Ponderea industriei în producție se întoarce, pe altă structură, la valoarea din 1989. Diferențele

Pentru a înțelege mai bine care este importanța industriei și a productivității muncii industriale în recuperarea decalajului de nivel de trai față de Occident, am considerat util să facem o scurtă trecere în revistă a evoluției acestui sector economic esențial pentru o țară.

Am preferat raportarea la valoarea adăugată brută pentru că cealaltă componentă a PIB este dată de impozitele nete.

Puțină istorie

Ponderea industriei în formarea valorii adăugate brute a depășit în premieră 50% de-abia în anul 1945, iar asta sub efectul producției de război și al anului agricol slab.
Revenirea peste această cotă s-a produs de-abia în 1962, anul terminării cooperativizării. Apoi, evoluția a fost rapidă, cu pragul de 60% depășit în 1965 ( începutul ”erei Ceaușescu”) iar cel de 70% în 1974 (anul introducerii funcției de președinte).

Ponderea maximă a industriei în formarea rezultatelor din sfera ”direct productivă” a fost atinsă în 1975, cu 74,5%, an de vârf al industrializării făcute pe baza licențelor moderne achiziționate cu mari eforturi dar și în baza bunăvoinței câștigate din partea marilor puteri occidentale, urmare poziției aparte adoptate în cadrul lagărului socialist.

Doar patru ani a reușit industria să treacă pragul de 70% din valoarea adăugată brută în sfera producției de bunuri, ceilalți doi în afara celor menționați fiind 1979 și 1980. A urmat un declin semnificativ în 1982, după primul acord de împrumut încheiat cu FMI ( în condițiile dificile ale unor dobânzi împovărătoare la creditele externe contractate), până la 64,4%.

Rambursarea forțată a datoriei statului s-a făcut în condițiile creșterii ușoare a ponderii industriei până în apropierea pragului de 70% în 1989.

După decembrie 1989, a urmat un declin rapid spre 55,3% în 1993 – 1994 și o reluare a trendului crescător, cu o valoare de 68,9% atinsă în anul 2013. Anul acesta se anunță o pondere a industriei similară cu cea din urmă cu un sfert de secol.

Diferența constă, însă, în alocarea mai eficientă a resurselor. Atât a resurselor umane, cu avantajele de productivitate și dezavantajele de politică socială aferente (vezi numărul mult mai mic de locuri de muncă), cât și a resurselor materiale (vezi reducerea consumului de energie pe unitatea de valoare adăugată și a poluării).

(Citiți și: ”Investițiile străine directe: 25% din locurile de muncă și 60% din cifra de afaceri totală. Cheia e la productivitate”)

Ponderea producției în valoarea adăugată brută

În ceea ce privește, evoluția ponderii producției de bunuri în valoarea adăugată brută, aceasta a fost pe un trend descrescător, determinat de evoluția proceselor de producție și a cerințelor sociale de la începutul perioadei contabilizate, pentru a se stabiliza undeva în zona de două treimi din total în perioada interbelică.

Ulterior, regimul comunist a pus accentul pe producția materială, ceea ce a condus la valori de peste 70%, mai apropiate de practica secolului XIX decât de evoluțiile rapide din Occident. Explicația a fost evoluția rapidă a productivității muncii în industrie, agricultură și construcțiile din țările dezvoltate, în condițiile unui avans tehnologic care reclama și servicii private și sociale mai bune pentru cei din sfera producției materiale.

Este și unul dintre motivele principale care a generat insatisfacție socială și a condus la căderea regimurilor de stânga care au neglijat sfera serviciilor din considerente de dezvoltare a unei industrii grele care să genereze volume mari de producție și economii de scară (dar rigidă, care nu a asigurat și o fructificare durabilă a sumelor investite).

Între 1950 şi 1989, producţia industrială a României într-un ritm mediu anual de peste 9%, unul dintre cele mai ridicate ritmuri de creştere din lume. Însă privarea de acces la tehnologiile de ultimă oră, pierderea de competitivitate și controlul redus asupra piețelor desfacere au dus la o redimensionare a activității după posibilitățile rezultate din noua structură de proprietate și din avantajele de cost relativ redus al forței de muncă.

Actuala pondere de 30% în PIB este destul de ridicată din perspectiva uzanțelor UE, fiind similară cu cea din Germania.
Totuși, mai există loc atât pentru o extindere a industriei care să creeze noi locuri de muncă mai bine plătite, cât și pentru majorarea productivității. Productivitate situată oricum mult peste cea din agricultură, ramura care ne penalizează la nivelul PIB/locuitor și al încasărilor bugetare.

(Citiți și: ”Dan Bucșa – UniCredit / Lipsa reformelor obligă industria să rămână ieftină”)

Modificările în structură

Obsesia de a produce tot și de toate în țară ( mai țineți minte directiva celor 95% din producție la nivel mondial și 5% peste acest nivel ) a dus în ultimii ani de socialism la forțarea asimilării unor procese de producție. Combinată cu necesitatea autoasumată de exapandare a unui excedent comercial menit să ducă la achitare a datoriei externe, inclusiv prin limitarea importurilor de retehnologizare, a fost o rețetă pentru dezastru economic.

