VIDEO / Mihai MATEI, Președinte ANIS – Asociația Patronală a Industriei de Software și servicii: ”Sunt cazuri în care achizițiile au durat și 7-10 ani”

10 aprilie, 2024

Principalul motiv de întârziere al proiectelor de digitalizare este modul în care se derulează achizițiile în domeniu, afirmă Mihai Matei, președinte ANIS – Asociația Patronală a Industriei de Software și servicii: ”La cum arată toate proiectele din PNRR, există întârzieri destul de mari, care sunt în principal cauzate și de procesul de achiziție, dar nu numai. Probabil că foarte multe dintre ele se vor face pe repede înainte, într-o criză uriașă de timp”. Declarațiile au fost făcute marți, 9 aprilie, în cadrul Conferinței CDG ”Monitorul digitalizării și ecosistemul IT din România: unde au ajuns administrația și economia și care e harta dezvoltării pe termen mediu”.

”Optimist, acest proces durează un minim de cinci ani de la momentul identificării nevoii până la momentul în care o soluție este în producție. Și cred că sunt destul de pozitiv când spun cinci ani. Mai curând există și cazuri de 7- 10 ani. Pentru noi, ca societate, asta înseamnă că astăzi vedem soluții pentru nevoile de acum 10 ani” – a mai adăugat Mihai Matei.

Cele mai importante declarații:

