Grecia a dat semnalul implicarii creditorilor/investitorilor in operatiuni de salvare financiara –asa numitul “bailing in”. Aceasta implicare are sens daca avem in vedere ca salvarea bancilor a impovarat teribil bugete publice. Si este discutabil, moral si politic, ca banci, adica actionarii si creditorii lor, sa fie salvati pe speze publice in mod sistematic pe temeiul “riscurilor sistemice”. Salvarea financiara a Ciprului este este insa un moment de referinta prin implicarea de depozite din banci. Intr-un text anterior (Nationalizarea financiara si un pacat fatal, ZF, 27 martie) am subliniat ca intentia de impozitare a depunerilor garantate ar fi o eroare mare, cu efecte potentialmente fatale. Si este bine ca s-a renuntat la ea; asa cum este bine ca o declaratie a ministrului de finante olandez (sef al eurogrupului) privind impozitarea depozitelor a fost corectata. Dar ramane faptul ca depozite mai mari de 100 000 euro, negarantate, sunt pasibile in UE de a fi lovite de intrarea in faliment ordonat (prin rezolutiune), sau salvarea unor banci.
Textul de fata face cateva observatii vizavi de declaratii ale unor bancheri ca depozitele bancare sunt o forma de investitie si ca, prin urmare, nu sunt lipsite de riscuri. Supozitia este ca orice plasament, ca investitie, comporta riscuri. Dar, bancile ce primesc depozite (deci nu sunt vehicule pentru investitii) intra totusi intr-un alt registru, in opinia mea. Cei care nu consuma tot ce obtin ca venituri si care nu fac investitii in active reale, in active financiare mai mult sau mai putin sofisticate, care nu alearga dupa randament, economisesc. Iar economisirea cu risc minim, protejata, este (era) vazuta ca fiind un depozit la banca, adica disponibilitati monetare –unele curente, unele la termen, care aduc si dobanda (desi depozite la termen se apropie de, sau intra chiar in sfera a ceea ce numim investitii). Garantarea depozitelor s-a dovedit necesara pentru prevenirea panicii. Aceasta a fost una din marile lectii ale Marii Depresiuni conducand la infiintarea FDIC (Federal Deposit Insurance Corporation) in SUA in 1933. De aceea exista scheme de garantare si in UE.
A spune unui deponent la banca, care economiseste, ca in fapt, el este investitor de la un anumit prag, modifica regulile jocului. Si fac aceasta afirmatie nu numai intrucat distinctia deponent/investitor este, intr-un fel, arbitrara daca ne gandim la pragul stabilit pentru depozite garantate Ca asa este vedem din faptul ca deponentii pot sparge depozitele pentru a pierde subit calitatea de investitor –fara ca ceva sa se modifice in conduita lor. Este de retinut altceva in primul rand, in opinia mea. Intr-o perioada de criza financiara adanca, preferinta pentru lichiditate creste mult; se manifesta “capcana lichiditatii”, enuntata de Keynes cand a examinat Marea Depresiune. Cand preferinta pentru lichiditate este precumpanitoare si ea a fost in anii din urma, se evita plasamente in active financiare cu risc inalt, nu se fac investitii in general. Persoane individuale si firme cauta sa-si protejeze lichiditatile. Aici gasim explicatia pentru care banii nu circula: intre firme, intre banci si firme, intre banci. Si daca asa stau lucrurile apare o intrebare: unde pot fi parcate lichiditati, mici si mari, daca nu in principal in banci? Lichiditati pot ajunge, de pilda, in in fonduri monetare, de unde exitul ai zice ca este usor si pierderile pareau sa fie minime. Dar au existat cazuri de fonduri monetare ajunse in necaz intrucat au avut expunere riscanta pe unele active. Pot fi achizitionate obligatiuni/certificate suverane. Dar, in cele din urma, tot la banci ajungem.
