Valentin Naumescu / Era Trump prinde contur. O nouă „cultură politică” se extinde. A învins tabăra iliberală?

Puncte cheie:

• Retragerea SUA din Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare (INF), semnat în 1987 de Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov, anunţă indiscutabil reluarea cursei înarmării nucleare (chiar dacă lasă deschisă posibilitatea unui nou Tratat, care să includă şi China, în anii care vor urma), stimulează dezvoltarea de noi tehnologii militare, creşterea bugetelor militare, „capturarea strategică” a Europei între rachetele americane şi cele ruseşti şi revenirea Uniunii Europene la statutul de actor minor în relaţiile internaţionale, dependent de „umbrela nucleară americană”, cel puţin din perspectiva rachetelor cu rază medie (500-5500 km) şi a capacităţii de descurajare, în raport cu Marile Puteri în domeniu, respectiv Statele Unite, Federaţia Rusă şi China;
• Nu judecăm aici evaluarea strategică ce a condus la această decizie majoră a SUA, în condiţiile în care China oricum nu era parte a Tratatului şi îşi putea dezvolta liberă generaţii superioare de armament nuclear iar Rusia, din informaţiile furnizate de NATO, se pare că a încălcat prevederile INF (neoferind informaţii cu privire la rachetele sale NOVATOR 9M729, care s-ar încadra în categoria armelor interzise), dar cert este că retragerea Americii din Tratatul INF marchează o bornă importantă, o schimbare esenţială în politica lumii şi o resetare a relaţiilor internaţionale, cu efecte deocamdată impredictibile;
• În ianuarie 2017, în ziua inaugurării Președintelui Donald Trump, apărea la Editura Trei din București volumul colectiv pe care l-am intitulat în ultimul moment Criza Uniunii Europene și ordinea globală în era Trump. Folosind termenul „era Trump” în premieră, termen pe care mulți l-au considerat prematur la ora respectivă dar pe care îl regăsim astăzi relativ frecvent, în texte din țară și din exterior, am făcut atunci conexiunea între impasul european prelungit, provocările tot mai grave la adresa ordinii liberale globale și întâmplarea ca Trump să fi fost ales președinte, prin jocul nefericit al aritmeticii marilor electori din cele 50 de state, în condițiile în care câştigătorul a pierdut votul popular la nivel național cu o diferență masivă, de trei milioane. Spuneam atunci că se întrunesc condițiile pentru a intra într-o nouă eră politică, o eră care va continua şi după ce Trump nu va mai fi preşedintele SUA, fiindcă, odată pornit pe o anumită direcţie, este greu de crezut că lucrurile mai pot fi oprite până la completa epuizare a atractivităţii ideilor respective, contextul putând să dureze cel puţin o generaţie;
• Scriam în volumul menţionat mai sus că această epocă este caracterizată de „instabilitate, incertitudine, frustrare, adâncirea clivajului sistem vs. antisistem, intensificarea mişcărilor contestatare, violenţă crescută, schimbări foarte rapide de context politic şi economic (volatilitate), tendinţe de dezintegrare, recrudescenţa curentelor naţionaliste si faliilor identitare, fragmentarea sistemului internaţional şi dezacorduri frecvente în cadrul sistemelor de organizare ale lumii occidentale.” (p. 9). În foarte mare măsură, aceste caracteristici au fost confirmate de evenimentele şi tendinţele din 2017 şi 2018;
• La nici doi ani de la inaugurarea celui de-al 45-lea președinte al SUA, schimbarea politicii internaționale și europene devine tot mai clară iar era Trump prinde contur, cu toate consecințele ei strategice, politice, economice, militare, culturale, etice;
• Putem astăzi lista cel puțin o parte dintre caracteristicile acestei noi epoci:
• Unilateralism (ieșirea din Tratatele internaționale și acțiunea pe cont propriu, cu menționarea explicită a argumentului forței economice sau militare);
• Tranzacționalism (preferința pentru abordările tranzacționale, în relații de tip 1:1, în locul multilateralismului, colaborării internaționale și politicilor fundamentate pe valori colective);
• Populism (pretenția că orice gest politic este făcut în numele și în interesul poporului iar discursul liderilor este de nivel din ce în ce mai jos și cu idei din ce în ce mai superficiale);
• Protecționism (ideea că nu globalizarea, deschiderea și liberul schimb aduc dezvoltarea economică și prosperitatea, așa cum tot americanii au propovăduit o jumătate de secol, până când a venit China cu produse ieftine peste ei, ci dimpotrivă închiderea în spatele granițelor, întărirea frontierei, taxele vamale, evitarea concurenței și excluderea străinilor);
• Suveranism (lozinca potrivit căreia nimic și nimeni din exterior nu poate impune unui guvern național ce să facă, iar atunci când există tratate și angajamente internaționale în acest sens, cel mai simplu e să ieși din ele sau să le ignori, pentru că aşa vrea poporul);
• Iliberalism (abordare non-liberală pe toate planurile, ca valori, principii și practici, abordare care redeschide calea întoarcerii istorice a autoritarismului și intoleranței în spațiul occidental, cu diferența că deocamdată acesta coabitează cu pluralismul politic și cu alegerile relativ libere, dar sfidează tot mai agresiv statul de drept, transparența, libertatea presei și a societății civile, independența justiției, uneori autonomia universitară, diversitatea culturală, descurajează activismul civic, reprimă parțial formele de opoziție politică, tolerează în schimb corupția, promovează modelul liderului puternic și al guvernului care nu negociază etc.);
• O nouă „cultură politică” se extinde în spațiul democrațiilor euro-atlantice, în fapt o contra-cultură care luptă cu înverșunare, cu ură, la limita violenței (deocamdată), pentru demolarea lumii liberale edificate după 1945 în Occident, respectiv după 1989 în regiunea noastră.

