Cristian Grosu / ”Ciolachomics”, ”Iohannomics”: Retardul economic sever și instituționalizarea lui

Înainte de-a ne uita  în farfuria noastră plină de un lichid de culoare suspectă, să privim puțin la supa altora, apoi o să revenim și la lingura strămoșească:

Intel pregătește o investiție de 4,6 miliarde de euro în Polonia, intr-o fabrică de cip-uri. Mai aproape, în Ungaria, locuitorii din Debrețin protestau în luna februarie împotriva proiectului unei fabrici chinezești de baterii electrice – investiție de 7,3 miliarde de euro; asta după ce BMW anunțase, tot la Debrețin, o fabrică de auto electrice, după cea mai nouă tehnologie, de circa 2 miliarde – investiții de 10 miliarde într-un singur oraș erau prea mult, susțineau locuitorii săi.
Și unii și alții își vor exporta produsele în România – către consumatorul final sau către producători industriali.

Mizele resetării economiei mondiale și redesenării lanțurilor de producție nu ocolesc  statele din Est care înțeleg caracterul istoric al momentului. Excepția e România – o țară care, totuși, nu stă nici ea cu mâinile în sân:

dl. Ciolacu și echipa sa economică au anunțat prioritățile economice ale timpului care tocmai ni se scurge printre degete: crearea unei industrii bazate pe producție autohtonă în domeniul alimentar, precum și negocierea cu marii jucători din piață a adaosului comercial.

NU: NU despre comparația halucinantă dintre strategia românească și cele ale vecinilor vreau să vorbim aici – asta e atât de evidentă și la limita sabotajului economic încât nici nu mai are nevoie de explicație – ”Orbanomics” se numește politica Ungariei de-a crea 20 de megafabrici bazate pe tehnologiile care tocmai invadează Europa, iar infantilismul priorităților românești se poate numi, în aceeași cheie, ”Ciolachomics” sau Iohannomics”:

e important, însă, să vorbim, cu exemple concrete și pe baza experiențelor trecute sau în derulare – care ne sabotează economia și o țin în înapoiere:

așadar:

Industria alimentară românească nu are nevoie de sprijin de la stat pentru că statul însuși a avortat-o

Înființarea de firme și fabrici de procesare a produselor agricole/zootehnice nu are nevoie de ajutor de stat, pentru că nici ajutorul de stat nu mai poate salva această ramură:

Cunosc cel puțin 3 oameni de afaceri care ar înființa mâine dimineață astfel de fabrici, fără ajutor de stat, dar se izbesc de câteva ziduri:

1, Incapacitatea agriculturii românești de-a garanta cantități sigure de produse spulberă orice predictibilitate a materilor prime
Este motivul pentru care mărfurile românești ajung foarte greu până și pe rafturile supermarketurilor, care nu pot prelua decât cantități mari și garantate. Pentru un procesator – care investește într-o fabrică și în tehnologia ei – e cu atât mai puțin o joacă să mizeze pe cantități mici, aleatorii și, în plus, aflate la mâna mafiilor locale ale intermediarilor. (Întrebati-o pe Camelia Șucu, de exemplu, ce-a văzut la achizițiile din țară după ce a cumpărat Piața de Gros).

2, Printre puținele asocieri între producătorii agricoli, o bună parte provin din efortul supermarketurilor de a-i organiza, învăța, ajuta logistic, îndruma în administrarea recoltelor și obișnui să lucreze împreună.

Nu văd un investitor într-o fabrică de conserve bătându-și capul să-i învețe pe țărani cum să lucreze împreună și, mai ales, cum să garanteze o calitate a producției.

3, Această situație din agricultura românească a fost creată chiar de PSD, când, la intrarea în UE, a decis cum vor fi folosiți banii europeni în agricultură:

Povestea Dacian Cioloș, la puțină vreme după ce a plecat din poziția de comisar european, că polonezii au decis să vină cu o strategie care să-i facă cei mai ieftini producători de fructe și legume – și vedem asta în supermarketurile europene din orice țară; ungurii au venit cu strategia de-a susține zootehnia și laptele care să intre pe toate piețele la cel mai bun peț – și le-a ieșit.
În România, guvernul PSD a decis ca banii să meargă cu țârâita din gospodărie în gospodărie, ca mită electorală perpetuă pentru oricine deținea o palmă de teren. Ăsta e și unul din motivele pentru care, vreme de 15-20 de ani, satele s-au depopulat pentru că agricultura organizată și pregătită pentru procesare practic nu a existat.