Eu am așa o reputație de pesimist și mi-a plăcut ce-a spus dl Moldovan că trebuie să fim realiști și să spunem lucrurilor pe nume și mi-am propus să fiu foarte pozitiv în toate intervențiile mele publice.
Astfel că subliniez și eu că suntem pe ultimul loc în DESI (Digital Economy and Society Index, n.r.) în Europa, iar acesta este un lucru pozitiv pentru că nu putem coborî mai jos de atât și că nu putem decât să creștem.
Indicele ăsta DESI este o chestie foarte factuală. Adică cred că manual sau cu anumită frecvență sunt măsurați anumiți indicatori care țin de digitalizarea unei societăți. Are patru componente: capital uman, conectivitate, integrarea tehnologiei în societate, serviciile publice.
Singurul punct unde suntem cât de cât ok este cel de conectivitate, o componentă cu care ne-am tot lăudat, dar realitatea este că am scăzut și acolo foarte tare.
La un moment dat eram pe primele locuri și acum nu mai suntem nici acolo. Ăsta este de fapt unul din motivele pentru ca am ajuns pe ultimul loc, de pe penultimul. Pentru că am scăzut și la scorul de conectivitate.
Din perspectiva asta pozitivă aș vrea să spun două lucruri care cred că sunt reale și vreau să trag un semnal de alarmă aicea.
Din perspectiva PNRR: Realitatea este că, așa cum arată piața, industria românească nu are capacitatea pentru a acoperi toată nevoia din PNRR, în momentul ăsta.
Și de asemenea, există o problemă mare de timing. La cum arată toate proiectele din PNRR, există întârzieri destul de mari, care sunt în principal cauzate și de procesul de achiziție dar nu numai. Din păcate probabil că foarte multe dintre ele se vor face pe repede înainte într-o criză uriașă de timp.
Cam asta este realitatea – cred eu, obiectivă.
Al doilea punct pe care vreau să-l ridic, industria de software și servicii, dacă ne uităm la piața locală, este în momentul ăsta preponderent de servicii. N-avem foarte multe produse și n-avem investiții foarte mari în produse. Produsele locale pe care industria le dezvoltă nu sunt rezultatul unui sistem, nu este un rezultat sistemic, ci e mai curând întâmplător.
Da, avem acei doi unicorni și trebuie să spunem de ce nu mai sunt localizați în România. Și cei doi unicorni nu sunt rezultatul unui sistem și al unei politici publice.
De ce se întâmplă lucrul ăsta? Pentru că, pentru a avea un sistem care dezvoltă produse, ai nevoie de mai multe lucruri dintre care două sunt esențiale: home market – o piață locală care să consume produsele respective și ai nevoie de capital, de capital de risc în principal, dar mai sunt și altele.
Și noi stăm prost la accesul la capital de risc, acel capital care este investit în fazele inițiale ale dezvoltării unui produs și care are o rată de pierdere foarte mare. Adică foarte multe din produse și din start-up-uri eșuează.
Aș deconstrui un pic ce se întâmplă cu… adică dacă ne dorim să avem produse trebuie să ne uităm un pic la acestea, la cum funcționează construcția unui produs. Pleacă de la o nevoie, pe care antreprenorii vor să o fructifice pentru că văd o oportunitate acolo. Inventează un produs bazându-se pe ipoteza că vor face un ban vânzând produsul respectiv.
Și revenim la nevoia de piață locală, care nu este suficient de puternică acum.
Cele două teme, PNRR și starea actuală a industriei sunt legate, pentru că PNRR-ul vine cu această oportunitatea foarte mare, sunt foarte mulți bani. Și acum vin la punctul patru care le leagă cumva pe cele două, importanța digitalizării sectorului public.
Să ne uităm la indicele DESI și la digitalizarea sectorului public, care are două mize mari pentru industrie.
Una este o miză directă, pe care eu unul o văd relevantă, dar nu la fel de mult ca pe a doua. Impactul e direct. În momentul în care sectorul public se digitalizează creează o nevoie pentru industrie și industria are oportunități directe de a colabora cu sectorul public și de a veni cu soluții.
Al doilea impact, cel indirect, al digitalizării sistemului public este direct dar mai important pentru că are un efect de multiplicare. Când în sistemul public toate sistem ele sunt digitalizate, se creează o nevoie indirectă mai mare.
Un caz foarte simplu pe care l-am resimțit eu ca antreprenor. Mult hulita e-factura a generat indirect nevoi în piață. Foarte mulți furnizori, foarte mulți clienți au avut nevoie de integrări, au apărut produse, conectori în tot felul de rp-uri. Ăsta este impactul indirect colosal pe care digitalizarea sectorului public o produce în industrie.
Nu sunt atât de pesimist cu e-factura. Suntem într-un proces, suntem în faza asta, va evolua, va fi mai bun, ok, dar uitați-vă ce impact a avut în piață. Și eu vă spun că impactul pe care l-a avut în piață este mult mai mare decât costul direct pe care l-a avut. Foarte mulți actori au fost nevoiți să se digitalizeze.
Ei, imaginați-vă același efect produs în alte zone ale societății.
Și de asta cred eu că digitalizarea sectorului public este atât o temă socială, pentru că vrem ca societea asta să fie mai bună, dar este și o temă economică importantă.
Și o să vorbesc acum despre unul dintre blocajele acestei digitalizări: achizițiile publice, care sunt și unul dintre blocajele pentru PNRR.
Cum se întâmplă în momentul ăsta o achiziție în sistemul public: să zicem că suntem în momentul T zero, în care instituția publică conștientizează o nevoie. După ce o conștientizează, urmează înțelegerea mai bună a nevoii și identificarea finanțării.
