Cristian Grosu / Ușa la care bate războiul

Ca orice lucru serios, declarația șefului Statului Major al României, generalul Gheorghiță Vlad – despre necesitatea pregătirii populației pentru un prezumtiv război – a fost aruncată în deriziune.

Generalul nostru nu e singurul care atrage atenția că ”Rusia nu se va opri”: au făcut-o, în ultimele săptămâni, comandantul militar al NATO, amiralul Rob Bauer (”Avem nevoie de o transformare pentru război în NATO”), a făcut-o Grant Shapps – ministrul britanic al Apărării (”în următorii 5 ani vor ataca”), au făcut-o generali în rezervă care au comandat trupe ale SUA sau NATO în Europa și aiurea.

Acum, putem pune un filtru acestor declarații: atunci când lucrurile tind (și tind) să o ia razna politic – când extremele stânga și dreapta se îngrașă din partidele mainstream, o mică doză de frică socială ”nu strică”: presiunea fricii în societate crează mereu o nevoie de echilibru – popoarele tind să aleagă partidele pe care le cunosc și să nu se arunce într-un viitor imprevizibil cu partide imprevizibile.

Dar acest filtru prin care suntem tentati să citim declarațiile unor strategi de meserie e ușor de străpuns – ba chiar a și fost străpuns – de luminile exploziilor rachetelor rusești în Ucraina:

Sub aspectul tensiunilor geopolitice – complicate în ultimele decenii de globalizarea economică – lumea tocmai s-a reîntors în anii 30 ai secolului trecut, chiar dacă limbajul, testările adversarului și ecuațiile diplomatice sunt azi mai sofisticate:

Nu doar hegemonia SUA, ci însăși modelul de societate occidental sunt azi testate – iar acest lucru se va tranșa. Când? – abia aici începe discuția.

Să aruncăm o privire în afara societății occidentale și apoi una înăuntrul acestor popoare pentru a evalua șansele ca un război să poată fi, la un moment dat, evitat.

În afară:

În paralel cu societatea occidentală – cu puterea ei economică, militară și de libertate a cetățenilor săi – s-a creat triunghiul asiatic format din China, Rusia și Iran. Toate autocrații sângeroase, toate cu libertățile cetățenești mimate, toate forțe militare de temut.

Și toate având pe agendă rescrierea zonelor de influență; și toate cu ieșire la lumea liberă: Rusia spre Europa – China spre SUA, Japonia și Australia – Iran spre Mediterana și Israel.

Dacă Rusia s-a insinuat în ultimele decenii în economia energetică europeană, dacă Iran s-a insinuat prin proxi în Orientul Mijlociu, China – cu alonja mai mare – s-a insinuat peste tot, din Africa în Estul Europei și din America de Sud până în Indo-Pacificul de sud.

Niciuna nu stă cu mâinile în sân, lăsând Occidentul cu ale sale:

tensiunea crește de la un an la altul, maniera în care puterile citesc Carta ONU a Drepturilor Omului e diferită, incompatibilitatea sistemelor e deasupra oricărui dubiu:
iar această competiție, mai devreme sau mai târziu se va tranșa.

Culegând toate beneficiile globalizării de la finele secolului trecut, furând tehnologie și, mai ales know-how-ul economiei capitaliste liberale, China nu se va mulțumi să fie vioara a doua, ci va forța primul loc începând de la tehnologie și până la capacitățile militare – iar anexarea Taiwanului e doar o amânare.
Strategii occidentali se așteaptă la acestă acțiune în orizontul anilor 2027-2028 – când China va avea ”o oportunitate economică” (ar fi în vârful pantei economice ascendente) de a-și permite o confruntare – așa cum au avut Imperiul Austro-ungar și Germania în 1914.

Rusia își joacă ultima carte de a rămâne o putere globală și  a nu luneca în zona de putere regională nu forte diferită de Turcia. Pentru Rusia, acest deceniu e ”acum ori niciodată”, iar eșecul ei în a-și anexa Ucraina o va face imprevizibilă.

