Cristian Grosu / Creșterea economică – semnele ei rele, semnele ei bune și semnele ei rele

Premierul Victor Ponta se află în plină campanie electorală, iar asta înseamnă că nu se poate aștepta, de la domnia sa, o reacție obiectivă privind scăderea economiei în trimestrul 2 al anului. Nici de la miniștrii și consilierii săi nu ne putem aștepta la explicații și prognoze logice : în acest melanj de succes românesc – format din optimismul electoral și reactivitatea politicilor economice și fiscale – luciditatea e otravă curată.

Pe înțelesul oricui: România și-a încetat creșterea pe T2 pentru că nu mai are pur și simplu bani de creștere, iar această situație se suprapune peste un context diferit față de anul 2013 când am speriat Europa cu creșterea noastră.

Să disecăm acest adevăr atât pentru pesimiști, cât și pentru optimiști – dat fiind că această problemă pur economică nu are cum să nu fie politizată acum, în buza alegerilor. Fiecare cititor să se treacă la categoria pe care o crede de cuvință.

Pentru pesimiști

Există câteva semne care anunțau (iar acum o explică) surprinzătoarea scădere a PIB pronunțată de INS.

A, Balanța de plăți pe primul semestru ne arată o ieșire suplimentară de un miliard de euro ca profit repatriat de companiile străine, față de aceeași perioadă a anului trecut.

Atenție: Banii în acest caz sunt cea mai mică problemă. Problema cea mare e fenomenul: investitorii își retrag profiturile în chiar momentul în care reinvestirea lui e scutită de impozit + după un an de spectaculoasă creștere economică ce ar fi trebuit să le insufle încredere.

De unde vine neîncrederea într-o economie cu salarii garantat mici, a unei țări care se împrumută ieftin ?

Avem 3 elemente:

1, Anularea avantajelor fiscalității pe cota unică (mică) prin imprevizibilitatea și caracterul haotic și reactiv al fiscalității generale.

Taxa pe stâlp și supraccizarea combustibililor sunt doar două exemple de scăpare a lucrurilor de sub control: atunci când o ”cerere neelastică” cum e cea de combustibil (adică oricât ar crește prețul, marfa se cumpără pentru că nu te poți lipsi de ea) înregistrează o scădere atât de abruptă, însemnă că până și legile economice se grăbesc să facă excepții într-o atare economie.

Important: Toate acestea au afectat preponderent marii jucători din economie – cei cu cifre de afaceri de sute de milioane de euro.

Să reținem că nimeni nu poate paria la această oră pe fiscalitatea din 2015 – oricât am privi în ochii premierului, ai Drei. Ministru Petrescu sau ai Dlui. Liviu Voinea. E posibil absolut orice.

2, Iminența ruperii acordului cu FMI. Știm bine – delegația a plecat așa cum a venit, după neînțelegerile cu guvernul (de la scăderea în acest moment a CAS fără calcule de sustenabilitate și până la solicitările pe cât de oficiale pe atât de aberante ale fostului ministru Dan Șova de-a repolitiza, practic, managementul în companiile de stat) urmând să se reia discuțiile în toamnă.

Nu mă număr printre fanaticii prevederilor din acordurile cu FMI, dar și aici problema e alta decât banii pe care, condiționat, îi poți trage în vremuri grele :

Scrisorile de intenție cu Fondul au fost, în ultimii ani, singurul program de guvernare economică a României și singurul aparat care a cenzurat excesele (populiste până la inconștiență uneori) ale guvernanților de orice fel.
Să încercăm să ni-l închipuim pe politicianul român ce-ar face el cu bugetul țării din 2 în 2 ani – cum sunt alegerile în România.

Or, pentru cei care bagă niște zeci sau sute de milioane de euro în sistemul românesc, e foarte important să-și știe banii la adăpost.

3, Fiscalitatea în România e atât de lipsită de strategie încât a ajuns un fel de sabie a lui Damocles deasupra mediului de afaceri intrat aici cu un plan precis și cu marje mici de abatere.

În definitiv, care mai sunt avantajele companiilor străine de-a face afaceri în România? Adică într-o economie decapitalizată. Prețurile s-au aliniat cu cele de afară (unele sunt chiar mai mari) – și iată că mâna de lucru ieftină începe să nu mai compenseze dezavantajele prezentate mai sus. Despre toate acestea, am scris AICI _ LINK.