De multe ori, pentru identificarea finanțării ne uităm după fonduri europene, foarte multe axe, și începe documentarea unui proiect de fonduri europene. Într-un caz bun, asta durează un an sau doi. T zero, am înțeles nevoia, căutăm finanțarea și avem finanțarea.
După care urmează procesul de achiziție, prin care, de obicei, instituția, își contractează un consultant, care să-i scrie un caiet de sarcini pentru o viitoare achiziție de implementare. Așa funcționează lucrurile în momentul de față.
Urmează proiectul de consultanță în care un furnizor vine și, în esență, documentează o nevoie deja documentată anterior, și face un caiet de sarcini.
După care urmează un alt proiect de achiziție în care se contractează furnizorul soluției documentată de consultantul de mai devreme și după care urmează dezvoltarea.
Într-un caz optimist, acest proces durează un minim de cinci ani de la momentul identificării nevoii până la momentul în care o soluție este în producție. Și cred că sunt destul de pozitiv și de optimist când spun cinci ani. Mai curând există și cazuri de șapte și cazuri de 10 ani.
Pentru noi ca societate, asta înseamnă că noi astăzi vedem soluții pentru nevoile de acum 10 ani. Nicăieri în mediul privat nu se întâmplă chestia asta. Am da faliment foarte repede, n-am fi competitivi dacă am lucra în mediul privat așa.
Merită să ne uităm la cauze, de ce se întâmplă chestia asta. De pe la anii 90 noi am avut un istoric destul de tumultuos al achizițiilor publice, în special în sectorul IT.
Am avut suficiente cazuri de sisteme care au fost implementate, n-au mers, unele – Doamne ajută – sunt îngropate, altele nici acuma nu sunt.
Noi ca stat, văzând acest istoric, am birocratizat achizițiile. Și am zis, domnule, trebuie să ne protejăm de modul ăsta în care se fac achizițiile și trebuie să facem legea și mai rigidă, să birocratizăm mai mult, da?!
Rezultatul este că, evident, chestia asta nu funcționează. Ce am făcut de fapt a fost să distrugem și mai tare încrederea în societate. Am blocat achizițiile care ar fi trebuit să se întâmple corect, în timp ce, nu știu în ce măsură am redus achizițiile care nu se întâmplă în mod corect.
Încrederea s-a distrus, statul s-a blocat în achiziții, s-au îndepărtat oamenii din instituțiile publice care își doresc să facă lucruri. Pentru că, în momentul în care se văd expuși personal unor riscuri, de amenzi de la Curtea de Conturi pentru te miri ce, de a fi anchetați penal și așa mai departe, și așa mai departe atunci ei ce fac, nu mai facem achiziții, hai să chemăm un consultant. Și de-acolo am mai pierdut trei ani de zile.
Ca soluții… eu am experiența unor achiziții internaționale și nicăieri nu există rigiditatea asta și birocrația asta așa cum există în România. E ca și când e, pentru a mă feri de hoți, le cer tuturor oamenilor cu care lucrez o declarație că nu o să-mi bage mîna în buzunar. Cam asta este ce facem, pe scurt, în legea achizițiilor publice.
Tema mare este să restabilim încrederea, să dăm un reset acestei societăți și să începem să lucrăm în încredere și colaborativ. Iar în planul legii trebuie să acceptăm că o procedură de achiziție are o natură subiectivă. Dacă nu acceptăm, o să ajungem la aceleași caiete de sarcini pe care le vedem acuma, în care se numără experți, se numără proiecte, se numără…
Criteriile pe care noi în mediul privat facem achiziții nu sunt astea. Ne uităm la calitatea ofertei, la calitatea oamenilor cu care vorbim și nu numai pe cv.
Trebuie să flexibilizăm legea și să ne îndepărtăm de această birocrație care este inutilă. Și care vedem că n-a produs efecte, vedem, de ce contionuăm?
Trebuie să dăm voie instituțiilor să aibă planificare anuală de buget. În momentul ăsta achiziționăm un produs după nevoile de acum cinci ani, după ce produsul ăla în producție este cam stop – joc. Și nu mai există bugete pentru a-l schimba, nu mai există instrumente pentru a-l modifica.
Există necesitatea aceasta de a avea bugete pe mai mulți ani și flexibilitatea de a putea planifica implementări de acest gen pe termen lung pentru că, de fapt, trebuie să se schimbe perspectiva digitalizării.
Digitalizarea nu funcționează ca un sistem one shot, am făcut achiziția și gata. Trebuie să avem o perspectivă de produs asupra acestor sisteme, trebuie să avem echipe, care se uită constant la acel sistem și constant îl optimizează.
Și sunt pozitiv, da.

Sesiunea de Q&A:

Întrebare: În ce măsură inteligența artificială tip ChatGPT poate înlocui activitatea unui IT-ist, în România?

Răspuns: Sunt destul de uimit de ce poate să facă tehnologia asta ChatGPT. Nu cred că este în punctul în care… adică nu sunt atât de fatalist în privința modului în care această tehnologie va înlocui, spre exemplu, munca programatorilor. Nu este chiar în punctul ăsta în momentul ăsta.

Hai să presupunem, de dragul discuției că așa ar fi. A fost o vreme în istorie în care existau sacagii, oameni care cărau apă, pentru că nu existau sisteme de apă curentă. Exista această meserie. Apoi au dispărut job-urile de sacagii, omenirea se adaptează. Omenirea n-o să dispară pentru că a apărut o tehnologie. Ok, tehnologia asta are un potențial disruptiv sigur, presupunând că tehnologiile AI ne voi înlocui cu totul, adică vor munci pentru noi, mie nu mi se pare chiar așa dramatic. Cred însă că vom avea niște teme sociale și ar trebui să ne gândim la ele de-acuma. Cum vom distribui apoi bogăția în acest scenariu, în care roboții ne iau munca.