Putem spera că măsurile anunțate de ministerul de Finanțe în ședința de guvern de săptămâna trecută sunt încă în dezbatere.
Astfel că vom formula mai jos un desen Nu atât al ”mărunțișurilor” pe care le vede fiecare contribuabil din colțișorul său de economie și de Românie, ci al deraierilor de la o strategie minimală de conservare a fragilului echilibru în care ne ținem subdezvoltarea.
Înainte de orice, facem precizarea că nu ne putem aștepta, după acest an incoerent, ca măsurile fiscale să fie văzute de decidenți ca singurul instrument prin care statul poate interveni – în mod constitutional – în economie. Adevărul ăsta e deja parfum.
Înșirăm mai jos câteva adevăruri pe care nu pare să le fi calculat nimeni.
1. Blocarea și/sau chiar distrugerea micilor afaceri bazate pe investiții/producție în România care Nu produce
Cine pierde:
România care nu produce: adică România micilor orașe (peste 50% din urban! – dincolo de petele de leopard ale reședințelor de județ) precum și România rurală care vinde marfă brută și neprelucrată și care nu reușește să scapere ici și colo vreo investiție în comunitate.
*- Impozitul de 1% pe cifra de afaceri prejudiciază tocmai firmele alea între 3-400 de mii și un milion de euro care fac sau se pregătesc să facă mica producție de la care să se ridice comunitățile de mai sus:
investițiile NU se mai amortizează, NU e încurajată nici cea mai mică achiziție de minimală tehnologie, sunt blocate extinderile micilor întreprinderi care NU mai pot să-și deducă extinderea însăși.
(Nu există și nu a existat la nivelul niciunui guvern din ultimii 15 ani această viziune asupra României urbane dincolo de reședința de județ – adică de reședința baronului politic – și de aceea nu a existat niciodată o viziune sau o soluție economică pentru aceste adevărate huburi de infrastructură care ar trebui să ducă România în spate).
În treacă fie spus: marea miză a economiei locale – cu potențial de mobilizare a inițiativei autohtone – e accederea unui cât mai mare număr firme către o cifră de afaceri între 2 și 5 milioane – felia aia lipsește din economia locală. Or acolo se ajunge pornind de la afaceri de câteva sute de mii susținute de investitii în producție și servicii, cu un stimulent serios al statului.
Impozitarea cifrelor de afaceri mai mici de un milion de euro tocmai zona asta o lovește. Iar acest lucru e de-o violentă evidență dacă privim pe o listă a lucrurilor concrete și incredibil de simple pe care le importăm deși pot fi făcute oriunde.
*- Și mai lovește într-un segment : cel al micului comerciant pe care lipsa deverului îl omoară în fața rețelelor de supermarketuri.
*- Și mai lovește într-un segment : cel al businessurilor tenace, bazate pe marje mici și prețuri mici:
o fermă cu activitatea si actele la vedere, o făbricută de tâmplărie cu valoare adăugată, o agenție de servicii care merge cu 2-3% profit, un service auto cu actele si activitatea la vedere, o fabrică de conserve etc, etc.
Cine câștigă:
Câștigă în mod sigur companiile care NU FAC NICIO INVESTIȚIE.
Câștigă companiile de consultanță (anii de glorie ai ”consultanței”, ”traingului”, ”managementului”,”know-how-ului” și celelalte parascovenii greu de dovedit prin caracterul vag si mai greu palpabil al ”mărfii” tranzacționate – iată că se întorc) precum și cele care nu au nevoie să bată niciun țăruș în jurul căruia să contruiască niște locuri de muncă pe termen mediu și lung.
Și o miză mai mare, care stă în picioare:
În cifre, generozitatea guvernului pare extremă căci, în ciuda faptului că firmele de producție și cu investiții vor înregistra prejudicii din taxarea cu 1% a cifrei de afaceri, pierderile la buget par garantate: să ne gândim doar la obiectele de activitate favorizate și enumerate mai sus.
Dar ar mai putea fi o miză, care chiar să producă niste bănuti la buget în compensare:
Mai câștigă cei pregătiți să treacă la optimizări fiscale, în sutele de posibilități pe care combinația de măsuri anunțate le permite și, mai ales, cei dispuși să-și repatrieze, cu 1%, niște bani ascunși :
nu văd ce ne împiedică să ne închipuim niște sute sau chiar mii de companii, care să absoarbă fiecare câte un milion de euro (impozitate cu 1%) : ar fi, de fapt, cei mai indubitabili câștigători.
Guvernul (acelasi guvern) a mai încercat o dată această facilitate pentru aceiași, prin prevederea (abandonată ulterior) de-a pune impozit 0% pe dividende, indiferent unde au fost produse ele.
2. Accentuarea celui mai periculos fenomen care amenință societatea, forța de muncă și echilibrul social cu ecou în sănătatea economiei: INEGALITATEA SOCIALĂ.
Un amic, avocat, cu contracte care-i șterg toate emoțiile financiare, e mai preocupat decât decidenții care nu au bani la buget: ”Din ce-o să se construiască țara asta? Până acum plăteam aprope 2000 de euro la CASS, ăștia vor să mi-l scadă la mai putin de 100 de euro”.
Păi va plăti mai mult decât el un salariat cu salariul mediu pe economie!
Cine pierde:
Fiscalitatea la bugetele sociale va adânci și mai mult inegalitățile sociale, a fi salariat va fi cea mai dezavantajoasă poziție, munca va rămâne cea mai păguboasă îndeletnicire.
Asta în condițiile în care România are cea mai mare inegalitate socială din UE (o analiză – AICI-LINK ) – suntem, ca structură a societății și potrivit coeficientului GINI, sud-americanii Europei.