Astfel că fabricile de procesare pentru care zice dl. Ciolacu că va da bani de la stat au fost distruse inclusiv pentru prezent și viitor de folosirea banilor europeni de agricultură ca mită electorală, întârzierea retrocedărilor terenurilor după principiul ”proprietatea privată e un moft”, lipsa legii cadastrului și, în general, de ținerea în genunchi, ca sclavi ai partidului, a electoratelor rurale care n-au putut, astfel, să intre în ecuația economică.

4, Cine să organizeze și să stimuleze asocierile din agricultură, măcar cât o fac supermarketurile?

Asta ar putea, foarte bine, să o facă ”proprietarii” primăriilor din rural – adică PSD și PNL – care dețin 80% din poziții și care ar putea foarte bine crea un program politic de conștientizare și organizare a unor astfel de asociații. Sigur, unele s-au mișcat, dar numai politic (am întâlnit și astfel de organizații în care apartenența la partid era condiție de intrare în asociație) – n-a existat o infrastructură și o politică ecoomică în sine de a face din agricultură un factor de producție suficient de puternic încât să susțină o industrie alimentară.
Concurența cu vecinii – care au avut mereu o strategie patriotică în cel mai sănătos sens al cuvântului – pare deja pierdută, va fi nevoie de multi ani să ne batem de la egal cu ei.

E valabil înclusiv în privința industriei cărnii – unde 70% din materia primă vine exclusiv din import, pentru că nu putem – si nici nu vrem – să scăpăm de pesta porcină.

Asta despre ”ajutoarele de stat” pentru producția autohtonă, ”ca să nu mai fim sclavii Europei”: să fim sclavii, fără ghilimele, politicilor economice ale celor două partide.

Lupta cu piața și cu legile economice

Povestea cu negocierea adaosurilor comerciale cu producătorii și retailerii e chiar o poveste.

Să ne uităm la niste exemple:

1, Nici Victor Orban n-a reușit această ”performanță” – toate politicile anti-piață promovate prin politici economice iliberale ungurești au avut efect contrar: au dus la cea mai mare inflație din zonă și au și făcut să dispară o serie de produse din piață.

2, ”Politica prețului mic” pe care România însăși a promovat-o în industria farma și de medicamente și-a dovedit imbecilitatea: duduie numai exportul paralel, în timp ce din farmacii și din spitale lipsesc medicamente uzuale.

3, Chiar dacă, să zicem, ar funcționa o astfel de prostie: ar fi numai pe termen scurt. Din motivele pe care le-am scris mai sus cu privire la produsele agricole românești, importăm de miliarde, astfel încât prețul producătorului e deja ”negociat”. În plus: ce producător s-ar arunca cu capul înainte într-o investiție serioasă, câtă vreme are adaosul comercial stabilit ca în timpul comunismului, când nu se punea problema să amortizezi o investiție (de aia s-a si dezintegrat economia comunistă).

4, Să mai vorbim de viziunea asupra echilibrelor macroeconomice – care seamănă cu a lui Erdogan, care și-a prăbușit lira, uterea de cumpărare și economia ignorând ”prostiile” economiștilor care-i spuneau că tot ceea ce face e antieconomic și că asta se va plăti?

Conjurația imbecililor

Nu e vorba de cartea (excelentă) a lui John Kennedy Toole, ci de non-fiction-ul strategiei economice românești în momentul în care se redesenează economia globală și regională:

1, nicio vorbă despre o strategie privind industria IT – cu valoare adăugată mare și din care s-ar putea contrui, cu sprijin strategic, un reper în ECE – că am avea cu ce.