Iran – cu ambiții de-a purta flamura islamului în Orientul Mijlociu – stă cu arma la picior, și încă lucrează prin milițiile pe care le finanțează în statele din regiune: atacul Hamas din 7 octombrie a avut loc cu numai câteva săptămâni înainte de programata semnare a acordurilor de normalizare a relațiilor dintre Arabia Saudită și Israel – nomalizare care ar fi redesenat hărțile politice din zonă – acum compromisă sau amânată până cine știe când. Ceea ce vedem în Gaza e doar o luptă dintr-un război mult mai mare, al Iranului, în genul conflictelor înghețate pe care le mai încălzește din când în când Putin.

Cât despre India și Brazilia – cele două uriașe forțe economice, ele nu vor intra în ecuația geopolitică hegemonică: identitatea sistemelor lor sociale e vagă și nu sunt ”livrabile” ca ”civilizații”.

Chiar dacă nu știm astăzi când și cum anume vor ”plesni” eforturile diplomatice de-a detensiona local confruntările, ciocnirile între marile falii sunt iminente.

Nu, nu vom vedea un război nuclear:
dar e foarte probabil să vedem războaie de uzură, începute pe baza unor calcule greșite – așa cum a făcut Vladimir Putin – în care agresorii să evalueze superficial efectele nu doar militare ci și economice – din care să înceapă alte războaie regionale cu alte efecte economice – așa cum a pățit UE cu Rusia. Iar această stare de lucruri să se perpetueze până când marile plăci tectonice se vor așeza.

Trei lucruri pot amâna – sau poate chiar, la un moment dat, resorbi? – tensiunea războinică generală:

dependența economică a marilor jucători;
zonele de cercetare știinnțifică și tehnologică de dincolo de politică și geopolitică – adică acolo unde oamenii de știință lucrează pe proiecte comune – chinezi cu europeni, cu americani, cu indieni etc;
teama, încă eficace, de apelarea la armele nucleare și de trecerea unor linii roșii – adică cea care a dus de la un capăt la altul Războiul Rece, de la criza rachetelor din Cuba si până la destrămarea lagărului comunist.

Privind înăuntrul societății occidentale, nu putem să nu observăm câteva lucruri care, spre deosebire de societățile adversare sistemic, o fac nepregătită pentru confruntare. 3 observații:

1, pentru cetățeanul occidental, războiul e ceva foarte abstract. El ”nu poate avea loc” pur și simplu, cu toții am învățat la școală, și ne-a rămas, astfel pe scoarță atunci când judecăm geopolitica – și noi, și nemții și francezii și spaniolii etc – că armele nucleare sunt de-ajuns să descurajze războiul și că – e simplu, nu-i așa? – în locul Rusiei a venit China, deci vom avea o altă lume bipolară.
Războiul fiind ceva abstract, nici nu avem de ce să ne pregătim pentru el – în primul rând mental, ca atitudine socială și conștientizare a mizei din toate punctele de vedere. Spre deosebire de SUA – unde ”a-ți servi patria” e o onoare cetățenească, în Europa nici măcar patrie nu mai există – încă nu s-a făcut acea tranziție a conștiinței individuale că țara noastră e UE și nu Germania sau Franța sau Spania.

2, A doua problemă e că la nivelul societăților, dar și al politicienilor – cu excepția statelor din Estul Europei – Rusia e subestimată.
Rusia anexase deja Crimeea când Emmanuel Macron vorbea despre ”Europa de la Vladivostok la Lisabona”, și a fost nevoie de 3 zile ca Germania să reacționeze oficial la invadarea Ucrainei în februarie 2022.

Miza exclusiv pe interdependența economică Nu funcționează – așa cum acest ”experiment” rusesc ne-o dovedește: popoarele care au fost imperii nu uită acest lucru și au în psihologia colectivă iluzia ”destinului planetar”, nemaivorbind de sistemele sociale pe care se simt îndreptățite să le exporte.

