Ministrul Transporturilor, Lucian Bode, a declarat la Digi 24, că statul român a plătit, din 2007 până în prezent, peste 2 miliarde de euro pentru revendicările antreprenorilor care urmăresc să câștige bani fără să muncească. Lucian Bode a catalogat acești bani drept “taxă pe prostia autorităților”.
Descrierea ministrului este corectă, cu un amendament: statul plătește despăgubiri, în majoritatea cazurilor, nu din cauza fapului că antreprenorii sunt hoți, ci efectiv din cauza ”prostiei autorităților”.
Precizare suplimentară: Revendicările plătite de statul român se fac totuși în baza unor decizii luate de instanțe specializate, deci ar trebui exclusă ipoteza că statul ar fi păcălit prin mecanisme oculte.
Viziunea ministrului Bode
”De foarte multe ori, angajații din Minister sunt puși în situația în care antreprenorul, în loc să urmărească implementarea proiectului, în unele situații urmărește cum să câștige mai mulți bani fără să muncească. Atunci apar acele revendicări, unde România este în topul listei la nivel european.
România a plătit din 2007 până în prezent peste 2 miliarde de euro revendicări. Eu o numesc «taxă pe prostie», pe prostia autorităților, în condițiile în care tu pierzi procese la Curtea de arbitraj de la Paris, în instanță, cu antreprenorul și plătești aceste revendicări, bani pe care nu i-a semnat în momentul în care a încheiat contractul.
În schimb, suntem obligați, ca și stat, să plătim acești bani atât pe lucrările rutiere, cât și pe cele din infrastructura feroviară”, a afirmat Lucian Bode la Digi 24.
Prima mutare aparține întotdeauna statului – cât de atent e realizată
Înainte de problema de fond, un detaliu relevant în toată această poveste: Construcția oricărei autostrăzi începe cu mult înainte ca prima cupă de excavator să extragă pământ în șantier.
După decizia politică, statul pregătește respectivul proiect (autostradă, pod, drum național etc.) lansând licitații pentru realizarea de studii de fezabilitate, studii geo, de impact de mediu și, eventual, proiectare.
În baza acestor documentații se realizează caietul de sarcini, apoi se organizează o licitație.
Constructorii care participă la licitație își formulează ofertele în baza documentației puse la dispoziție, cu alte cuvinte, cred tot ce le comunică statul în legătură cu respectivul proiect. Fără a discuta de durata procedurii, finalitatea este clară: cea mai bună ofertă câștigă.
Problemele în relația constructor- beneficiar încep să apară după ce primul ajunge ”în teren”, demarează proiectul și descoperă că ce trebuie să facă este diferit de ceea ce i s-a spus că va face.
Asta reclamă constructorii, asta este, foarte important, și concluzia Băncii Mondiale, cel puțin în cazul mult discutatului și disputatului proiect Ploiești-Brașov. Într-un raport din 2018, Banca Mondială scria: ” (…) Experiența acestor încercări ratate demonstrează faptul că o pregătire deficitară a proiectului plasează Guvernul României în dezavantaj în momentul în care negociază cu potențialii finanțatori termenii proiectului.
Aceste eșecuri au demonstrat și faptul că multe condiții tehnice conținute în studiul de fezabilitate elaborat în 2006 nu mai sunt de actualitate (…)”.
(Citiți și: ”Raport științific al incompetenței: România plătește 43,3 milioane dolari la Banca Mondială ca să afle oficial de ce nu poate construi autostrăzi”)
În 2018, guvernul PSD de la acea vreme și-a recunoscut formal lipsa de capacitate în a gestiona proiecte și a agreeat termenii contractuali de asistență a Băncii Mondiale în proiectul autostrăzii Ploiești-Brașov. După care a renunțat la contract.
Cum apar problemele care sfârșesc în instanțe – exemple relevante
Neînțelegerile care aduc statul în instanțe au două cauze principale, întotdeauna îngemănate:
- Calitatea slabă a documentațiilor tehnice
- Lipsa de flexibilitate a statului de a rediscuta termenii contractuali atunci când realitatea o impune
În mandatele de șef al Companiei de drumuri exercitate de Narcis Neaga, statul român a patronat, în lipsa șantierelor efective, o adevărată industie a studiilor de fezabilitate care tocau banii CNADNR
Situații concrete în care statul plătește propria prostie:
Lotul 3 al autostrăzii Lugoj-Deva, reziliat de statul român, în mandatul lui Răzvan Cuc la Transporturi, în 2019, chiar înainte de recepția finală.
Statul român a întârziat ani să pună la dispoziția constructorului un acord de mediu actualizat, a cerut constructorului să efectueze lucrări în afara contractului pe care ulterior a refuzat să le plătească. Mai mult, proiectul în baza căruia au început lucrările nu conținea nodul de legătură de la un capăt al tronsonului, iar statul a încercat să oblige constructorul să îl realizeze chiar și în aceste condiții.
(Citiți și: ” Constructorul lotului 3 Lugoj-Deva va informa ”autoritățile europene competente” asupra litigiului cu CNAIR – ”Acum am înțeles de ce fug investitorii străini din România”)
Un alt exemplu: Lotul 2 al autostrăzii Sebeș-Turda. Constructorul acestui lot a descoperit în teren că pânza freatică era mult mai sus decât arătau studiile geotehnice. După propriile cercetări la fața locului, constructorul a găsit și motivele neconcordanței- zona era înconjurată de canale de irigații ale ANIF care erau colmatate, iar din acest motiv terenul nu se drena.
Situația nu putea fi remediată de constructor, ci de proprietarul lucrărilor de îmbunătățiri funciare. Finalizarea lucrărilor de decolmatare s-a produs după 2 ani de la momentul sesizării autorităților, cu întârzierea aferentă a lucrărilor la autostradă.
Presa a semnalat doar efectele întârzierilor, nu și motivele.
(Citiți și: ” Grevă pe lotul 2 al Autostrăzii Sebeş-Turda: Aktor nu și-a plătit din septembrie principalul subcontractor”)
Motivele pentru care mulți constructori câștigă procese în dauna statului român sunt de cele mai multe ori imputabile acestuia din urmă – presa a semnalat în repetate rânduri situații în care șantiere erau blocate cu anii din cauza unui stâlp de curent pe care Enel nu îl muta, a unor rețele de utilități, descoperite din întâmplare, a căror relocare dura nepermis de mult sau a vreunei omisiuni în listele de expropriere pe care statul este obligat să le facă.
