CCR se răzgândește: după ce ani la rând a cerut prin 3 decizii un prag valoric pentru abuzul în serviciu, acum decide că e constituțional și fără niciun prag

Infracţiunea de abuz în serviciu poate fi incriminată şi fără a se stabili un prag valoric, judecătorul fiind cel care hotărește, în funcție de gravitatea faptei, a decis miercuri CCR.

Această soluție surprinzătoare este contrară multora anterioare pronunțate după adoptarea OUG 13 din 2017, elaborată de fostul ministru al Justiției Florin Iordache pentru a-l ajuta pe Liviu Dragnea să scape de condamnare.

Atunci, judecătorii constituționali cereau imperativ legislativului un prag valoric la abuzul în serviciu, fără a menționa posibilitatea ca organele judiciare să aibă un cuvânt de spus.

Rămânerea aprecierii la latitudinea magistraților a fost cerută de experții în drept care au contestat cele câteva decizii ale CCR pe acest subiect.

De asemenea, CCR a mai stabilit miercuri că folosirea ca probă a interceptărilor serviciilor secrete în dosarele penale este neconstituțională – așa cum mai decisese și în 2016, de altfel.

Decizia referitoare la abuzul în serviciu a fost luată cu majoritate de voturi, iar cea privind interceptările, cu unanimitate.

Ministerul Justiției și Curtea Supremă au cerut respectarea deciziilor CCR ce impuneau stabilirea unui prag valoric

Pragul pentru abuzul în serviciu a fost introdus pentru prima dată în 2017, prin controversata OUG 13, care a scos sute de mii de români în stradă și a generat proteste chiar și în rândul magistraților. Plafonul era stabilit atunci la 200.000 de lei.

Ulterior, într-una dintre deciziile Curții Constituționale ce dezlegau subiectul, judecătorii constiuționali au stabilit că „legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii”.

Într-o altă decizie, CCR menționa că legiuitorul ar fi trebuit să fie „mai ales preocupat de definirea intensităţii vătămării, cu referire la drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice, şi nu de stabilirea unui prag valoric derizoriu în sine, care, în realitate, nu rezolvă problema caracterului de ultima ratio a sancţiunii penale”.

De altfel, art. 279 (1) din Codul Penal, referitor la abuzul în serviciu, a fost inclus în proiectul Ministerului Justiției pentru modificarea codurilor penale, exact în baza deciziilor CCR.

Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție a atacat proiectul de modificare a codurilor ce a trecut prin Parlament, tocmai pentru că el nu conținea niciun prag valoric, așa cum cerut CCR.

ICCJ menționa în sesizarea CCR din apirlie, că art. 279 cuprins în noile modificări este neconstituțional din cauza nerespectării deciziilor CCR privind pragul valoric: „Neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 3 (art. 297 alin. 1 C. pen.) și art. I pct. 4 (art. 298 C. pen.) și art. V din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative (PL-x nr. 245/2023), în raport cu prevederile constituționale ale art. 147 alin. (4) referitoare la caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale a României, ale art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept precum și ale art. 1 alin. (5), conform cărora respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie, precum și în componenta sa referitoare la claritatea legii”.

Cum explică CCR răzgândirea, conform comunicatului trimis miercuri:

A respins, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.I pct.3 [cu referire la art.297 alin.(1)] și pct.4 [cu referire la art.298 alin.(1)], precum și ale art.V din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate….

De asemenea, Curtea Constituțională a stabilit, cu privire la art.I pct.3 [cu referire la art.297 alin.(1)] și pct.4 [cu referire la art.298 alin.(1)], precum și ale art.V din legea criticată, că instanțele judecătorești pot remedia prin interpretare – cu luarea în considerare a deciziilor Curții Constituționale – inconsistențele și incongruențele existente în textele de incriminare.

Astfel, chiar dacă legiuitorul nu a reglementat un anume prag valoric al pagubei sau o anumită intensitate a vătămării intereselor legitime ale persoanelor fizice/ juridice pentru reținerea infracțiunilor de abuz în serviciu sau neglijență în serviciu, aspect care, în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale nu a atras neconstituționalitatea normei în cadrul controlului a posteriori de constituționalitate, acțiunea instanțelor judecătorești – concordantă cu jurisprudența Curții Constituționale – este de natură să mențină și să consolideze prezumția de constituționalitate a textului, care trebuie să îmbine într-un mod armonios aspectele de tipicitate obiectivă și subiectivă a infracțiunii.

Totodată, Curtea a reținut că folosirea sintagmei „un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege” din cuprinsul normelor de incriminare antereferite nu încalcă exigențele de calitate a legii, întrucât infracțiunile de abuz în serviciu sau neglijență în serviciu vizează conduita funcționarului public/funcționarului prin raportare la un act de reglementare primară, neavând importanță dacă acesta a fost adoptat/ emis înainte sau după Constituția din 1991, atât timp cât a fost receptată în sistemul constituțional actual.

Cum explică CCR neconstituționalitatea folosirii interceptărilor SRI ca probe în dosarele penale:

În esență, în ceea ce privește soluția de admitere a obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(2)] din legea criticată, Curtea a reținut că legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația constituțională, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate neconstituționale prin Decizia nr.55 din 4 februarie 2020, cu dispozițiile Constituției, ceea ce este contrar prevederilor art.147 din Legea fundamentală.

În acest sens, Curtea a constatat că, potrivit normelor criticate, organul competent să verifice legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, a mandatului emis cu această ocazie, a mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obținute este judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așadar o instanță judecătorească ierarhic inferioară celei care a autorizat activitățile respective.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că legiuitorul nu a reglementat un control efectiv al elementelor ce țin de legalitatea înregistrărilor – mijloc de probă în procesul penal – rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, cu consecinţe în planul respectării accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil.

Totodată, Curtea a constat că este necesar ca legiuitorul să reglementeze, în Codul de procedură penală, o formă de control a posteriori în cazul înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii, care sunt comunicate organelor de urmărire penală și care dobândesc calitatea de mijloace de probă în dosarul penal în care nu s-a dispus trimiterea în judecată, pentru ca persoana vizată de aceste activități, care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum și inculpatul față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală sau clasarea să poată contesta legalitatea acestor înregistrări, precum și elementele ce țin de legalitatea mijlocului de probă.

De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii acestor înregistrări.

****