România se specializează tot mai mult la capetele spectrului de cerere. Produse de foarte bună calitate pentru piețele externe sau subansamble încorporate la prețuri modice în produse de calitate, comercializate ca fiind produse în alte țări. Împreună cu produse fără mari pretenții de calitate și cu preț modic, destinate pieței interne solvabile.
Cu alte cuvinte, exploatăm mici breșe identificate între ofertele deja consolidate și exportăm diferențialul de salarii dintre Occident și piața autohtonă.
Din păcate, nu putem face față decât acolo unde ne ajută tehnologia să exploatăm cu costuri încă relativ mici priceperea forței de muncă sau unde realizăm produse cu valoare adăugată mică și/sau cheltuieli de realizare reduse.
Una peste alta, producția din România nu este orientată spre dezvoltarea clasei mijlocii la nivel intern. Aici, produsele autohtone sunt, îndeobște, surclasate de cele realizate la nivel regional de fostele colege de bloc estic, Polonia, Ungaria, Cehia sau Slovacia. Acestea propun sortimente mai bine adecvate consumatorilor români cu venituri în creștere.
Firmele autohtone se orientează mai ales spre cererea din partea consumatorilor cu venituri relativ reduse. Ori, baza acestora se va îngusta inevitabil în timp, simultan cu lărgirea bazei de clienți cu venituri medii și cu diversificarea gusturilor. Din păcate, producția de masă la prețuri foarte reduse implică restricții de ordin sortimental și o calitate mai scăzută.
Desigur, mediul de afaceri local încearcă să se adapteze la noile provocări. Dar este nevoit să o facă în condiții defavorabile față de țările menționate. Atât la nivelul finanțării producției, unde dobânzile sunt mai mari și condițiile impuse mai restrictive, cât și din motive logistice (vezi infrastructura deficitară) sau al dificultăților de management ( de la pregătirea cadrelor de conducere și până la corupția din mediul public).
Datele definitive publicate de INS pentru primele opt luni din anul 2014 arată că România are o problemă de competitivitate cu consecințe în dezechilibrarea schimburile externe. Paradoxal, dezavantajul nu se manifestă în raport cu cele patru mari puteri economice ale UE ci față de cele patru competitoare directe colege de fost bloc economic estic.
Simplificat, cu primele patru mari puteri economice ale UE ieșim chiar ușor pe plus. Ce câștigăm în relația cu Marea Britanie pierdem cu principalul partener comercial, Germania, iar ce obținem din schimburile cu Franța risipim în comerțul cu Italia. Totuși, poziționarea noastră este remarcabilă dacă ținem cont de decalajul de dezvoltare.
În schimb, două treimi din deficitul comercial provine din relațiile comerciale cu țările central-europene foste colege din CAER. Ungaria (cu care avem cel mai mare deficit în schimburile externe) și Polonia ( cu care avem cel mai redus grad de acoperire FOB/FOB a importurilor cu exporturi) – excepție făcând, desigur, țările din care importăm masiv resurse energetice – ne aduc mai mult de jumătate din deficitul extern.
Produsele lor sunt mai bine adecvate pentru consumatorii români care beneficiază de creșterea veniturilor. După cum și noi exploatăm oarecum ( dar în proporție prea mică) avantajul de dezvoltare pe care îl avem față de Bulgaria.
Practic, pe măsură ce ne ducem spre nivelul de 60% din PIB/locuitor față de media UE, nivel la care ar trebui să intrăm în zona euro, datele atestă inadecvarea producției autohtone în raport cu cererea suplimentară, provenită din sporul de venituri.
Producătorii români se află în fața unei decizii strategice :
1.specializarea pe capetele de gamă calitativă, la prețuri mai ridicate pentru calitate foarte bună ( marjă mare de la clieți cu bani) și la prețuri mici pentru un minimum de calitate ( pentru profit mai mic dar la volum mare) sau,
2. intrarea în concurență reală la nivel regional pentru a prelua cote semnificative creșterea pieței interne (ceea ce echivalează cu testarea unei combinații optime și sustenabile în timp).
Lucrurile sunt complicate de faptul că, în multe cazuri, deciziile sunt luate de firme multinaționale prezente în mai multe țări din regiune. Acestea își optimizează fluxurile materiale și financiare independent de granițe. De aceea, eventualele strategii de dezvoltare nu pot decât să le îndrepte indirect în direcția dorită de statul român.
În schimb, prin adecvarea și calibrarea politicii de venituri și de protecție socială, se poate activa canalul cererii pe care să se plieze oferta pentru diverse produse. Unde, mai ales în zona de început de sofisticare, România are o dimensiune implicită ( prin masa de potențiali clienți) nu doar sub cea din Polonia dar și sub cea din țări mai mici precum Ungaria, Cehia sau Slovacia.
Desigur, nu se pune problema echilibrării punctuale a schimburilor. Putem merge pe compensarea plusurilor pe unele relații cu minusurile din alte relații, dar cu o limită rezonabilă. De pildă, nu e normal ca deficitul cu Ungaria să fie dublu față de cel cumulat cu Germania și Italia. Sau Polonia să livreze la noi dublu față de cât exportăm noi către ea. Pur și simplu, decalajul tehnologic nu prea justifică aceste diferențe.
Pentru a putea muta accentul dinspre cererea externă spre cea internă prin majorări de venituri, trebuie să fim siguri că va beneficia de majorarea acestor venituri în primul rând producția internă. Însă în condițiile liberei circulații a mărfurilor în UE, relația dintre sporul de putere de cumpărare și dezvoltarea producției adecvate este cu dublu sens și trebuie gestionată cu grijă.