B, Un alt semn care a premers cifrele anunțare joi de INS:

Pe primul semestru, învestițiile străine au scăzut cu 10% față de perioada similară a anului trecut. O scădere atât de abruptă se mai înregistrase (după ieșirea din recesiunea anilor 2009-2011) în semestrul 2 al anului 2012 – după criza politică din vara aceluiași an.

Tot aici: e drept că sumele trimise de ”căpșunari” au crescut în S1 cu 1,5%, însă au crescut (cu 13% !) și sumele trimise acasă de cei care lucrează în România. Or, asta se vede în piața internă.

C,Un alt semn – care nu ne putea aduce decât aici: Reglajele deficitelor s-au făcut exclusiv pe scăderea investițiilor.

Așa cum observăm mai sus, profitul nu se mai reinvestește, ci se expatriază, investițiile directe scad, capitalul autohton e mic și operează greu. La câte ar fi de făcut în România – măcar în zonele cu stringențe investiționale – implicarea statului ar fi fost necesară fie și pentru a mai arunca niște bani în economie cu efecte și rezultate monetizabile la rândul lor: investiții publice de neamânat.

Fie-mi iertat acest clișeu de care nu putem trece pentru că pur și simplu nu putem trece: suprataxa pe combustibili produce deja efecte grave în economie, însă autostrăzile (în numele cărora a fost impusă) se lasă așteptate. Ce să mai vorbim că între timp s-a anunțat deturnarea ei: nu se va mai duce în infrastructură, ci în compensarea scăderii CAS. (asta azi, joi, căci până duminică ea se mai poate plimba și spre alte revoluții fiscale).

Iată cifrele de alarmă publicate de cursdeguvernare.ro în urmă cu o lună : AICI-LINK.

D, Calitatea – profesională și umană – scăzută a decidentului politic și guvernamental. Nu scăzută, ci foarte scăzută:
Parcă ne aflăm la un joc pe calculator acolo unde un piuit te anunță când personajele calcă pe bec.

În urmă cu doar o săptămână, puțin a lipsit să nu ne trezim ca ministru al Bugetului cu Dl. Manda (”omul” Olguței Vasilescu) – a cărui experiență profesională a fost cea de contabil la căteva SRL-uri și la o casă de studenți – asta în timp ce profesioniști cu state grele și, mai ales, cu mentalitatea responsabilității și discernământului, sunt înghesuiți politic pe colțurile instituțiilor și-și mușcă degetele de exasperare.

E, Absorbția fondurilor europene a crescut numai în declarațiile politice ale dlui ministru Teodorovici.

În realitate, în anul 2013 au intrat mai mulți bani ca urmare a facturilor trimise în anii anteriori și a deblocării la termen a unor linii blocare din cauza fraudelor transpartinice: Cum s-au onorat facturile, au încetat (în 2014) să mai vină și banii. (O analiză – AICI-LINK)

(Sunt 2 luni de când cursdeguvernare.ro cere oficial răspunsuri la întrebări precise privind absorbția fondurilor, și primește de la minister niște prostii în loc de răspunsuri precise – dar transparența guvernului de la București începe să se apropie tot mai mult de cea a guvernului de la Budapesta).

F, Toate acestea sunt valabile de ani buni – deci și în perioada creșterii spectaculoase din 2013.

Există, însă, câteva elemente pe care anul 2014 le aduce suplimentar, iar guvernul și administrația nu au fost pregătite să le facă față. Să enumerăm 2 :

1, Nici partenerii noștri comerciali din zona euro nu se simt bine – măcar că acolo exista scuza lipsei unor oportunități de care o țară ca România nu duce lipsă.

Italia reintră în recesiune, Franța nu se simte nici ea prea bine. Economia României e mult prea dependentă de exterior (exporturile fac legea pe zona de creștere), iar lipsa de viziune, competență și credibilitate a blocat identificarea unor noi piețe, în afară de cele intracomunitare (de unde corporațiile au venit singure cu planul și piața desenate de-acasă). Or, atunci când o atât de complicată relație cum e cea cu China este lăsată la mâna și mintea Dlui. Liviu Dragnea (”chinezul” guvernului), rezultatele nu pot fi decât cele pe care le cunoaștem.

În plus, în anii care vor urma, marile state din UE vor impune politici economice și monetare care să se potrivească marilor economii: România va trebui să se adapteze pentru a naviga prin acest ocean de interese – dar dacă ne uităm în ochii miniștrilor Ponta, Niță, Petrescu, Teodorovici etc, etc – nu suntem foarte convinși că știu ce ne așteaptă peste 6 luni.