Refacerea din această situație dificilă s-a făcut cu pătrunderea precaută dar decisivă pentru restructurare a capitalului străin. Integrarea în lanțurile de producție occidentale și deschiderea economiei pe calea asocierii și apoi a integrării în Uniunea Europeană a dus inevitabil la identificarea porțiunilor din lanțul tehnologic în care a fost identificat un avantaj competitiv, cu sau fără finalizarea procesului de producție în interiorul țării.

Practic, pe fondul unor salarii relativ scăzute și a unei forțe de muncă relativ bine pregătită, România a făcut trecerea de la ”croitorul Europei” în anii 90 la ”lăcătușul Europei” după anul 2000.

Eficiența reclamată de concurența acerbă pe piața mondială (alte țări nu au stat pe loc până să facem noi trecerea la economia de piață, cu costurile aferente) și dezvoltarea tehnologiilor au dus la concentrarea pe alte tipuri de activități industriale, pe nișe de produse și pe porțiuni de activități industriale.

(Citiți și: ”Motorul de creștere: Ce exportă, de fapt, România”)

Specializarea intraindustrială

În afară de teoria clasică a avantajelor comparative pe ramuri de activitate, s-a dezvoltat, în condițiile dezvoltării schimburilor economice la nivel mondial, specializarea intra-industrială. Adică o configurație a industriei în care se produc schimburi aproape echivalente între țări în același sector de activitate. Nu numai la schimb, cu specializarea uneia pe o anumită industrie la schimb cu specializarea alteia pe altă industrie.

Indicatorul care măsoară acest proces este indicatorul lui Gruber sau indicatorul comertului intra-industrial.

Fără a intra în teorie, ar fi de reținut că acesta poate lua valori între 0 și 1, unde 0 semnifică faptul că fie numai se exporta, fie numai se importa bunul i. Schimburile comerciale se realizeaza in afara ramurii i, de unde rezultă că avem de a face cu comert inter-industrial. O valoare apropiată de 1 semnifică un schimb de produse al ramurii echilibrat si avem de a face cu un comert intra-industrial.

Preponderența schimburilor inter-industriale evidențiază o specializare mai îngustă a economiei (produsele importate, specifice unei ramuri, sunt plătite cu produse provenind din alta ramura).

Preponderența schimburilor intra-industriale arată o specializare mai largă a sconomiei ( în care produsele importate, specifice unei ramuri, pot fi achitate cu exportul altor plătite cu produse provenind din aceeași ramură).

Ce spune teoria

Produsele se diferențiază nu numai orizontal, ci și vertical, prin calitate și preț. Combinând cele două tipuri de diferențiere, rezulta urmatorul model de concurență imperfectă : Țările diferite din punct de vedere economic sunt angajate în comerț intra-industrial cu produse diferențiate vertical, pe când țările similare din punct de vedere economic se angajeaza în relații comerciale cu produse diferențiate orizontal. Cu alte cuvinte, decalajele economice favorizează comerțul intra-industrial, cu produse diferențiate vertical.

(Citiți și: ”Adecvarea producției autohtone la evoluția pieței interne: De ce avem deficit cu fostele țări din Blocul Estic”)

Datele din comerțul exterior al României pentru câteva dintre grupele importante de produse conduc la următoarele valori ale indicatorului lui Gruber :

Aceste valori indică o modificare dinspre industria petrochimică, unde de la un excedent substanțial am ajuns să concentrăm aproape întregul deficit comercial, spre sectorul mijloacelor de transport (în care succesul mărcii Dacia a fost esențial, dar activitatea pe partea de subansamble îl depășește ca valoare). Acesta a reușit să echilibreze în bună măsură ansamblul schimburilor externe, prin exporturi semnificativ mai mari decât importurile de profil.

Specializarea pe anumite tipuri de produse, tipodimensiuni și subansamble a dus la echilibrarea schimburilor pe zonele de ”maşini şi dispozitive mecanice, aparate şi echipamente electrice” și produse metalurgice.

Totodată, sub presiunea importurilor ieftine din Asia, sectorul de ”textile, confecţii, pielărie, încălţăminte” a făcut saltul spre producția de calitate la prețuri rezonabile, destinată țărilor dezvoltate. Astfel încât să acopere importurile preponderent mai ieftine pentru piața internă.

Rămâne de văzut până unde se va ajunge

Așadar, aici avem unele indicii importante ale procesului de reindustrializare, făcută însă pe alte coordonate decât cea din perioada socialistă. Din poziția de țară emergentă situată în raza sigură de acțiune a capitalului occidental, s-a refăcut ponderea industriei în valoarea adăugată brută creată în sfera producției de bunuri.

(Citiți și: ”Mircea Coșea / Modelul economic românesc: de la ”liniar-vegetal” la ”capcana venitului mediu”)

Eficientizarea capitalului prin delocalizarea activității de volum mare și valoare adăugată medie către noile membre UE mai poate continua până la epuizarea avantajului costului mai redus cu forța de muncă și preluarea lui parțială de îmbunătățirea mediului de afaceri.

Rămâne de văzut până unde se va putea merge și, mai ales, care vor fi efectele pe partea creării de locuri de muncă.