Dimpotrivă: marea și mult trâmbițata digitalizare a României ține la distanță industria IT – firme românești (unele cu alonjă mare – cu mii de angajați și colaboratori afară și aici) care fac softuri de administrație pentru orașe din Vest nu se pot califica pentru o primărie orășenească – nemaivorbind de vreo instituție centrală – pentru s-au reîntors în business companii gen Teamnet a lui Sebastian Ghiță, sau Siveco – rebotezate, retămâiate, recalibrate, rebranșate, care rad tot.

2, Politica americană a ”Celor 3 Mări” avansează, o nouă forță economică se naște între vechea și riscanta Europă de Vest și Asia – Polonia, curând Ucraina și, poate, cine știe când, România – sunt perfect poziționate geografic în noua geo-economie, căci SUA se vor concentra, cât de curând, pe Indo-Pacific, acolo unde e miza cea mare.

Toată lumea în jur se mișcă –  în timp ce noi avem o diplomație economică cu o organizare vecină cu trădarea de țară (despre care am scris mai în detaliu AICI-LINK) – în jur se atrag investiții de zeci de miliarde, politicienii vecini se agită cu febrilitatea specifică vitezei cu care se așează lucrurile –   în vreme ce marile noastre mize au redevenit făbricuțele de producție pe care privații nu le înființează pentru că nu găsesc în jur materie primă: țara-i pârjolită aproape la propriu, de aceeași politică neschimbată de 30 de ani:

Și nu e vorba doar de reaua credință a majorității politicienilor – și strukturilor suprapartinice care-i controlează, presează și folosește – obsedați doar de voturile care să le aducă accesul la resurse:

am folosit cuvândul ”retard” în sensul francez de ”întârziat”, și nu de ”imbecil”. Deși, n-ar trebui niciodată să excludem din aceste ecuații prostia și incompetența devastatoare.

Pentru că dacă ne uităm la succesele din mediul privat – mult peste performanțele politicienilor și politicilor economice – nu avem cu să nu observăm un lucru. Să luăm doar principalele businessuri de peste un miliard: Pavăl – licențiat, la timp și la performanță, în matematică; Soții Talpeș – matematici; Iulian Stanciu – cibernetică; Anca Vlad – marketing, din ăla care ne inundă toți pașii; Valvis – Arhitectură și Filosofie la Paris – și să mă ierte zecile de antreprenori pe care n-am loc să-i pomenesc aici – și ale căror studii la vreme, IQ și context, și preocuparea de-a citi permanent și  de a înțelege către ce se îndreaptă lumea, piețele, economiile, societățile  îi fac să aibă o viziune asupra lucrurilor cu mult peste cea a decidenților României.

Să nu existe nicio diferență între o astfel de paradigmă de pregătire și inteligență și una ca a dlui. Ciolacu – cu licența luată pe-un colț de masă la 9 ani după terminarea școlii – fără să fi practicat vreodată o meserie sau vreun antreprenoriat autentic care să-l contrângă la o viziune? Sau una ca a dlui. Ciucă – de care, iată, lumea nu râde cum râdea de dna. Dăncilă, deși amândoi au jucat exact același rol și politic și administrativ, iar diferența e, de fapt, în favoarea dnei. Dăncilă?

Ei bine, acest retard al sferei de decizie din România nu e doar față de făcătorii de economie privată din România: ci față de însuși momentul istoric care plutește ca un abur deasupra Mării Negre și pe care vântul asiatic îl poate purta mai departe, spre cei dispuși, cu pricepere și bunăcredință, să-l înțeleagă.

PS:
” Îmi pare rău că actualul guvern şi actuala coaliţie trebuie să răspundă pentru lucruri care trebuiau să le facă alţii în 30 de ani” (Marcel Ciolacu, 08.06.2023, în plină grevă a profesorilor).
Ei, hai: eu, unul n-am avut senzația că, de la fuga lui Ceaușescu încoace, dl. Ciolacu a lipsit vreo zi, vreo oră, vreo secundă, de la putere.

***

(Citiți și: ””Înapoi, în improvizație”. Cronicile 82 – Sumar, titluri, autori”)

***

(Citiți și: ”Cristian Grosu / Hazard moral: ultimul an de populism înaintea a trei ani de război”)

***

(Citiți și: ”Cristian Grosu / Falia dintre lumi și viziunea României”)

***