România – pe tobogan la venituri publice ca pondere în PIB: Cum consumi mai mult și trăiești mai prost

România s-a poziţionat în UE drept ţara cu cele mai mici venituri publice raportate la PIB iar în 2017 vom înregistra un nou record negativ în acest sens, cu doar 30,5% din PIB-ul estimat la ultima rectificare bugetară.

Reamintim că cifrele avansate de către Executiv au fost de 255.778 milioane lei pe partea de venituri ale bugetului general consolidate şi 280.522 milioane lei pe partea de cheltuieli, la un PIB reaşezat în sus cu aproape 22 de miliarde de lei, până la 837,1 miliarde lei.

Pentru referinţă, vă prezentăm şi topurile statelor europene după ponderile veniturilor în PIB, conform datelor prelucrate şi certificate de Eurostat, cu precizarea importantă că Irlanda s-a situat sistematic undeva la 33% -34% din PIB până în urmă cu doi ani, când relocarea unor multinaţionale alarmate de o eventuală ieşire a Marii Britanii din UE (care s-a şi produs) şi raportarea rezultatelor obţinute de acestea într-o economie relativ mica a amplificat artificial PIB-ul şi a redus, pe cale de consecinţă, ponderea veniturilor publice în PIB.

De observat cum majoritatea statelor europene se plasează cu acest indicator-cheie pentru capacitatea statului de a-şi putea îndeplini obligaţiile asumate în intervalul 40% – 50% din PIB. Mai mult, cinci state occidentale dezvoltate s-au dus chiar la peste 50% din PIB, tocmai pentru că nivelul de dezvoltare mai ridicat şi în creştere a permis acest lucru.

Cât priveşte valorile medii consemmnate de bugetele publice la nivelul UE 28 au fost anul trecut de 44,9% din PIB la venituri şi 46,6% din PIB la cheltuieli, cu un deficit mediu de -1,7% din PIB.

La noi, ca la nimeni, deficitul a fost trimis de la un foarte onorabil -0,8% din PIB în 2015 la limita maxim permisă de -3% din PIB, unde guvernarea actuală ar vrea să ne încadreze şi în 2017.

Mult mai grav, însă, deşi deficitul ar urma să rămână la fel ( se adună semne tot mai clare că va fi depăşit) procentajele sumelor gestionate de stat au scăzut din nou, până la valori greu de înţeles pentru un economist străin. Inclusiv valoarea ridicol de mica la care se vor putea ridica cheltuielile publice, care contrastează cu impresia pe care vor să o lase majorările de salarii şi pensii.

Cum consumi mai mult și trăiești mai prost: o analiză a cifrelor

Dincolo de această problemă fundamentală pentru evoluţia viitoare a României, ne confruntăm cu o adevărată problemă de siguranţă naţională. Un stat cu bani tot mai puţini (fie şi în raport cu economia contolată preponderent din exterior) este un stat slab. Care nu va putea asigura principalele domenii de care mai răspunde, după retragerea bizar de rapidă şi de păguboasă din economie.

În acest sens, este suficient să menţionăm o analiză Eurostat pe baza datelor definitive pentru anul 2015 ( PIB-ul „se bate în cuie” după doi ani) în care se arată că mai avem de unde să alocăm doar 4,2% din PIB pentru sănătate (7,2% din PIB media UE28), 3,1% pentru educaţie (4,9% media UE28) şi 11,5% pentru protecţie socială ( 19,2% media UE28). Celelalte date vehiculate în decursul timpului uitaţi-le, acestea sunt datele definitive.

De luat aminte, valoarea de 1% pentru Apărare este la fel de cert consemnată, deocamdată, de Eurostat. Ceea ce înseamnă că va trebui dublată ca pondere în PIB pe baza unor venituri în scădere. Care, cum s-ar spune, sunt sublime dar lipsesc cu desăvârşire. Orice inginerii ar face şi cel mai mare finanţist cu banii publici, cum s-ar spune, ”de unde nu e, nici Dumnezeu nu poate cere”.

Şi aşa suntem cu ponderile în PIB la sănătate, educaţie şi protecţie socială la circa 60% din media UE raportat la penultimul PIB din Uniune ca nivel pe locuitor, ceea ce constituie un atac direct la bunăstarea reală şi chiar la existenţa fizică a populaţiei, ca cetăţeni care să beneficieze de un trai european într-o ţară europeană.

Banii din capitala Bucureşti or fi ei mai mulţi ca putere de cumpărare decât cei din Berlin sau Lisabona ( ceea ce ecranează imaginea reală din ţară), dar nu se întrevede vreun aflux de germani sau de portughezi încoace. După cum nici măcar emigranţii externi ( şi interni !)nu se dau în vânt după serviciile publice oferite de locul unde se află vitrina pentru exterior a României.

Desigur, furtul din banii gestionați public pare să fi ajuns un sport național pentru combinația dintre politicienii corupți și oamenii de afaceri fără scupule (se pare, cheia succesului în societatea românească dar nu numai). Cu toate acestea, reducerea fiscalității şi dezimplicarea statului în locul asanării morale constituie o mare capcană.

A întreprinde politici sociale pe deficit bugetar și deficit de investiții publice denotă cinism politic și o lipsă de viziune și de interes pentru generațiile viitoare. Cu excepția anilor 2007 (an ”promoțional” de intrare în UE, în care s-au înghesuit să se așeze în bloc-starturile cursei pentru profit niște companii venite pentru a ocupa piața românească) şi 2015, se poate vedea cum ponderea veniturilor a stat la 32%-33% din PIB, indiferent de ajustările din fiscalitate, pentru a ajunge acum să se prăbuşească spre pragul de 30%

Variația deficitului public a fost dată pe parcursul ultimilor zece ani, într-o proporție covârșitoare, de nivelul cheltuielilor și nu de cel al încasărilor. Motiv pentru care s-a mers pe varianta cea mai la îndemână a tăierii cheltuielilor și nu cea normală, din perspectiva convergenței cu uzanțele europene în materie, a creșterii încasărilor.

De fapt, nimeni nu a venit să promoveze ideea, altminteri de bun-simț, că nivelul de trai depinde nu numai de banii aflați la dispoziție în buzunar dar și de calitatea serviciilor publice oferite de stat și autoritățile locale (adevăratul motiv pentru care refugiații sirieni se duc spre țări care le sunt străine în plan cultural, precum Germania și Suedia și nu spre țările arabe bogate din Golf ).

Politica de relaxare fiscală pe considerentul că românii vor consuma mai mult și astfel se va stimula creșterea economică are o hibă majoră. Dincolo de nesustenabilitate şi de deficite, s-ar putea să consume mai mult, în sensul de a da mai mulți bani pe diverse lucruri, dar să trăiască mai prost. Mai bolnavi, mai inculţi și mai pierduţi în proceduri birocratice.

De fapt, politica fiscală ar trebui dimensionată plecând de la definirea unor standardelor de calitate europeană asumate de stat în privința serviciilor publice și nu de la comandamentele politice de stânga dreapta, care din 2015 încoace îmbină reducerea taxelor cu creşterea beneficiilor. Adică fiscalitatea ar trebui să răspundă unor comandamente ale societății în ansamblu. Nu ale unei sume de indivizi, oricare ar fi ei.