Daca preferinta pentru lichiditate este foarte mare si bancile nu mai sunt vazute ca loc unde sa fie plasate lichiditati, de la un anumit prag, cu un grad inalt de siguranta, ce se va intampla? Unele raspunsuri am cautat sa ofer in textul din 27.martie. Este inevitabil sa avem o discriminare intre entitati bancare; lichiditati se vor misca inauntrul sistemelor bancare nationale si intre ele. Vor pleca bani catre tari percepute ca avand economii mai solide. Mai ales ca garantarea depozitelor este o operatiune “nationala”, deci in raport de forta fiecarui buget public. Nu intamplator Mario Draghi observa fragmentarea pietelor bancare in UE, desi exista o “piata unica”. Vedem, de altfel, ca dezbaterea privind Uniunea Bancara se poticneste cand vine vorba de asigurare colectiva a depozitelor si de recapitalizarea unor banci cu resurse din Mecanismul pentru Stabilitate Financiara.
Este firesc ca distributia poverii sa implice toate partile interesate (afectate material si nu numai), toti investitorii. Dar distinctia intre deponent si investitor prin prisma volumului depozitului deschide o cutie a pandorei. Este posibil ca depozite mai mari sa fie sparte pentru a intra sub incidenta garantarii, totodata ca resurse economisite in banci sa plece spre alte plasamente, desi tot in interiorul sistemului financiar european. Si este posibil ca teama unor deponenti sa aiba ca efect o crestere a inclinatiei spre consum, spre achizitionarea de active, care sa aduca un impuls pozitiv in unele economii pe latura cererii agregate. Dar banii care se misca, ca lichiditati, trebuie sa fie totusi plasati undeva, in afara de cazul cand ajung sub saltea, sau sunt “ingropati in curte” (sunt tezaurizati in afara sistemului financiar). Si aceasta este o interpretare benigna. Exista si o interpretare mai putin favorabila, care include fenomenuil de discriminare evocat mai sus, care va adanci fractura intre Nordul si Sudul zonei euro, cu efecte tot mai rele. Poate avea loc si o deplasare de fonduri dinspre Europa catre alte regiuni ale lumii, nu in cele din urma si pentru ca stirile privind zona euro nu sunt incurajatoare. O alte tara, Slovenia, se pregateste pentru a fi “salvata” si incertitudini sporesc privind Spania, Italia si chiar Franta. Riscul cel mai mare este ca oamenii isi pierd increderea in banci.
Daca Uniunea Bancara ar avansa ca proiect ar fi bine. Din pacate, proiectul se poticneste in chestiuni esentiale: garantarea coectiva a depozitelor si, corelat, aranjamentele fiscale.
Inchei exprimand gandul ca atunci cand fac declaratii, bancherii si altii din industria financiara sa fie mai grijulii privind modelele lor de afaceri . Riscurile revelate de si necazuri aduse de criza financiara/economica nu au venit din neant; ele sunt legate de modelele de business ale multor banci, de functionarea deviata, periculoasa, a sistemului financiar. Aceste modele trebuie sa se schimbe pentru ca oamenii sa revina la sentimente mai bune fata de banci si alte institutii financiare, pentru ca lucrurile sa se indrepte.
PS. este frapant ca din “bailing in” lipseste o parte; ma refer la personalul bancar, in special la top management. Asupra acestui aspect voi reveni.
***
Daniel Dăianu este economist, profesor la SNSPA, fost ministru de Finanțe
2 răspunsuri
„Lectia” dura,ce trebuia sa fie invatatura de minte, pentru tarile unde „paradisul” fiscal si bancar parea „economia ideala”(in locul celei clasice, diversificate) – produce doar fuga „dezvoltarii” spre alte meleaguri, unde esenta ei, banii – se afla la adapost de confiscari, intru sustinerea monedei si Uniunii Europene.
Cred ca nu va mai mira pe niciunul dintre analistii economici, regresul general al UE, din urmatorii 10 ani.
Depozitul bancar nu este in nici un fel o investitie sigura, decat in masura in care intervine garantia statului, dar practic se constata ca atunci cand se ajunge la executarea garantiei statul va cauta solutii alternative, asta spunand destul de clar ca garantia oferita nu este reala.
Garantia statului are mai mult rolul de o sprijini increderea depunatorului in banca.
Motivul principal pentru care depozitul bancar nu este o investitie sigura este ca in conditii legale banca este abilitata sa imprumute o suma de cateva ori mai mare decat rezerva minima obligatorie. In SUA multiplicatorul este aproximativ 10 la 1. Valoarea mare a multiplicatorului face ca banca sa fie supusa riscului falimentului oricand pierderile ating cel putin 10 % (in cazul de mai sus) din creditul acordat, valoare deloc extraordinara, mai ales in conditii extraordinare.