euro înaintea de a fi ajuns la un grad semnificativ de convergenţă reală. Indicatorul cel mai sintetic care exprimă convergenţa reală este PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare, care în anul 2011 se situa în România la nivelul de 49 la sută din media UE27. Spre comparaţie, Estonia, ţara cea mai săracă la momentul adoptării euro, avea la momentul respectiv, un PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare de 66 la sută din media UE27. Probabil că acesta ar constitui nivelul minim de convergenţă reală care să permită o inserţie de succes în eurozonă.

Un alt indicator-cheie îl constituie structura pe ramuri a economiei. Nu poţi, cu o agricultură care creează 6 procente din PIB şi oferă de lucru la circa 30 de procente din forţa de muncă, să intri în zona euro, unde cifrele respective sunt 2 şi, respectiv, 5 la sută. În acest sens, clasa politică va trebui să ia odată şi odată „taurul de coarne”, în sensul comasării terenurilor (dacă nu, o vor face străinii, care începând cu anul 2014 vor avea liber la cumpărarea pământului), în sensul dotării satelor cu utilităţile necesare (apă, gaze, electricitate), a re-şcolirii personalului agricol în alte meserii şi, pe aceste baze, a transformării ocupaţionale din rural dinspre agricultură înspre mica industrie şi servicii.

În fine, convergenţa reală se poate judeca şi în funcţie de competitivitatea externă a mărfurilor şi serviciilor. Cu un deficit extern de peste 4 la sută din PIB, România este pe locul 24 între ţările UE, depăşind numai Malta, Portugalia, Cipru şi Grecia. Iar în materie de exporturi, „corigente” au rămas nu atât industria, cât serviciile aşa-zise „exportabile”: turismul, transporturile, telecomunicaţiile etc.

La indicatorii de convergenţă nominală (inflaţie, rata dobânzii, deficit bugetar, datorie publică, curs valutar) România stă destul de bine şi într-un an sau doi ar putea îndeplini Criteriile de la Maastricht. Decisive însă pentru o performanţă onorabilă în zona euro sunt criteriile de convergenţă reală – iar criza financiară a demonstrat acest lucru cu tărie.

În fine, o ultimă lecţie care trebuie învăţată este că într-o lume în continuă competiţie nu există timp pentru automulţumire şi pentru relaxare. La fel ca sportivii profesionişti care nu îşi permit nici un moment de respiro, ţările trebuie să se preocupe în permanenţă de competitivitatea economică, iar în acest sens intrarea în zona euro nu constituie un sfârşit, ci un început de drum.

***

Valentin Lazea este economistul-șef al BNR