3, Curentele ideologice – atât cele globaliste cât și cele de un ”pacifism” oligofren destructurează, în mai tot Occidentul, capacitatea societăților de-ași percepe avutul pe care-l au de apărat.
”Avutul” nu însemnă neapărat prosperitatea materială și proprietatea de bunuri – cât libertatea, sistemele sociale, drepturile cetățenești. Începând cu școlarii și terminând cu adulții buni cetățeni – tuturor ar trebui să li se repete de dimineața până seara că societatea echilibrată și grijulie în care trăim nu e o ogranizare ”naturală”: ea a apărut la capătul unor căutări teoretice și al unor acțiuni sociale practice purtate de oameni care știau ce înseamnă lipsa libertății și a drepturilor – care aveau conștiința că această țesătură a societății se poate lesne destrăma din interior în primul rând.
Or, asistăm la un fel de mișcare în interiorul Occidentului care dușmănește pur și simplu valorile și echilibrul occidentale, în numele – culmea! – unor clișee de valori rupte de realitatea naturii umane. Și simpatizanții lui Putin – de dreapta – și globaliștii destructuranți – de stânga – par să urască societatea în care se pot exprima. Nemaivorbind că și unii și alții ar popula pușcăriile lui Putin și Xi dacă ar trăi acolo și s-ar abate de la poziția oficială a celor doi dictatori.

Julian Benda scria – în criticile sale la adresa cărurarilor, după ce denunțase dorința de război cu orice preț a unora dintr ei, că problema poate fi pusă și invers: anume că pacifismul delirant (și bine finanțat de Moscova – știm astăzi) al intelectualității franceze din anii 20-30 i-au produs Franței în Al Doilea Război prejudicii mai mari decât 10 divizii germane.

*

Cât despre România – premierul Ciolacu ne asigură că nu avem a ne teme de război.
E drept, perspectiva unui război e incomodă într-un an electoral – mai ales că o relație bună cu Rusia (iar ”bună cu Rusia” înseamnă subordonare) e refrenul celor de la AUR și dna. Șoșoacă.

Dar în spatele acestor vorbe liniștitoare, guvernul ar trebui să treacă la pregătirea de – da, Doamne ferește! – război:

Nu numai Marcel Ciolacu are alegeri, ci și Vladimir Putin – care nu vrea în acest moment să riște cine știe ce revoltă: vom vedea abia după alegerile rusești ce va face Rusia în materie de mobilizare în armată.

Nemaivorbind că o astfel de pregătire înseamnă niște ani: Putin e, încă un interlocutor cu Occidentul, dar nu va trăi la nesfârșit, iar succesiunea sa nu e încă tranșată. Ne-am putea trezi cu cine știe cine la cârma Rusiei, care poate vedea lucrurile într-o cheie mai tranșantă.

Pe de altă parte, înainte de a se pregăti ea însăși din punct de vedere militar, România mizează pe… Turcia: iritată de accesul tot mai larg la Marea Neagră pe care l-a căpătat Rusia prin Crimeea și sudul Ucrainei, Turcia n-ar tolera un atac către gurile Dunării.

Însă până să negocize și să intervină alții, România ar trebui să reziste singură: cu armament și cu oameni.

Doar câțiva ani mai are Occidentul la dispoziție pentru a-și putea garanta pacea – în cazul că și Putin și Xi vor decide că trebuie să lase ceva cu adevărat istoric în urma mandatelor lor: Indo-Pacificul, cu Taiwanul, pentru China, și teritorii din Vest pentru Rusia. Putem exclude așa ceva – sau cât e posibil și chiar probabil?

Dacă chiar vrem pace, va trebui să fim gata de război:
tensiunea – și militară și economică – va fi, în următoarele decenii, ”noua normalitate”.

***

(Citiți și: ”Cristian Grosu / Banalul dolar și conștiința europeană”)

***