Cine câștigă:
Câștigă consultanța, avocatura, presa. Cam ce e bine să cumperi atunci când ești guvern și vrei să-ți adjudeci puțină liniște.
Punct.
3. Punct? Problema abia începe: clasa de mijloc își continuă descompunerea
Am mai scris de acest paradox care face din România un caz de manual, la propriu, provenit din creșterea salariilor în zona bugetară, coroborată cu creșterea salariului minim în privat și cu incapacitatea companiilor de-a crește celelalte salarii în mod proporțional :
salariul minim a ajuns la 80% din salariul median – exact ca în țările nordice!, cu mențiunea că sunt de 10 ori mai mici: iar faptul că sunt de 10 ori mai mici arată tocmai inexistența clasei mijlocii pe care să se sprijine și consumul sustenabil și producția din spatele lui. (Un link cu detalii și tot tacâmul -AICI – )
Supoziția că guvernul urmărește, prin forțarea salariului minim, impunerea unui trend de creștere a salariilor în economia privată Nu poate sta în picioare:
calitatea locurilor de muncă în România e foarte proastă tocmai din lipsa investițiilor în zona antreprenorială, productivitatea generală e foarte scăzută din cauza tehnologiei anacronice, sistemul de educație nu crează profesioniști orientați spre viitor, ci ”produse” anacronice pe măsura garniturii de educatori. (Un link cu ce și despre ce scoatem pe piața muncii de la care asteptăm productivitate – AICI-cu cifre și detalii..) – și de asemenea, despre calitatea locurilor de muncă – AICI-LINK)
Cine câștigă:
E puțin invers aici: câștigă salariații care știu o limbă străină și sunt destul de tineri încât să-și ia lumea-n cap și viața de la capăt într-un loc mai prietenos.
Și există și câștigători adevărați: câștigă politicienii și partidele care trăiesc și acced la putere prin conservarea unei cât mai largi pături de la baza massei salariale.
Cine pierde:
Pierde economia – cu prejudicii punctuale și uneori ireversibile sau recuperabile în generații. Și societatea odată cu ea.
4. Noile măsuri fiscale conservă problema scăderii demografice și a natalității prin faptul că ignoră cu desăvârșire un calcul logic și echitabil
Sistemul actual de deduceri pentru salariații cu mai multe persoane în întreținere (copii, îndeobște) nu s-a mai modificat de 10 ani deși el era prevăzut să crească.
Noua propunere fiscală vinde spectaculos un efect nul: creșterea deducerilor (cu 60%!) pentru copii aduce fix 3 (trei) lei în buzunarul familiei, chiar ajutată de scăderea al 10% a impozitului pe venituri. Or, o asemenea ”grijă față de om” a partidului, nu-i o glumă pentru o familie de salariați cu copii. (calculul exact – un LINK-AICI ).
5. Conservarea și pentru anul 2018 a metodei reactive și haotice de-a ”fiscaliza”
Toate, dar absolut toate măsurile anunțate de ministerul de Finanțe sunt paralele cu necesitățile și orientarea economiei, sunt în cel mai bun caz nule pentru salariați și toxice pentru mecanismul care produce bugetul :
ele au menirea de-a asigura un singur lucru: implementarea cu orice preț, se pare chiar cu orice preț, de la 01 ianuarie 2018, a așa numitei legi a salarizării unitare.
Efectul pe bugetul anului viitor va fi însă mare, iar ținta de deficit va fi păstrată cu același preț ca și în acest an : tăierea investițiilor publice, amânarea atragerii de fonduri europene pentru a evita cofinanțările, și, mai ales, blocarea investițiilor locale, printr-un veritabil sabotaj, astfel încât excedentele de acolo să echilibreze marele deficit de la centru.
Nicio experiență nu a evitat soluția cea mai la îndemână a guvernelor din ultimii 15 ani: când ceva nu merge, ne întoarcem la legea fiscală: acei 2,5% pe care urmează să-i plătească companiile drept taxă de solidaritate rebotezată, vor putea deveni oricând 4-5-6% – bani nesimțiți de salariații care-și vor fi încasat anul acesta grăunțele.
6. În fine – un alt fel de eroare: când populismul înlocuiește expertiza
Măsurile au fost anunțate înaintea ședintei de guvern într-o manieră pe care o speram blocată în campaniile electorale:
”Românii vor primi…” , ”românii vor câștiga…” ”măsurile vor aduce mai multi bani în buzunarele … ” etc, etc. Asta în loc de studii de impact, de obiective bugetare și de dezvoltare de atins, – în fine , în loc de aerul sobru și de minimală decență a contabililor care le-au articulat la plesneală. (Un link-AICI). Rabatul profesional e sever: nu avem oare o proiecție bugetară pe 3 ani? Pot fi puse cifrele astea într-un context – dar realist, nu ca bugetul din 2017? Cum stau toate astea în raport cu socoteala simplă măcar cât funcționează ea din instinct într-o simplă gospodărie?
Avem altceva. Și e greu de crezut că o atare ”școală” de ipocrizie analitică și de sfidare a profesionalismului i-ar aparține ministrului Mișa: ca să duci amatorismul pe asemenea culmi și cu atâta seninătate e nevoie de școală grea, de ani de zile de bătaie de joc față de orice responsabilitate, de un tupeu instituționalizat după o metodă care nu se învață la fără frecvență.
Ceea ce nu-i cazul la dl. Ionuț Mișa, dar acest lucru nu ne ajută cu nimic.
Căci, privind în anul 2018, nu-l putem citi decât în grila ultimelor 8-9 luni. La capătul cărora nu putem să nu ne întrebăm cine câștigă, în fond, nu atât din improvizațiile care curg una dupa alta peste economie și care sunt, până la urmă, o consecință. Ci din faptul că am putea străbate încă un an fără premier și fără ministru de Finanțe.