*

Lupta pentru schimbarea lumii şi demolarea fundamentelor ordinii liberale globale pare să aibă un câştigător. Transformarea politicii internaţionale şi revenirea statelor naţionale la promovarea unilaterală a propriilor interese (pe termen scurt şi mediu) va continua, cel mai probabil, şi după ce Donald Trump nu va mai fi preşedintele SUA. Deşi poate părea o contradicţie, era Trump, odată amorsată, va continua şi după plecarea celui care îi dă numele.

De fapt, Donald Trump este doar o parte şi o expresie ultramediatizată a unui proces de schimbare a sensibilităţilor politice, mult mai larg şi mai profund, nefiind neapărat „creatorul” acestei lumi emergente. O nouă „cultură politică”, să îi spunem iliberală, confruntaţională, identitară, tranzacţională, a dreptului forţei (în locul forţei dreptului) şi sfidării normelor internaţionale, în care se cuibăreşte ura faţă de cei diferiţi şi agresivitatea de toate tipurile, îşi face treptat loc în spaţiul pe care obişnuiam să îl numim liberal-occidental.

(Citiți și: ”A apărut: Sumarul CRONICILOR Curs de guvernare ”)

Teza pe care o susţin este că paradigma iliberală, autoritaristă şi conservatoare avansează, în pofida înfrângerilor de etapă pe care le înregistrează deocamdată. În dreptul marilor „succese” electorale ale „bigoţilor” care urăsc libertatea, toleranţa, deschiderea şi globalizarea stau, de departe, (doar) două momente, alegerea lui Trump şi Brexitul. Plus câteva victorii ale conservatorilor naţionalişti de importanţă mai mică, în Polonia şi Ungaria, şi cooptarea la guvernare în Italia, Austria, Marea Britanie (partidul D.U.P. din Irlanda de Nord, religios, anti-avort, naţionalist), Cehia etc.

În rest, eşecuri aproape pe linie, în alegerile din Franţa, Germania, Olanda, prezidenţialele din Austria etc. La o privire mai atentă însă, vom vedea că numărul votanţilor acestor platforme retrograde creşte totuşi, de la un ciclu electoral la altul.

În Franţa, pe Marine Le Pen, cu tot cu „Frexit”-ul ei, au votat-o, în mai 2017, 11 milioane de francezi, dublul electoratului tatălui ei, de la alegerile din 2002. Trebuie adăugate aici şi voturile pentru Franţa Nesupusă (Jean-Luc Melenchon), adică stânga radicală, de asemenea iliberală, şi ajungem spre 40-42% din societatea franceză care se declară împotriva Uniunii Europene, globalizării şi valorilor liberale.

În Olanda, extrema-dreaptă condusă de Geert Wilders a ajuns în postura de lider al opoziţiei. Alternativa pentru Germania nu numai că a introdus în premieră după Al Doilea Război Mondial extrema dreaptă în Bundestag dar, din cauza Marii Coaliţii, AfD a ajuns lider al opoziţiei iar în ultimele sondaje de opinie i-a depăşit pe social-democraţi, fiind al doilea partid al Germaniei ca intenţie de vot.

Naţionalismul radical a obţinut scoruri foarte bune şi în Italia, Austria (în ambele ţări aceste partide considerate extremiste au obţinut postul de vicepremier), în Cehia populiştii au invitat comuniştii la guvernare (pentru că extremele se ating, nu?), de Ungaria şi Polonia nu mai are rost să amintim, în Suedia a crescut destul de mult extrema-dreaptă, la alegerile de luna trecută, cam în toate ţările scandinave partidele naţionaliste şi xenofobe tind deja spre 20% etc.

Valul conservator se extinde. O nouă „cultură politică” pare să câştige teren. Nu ştim, de exemplu, cum va arăta politica Germaniei după apropiatul sfârşit al erei Merkel, dar putem presupune că va urma un cancelar care va vorbi mai puţin despre Uniunea Europeană şi mai mult despre interesele naţionale germane, mai protecţionist şi mai autoritar pe plan intern dar şi în relaţiile cu celelalte state, conducând un guvern care se va înscrie în tendinţa generală de creştere a bugetelor militare, a întăririi controlului la frontiere şi opririi migraţiei.

Despre valori, ce să vorbim? Vorbeşte cineva serios despre sancţionarea regimului criminal şi mincinos al Arabiei Saudite, în urma episodului terifiant de la Istanbul? Tranzacţionalismul a preluat conducerea politicilor SUA, Chinei şi Rusiei, iar poziţia UE este încă aşteptată (cam mult), într-o situaţie în care aspiraţia de „putere normativă” a Uniunii Europene, întemeiată pe valori, ar trebui imediat confirmată prin fapte.

Episodul retragerii SUA din Tratatul INF nu este decât o reconfirmare a noilor tendinţe. Vor urma şi altele. Tensionarea politicii internaţionale şi europene, prin acumularea unor nemulţumiri pe teme reale sau închipuite dar puternic exploatate electoral, are în spate (şi, la rândul ei, alimentează), într-o spirală ameninţătoare, o cultură politică ce poate eventual părea nouă dar care resuscitează, în fond, vechi modele de gândire autoritară, confruntaţională şi revanşardă, pentru care Europa şi omenirea au plătit deja preţuri exorbitante în secolul XX. Istoria îşi urmează fără îndoială ciclurile ei iar „reglările de conturi” care reapar periodic, în haine ideologice croite pe tipare vechi dar împrospătate în culorile secolului XXI, ne fac să ne temem de perspectivele lumii de mâine.