2, Războiul economic dintre Occident și Rusia, precum și complexitatea noii conjuncturi geopolitice (economic, politic, militar etc). Dacă România nu e foarte expusă pe relația directă cu Rusia (schimburi comerciale relativ mici și un grad rezonabil de independență energetică), nu la fel stau lucrurile cu partenerii noștri comerciali dinspre Vest – care abia peste 5-6 luni vor simți reculul embargourilor de tot felul.

Aici încordarea se manifestă pe 2 direcții:

* geopolitic: suntem graniță nu între două sisteme sociale și economice diferite: am devenit graniță între 2 sisteme aflate în conflict. Dintr-o mahala fără canalizare, dar cu liliac și cișmea la poartă, devenim periferie unde nu e bine să ieși după ora 9 seara. Ei, care să fie politicile și măsurile oficiale care să restabilească încrederea?

* politic : s-o recunoaștem: în acest conflict Rusia-Occident, nu-i așa că știm cum va juca si cum se va poziționa Polonia peste un an? Dar de România știm?

Cei care cred că atare socoteli sunt prea ”abstracte” pentru investitori, sau pentru cei care au bani și planuri aici, să se mai gândească: există precedentul Ungariei, și numai o presă tabloidă și proastă ca a noastră nu a reușit să deseneze tabloul sumbru al acestei țări care a părăsit, de fapt, Europa aia în care la un moment dat ne-am integrat cu toții.

Pentru optimiști

În fine, există și partea plină a paharului – ba chiar există perspectivă pentru multe ramuri din economie – dar ele nu fac parte din niciun plan, ci sunt ceea ce se cheamă economia paralelă care supraviețuiește dincolo de ”sistem”.

Da, e vorba de-o încetinire a creșterii, de ”recesiune tehnică” și nu de criză sadea: sigur că e un semn prost pentru că lipsa de prognoze și de previzibilitate a datelor ne taie șanse unei strategii (admițând că  mai are vreunul dintre guvernanți gust pentru așa ceva).

În lipsa unui atare plan, există 2 importante surse de-a învârti morișca locală:

A, Economia neagră.

Poate să pară bizar, dar în majoritatea cazurilor un om care câștigă pe hârtie 400 de euro reușește să-și plătească facturile la marii monopoliști ai utilităților pe prețuri din eurozonă, să trăiască (să consume, adică) el și familia lui, să-și plătească direct doctorul și meditațiile copilului, ba chiar să-și renoveze un apartament (dacă nu să-și ridice o căsută pe la țară) și să dea o fugă la vreo pensiune din când în când.
Și uite-așa ai consum, ai bani la doctor și la profesor, ai de-o campanie electorală și de-o bidinea de var.

B, Obligativitatea de-a trece contrabanda și infracțiunea în creșterea economică.

Poate să pară o glumă, însă din această toamnă vom putea conta și pe o astfel de creștere: unele state europene au trecut deja la așa ceva, mi-e teamă, însă, că și aici România va falsifica niște cifre – aprecierea este foarte generală iar Bruxellesul lasă această estimare la mâna guvernelor. (Cum va funcționa oficial – un LINK-AICI)

Acest gen de economie asigură învârtirea moriștii locale, însă nu va produce bani la buget : de aia nu avem la 25 de ani după Ceaușescu o autostradă până la granița de Vest, de aia nu avem școală performantă care să monetizeze ”în masă” potențialul autohton de inteligență (trăim din imaginile cu politicieni care-i premiază pe ”olimpici” – adică din excepții), de aia speranța de viață sănătoasă scade și pune presiune pe bugetele sociale tot mai subvenționate.

Dar trăim – politica și actul guvernamental scad drastic randamentul din economie și societate, iar în anul următor ne vom afla în același punct la capătul acelorași greșeli (cum scriam anul trecut, anticipând ieșirea rapidă din euforia guvernamentală a cifrelor bazate pe creșterea altora – AICI-LINK) :  Trăim.

PS: O greșeală electorală gravă a premierului Ponta: Sfătuit de consilierii săi că, pentru a câștiga, trebuie să adune voturi și din zona de dreapta (îndeobște din zona mediului de afaceri) se adresează antreprenorilor cu același populism cu care păstrează electoratul său captiv. Spre deosebire de ”alegătorul majoritar”, care-și ia cizmele de cauciuc și sticla de ulei și pleacă la vot, antreprenorul e obișnuit să-și pună întrebări chiar și când (sau mai ales când) primește cadouri. Nici nu are cum să fie altfel – căci nu degeaba a rămas el, în această economie – în picioare.
***

Cristian Grosu este redactor-șef al cursdeguvernare.ro