De ce un nou articol despre industria românească? Pentru că, în prezent, acesta este singurul motor stabil al creşterii economice. România nu este singura ţară în această situatie. Comparativ cu tările din zona euro, statele din Europa Centrală şi de Est (ECE) au o pondere mai mare a industriei în PIB (21,8% faţă de 17,5% în perioada 2006 – 2012). Din 12 ţări incluse în analiza UniCredit din care voi prelua date şi concluzii în continuare (*1), România are a doua pondere a industriei în PIB (aproximativ 26%) după Cehia. De la declanşarea crizei financiare în 2008, industria a fost motorul refacerii economiei României, bazându-se mai mult pe comenzile externe decât pe cele interne lovite de austeritate fiscală.
S-a vorbit pe larg despre nevoia austerităţii post-criză în România şi despre reducerea dezechilibrelor acumulate în perioada în care salariile şi pensiile creşteau cu mai mult de 20% pe an. O comparaţie între ţările din ECE arată că, în ţara noastră, costul unitar cu forţa de muncă exprimat în euro a crescut cu 126,3% în perioada 2000 – 2008, de 1,5 ori mai repede decât în oricare altă ţară a regiunii (Estonia s-a clasat pe locul al doilea). Creşterea rapidă a salariilor a fost facilitată şi de gradul redus de ocupare a forţei de muncă. La sfârşitul anului trecut, populaţia activă reprezintă doar 59,7% din populaţia aptă, dar excluzând cea mai precaută estimare a celor ocupaţi în agricultura de subzistenţă, procentul scade la 53,2% (*2) . În 2012, 458.000 de români erau apţi să muncească, dar nu căutau un loc de muncă.
Una din motivaţii este legată de ajutoarele sociale suficient de mari pentru a permite inactivitatea, daca ne raportăm la salariile pe care marea parte a acestora le-ar putea obţine, mai ales in multele judeţe sărace şi cu şomaj ridicat ale României (*3) .
O altă motivaţie este numărul mare de pensionari tineri (în comparaţie cu media europeană) pe care-i are România. Conform INS, pensia medie în cazul pensionării anticipate era cu 4% mai mare decât pensia medie pentru limita de vârstă în trimestrul al patrulea 2012 (acest decalaj anormal s-a redus de la 10% în trimestrul al patrulea 2011 ca urmare a presiunilor FMI). Din păcate, România nu-şi permite să plătească oameni ca să stea acasă, oricât de costisitoare politic ar fi o reformă a ajutoarelor sociale.
După 2008, costul unitar cu forţa de muncă s-a redus cu 13,5% în România. O ajustare comparabilă s-a produs doar în Lituania (-13,1%) şi în Polonia (-9,7%). Este adevărat că salariile au crescut înainte de criză de la un nivel extrem de redus, dar creşterea lor rapidă – coroborată cu aprecierea leului în perioada 2004 – 2008 – a afectat competitivitatea prin preţ a exporturilor româneşti. În aceeaşi perioadă 2000 – 2012, productivitatea muncii (calculată ca producţie fizică pe angajat) a crescut în România cu 82,5%, insuficient pentru a compensa creşterea costurilor cu forţa de muncă, dar suficient pentru a păstra România printre cele mai competitive ţări din regiune din punctul de vedere al costurilor de producţie.
De ce insist asupra competitivităţii prin preţ? Pentru că, după 2009, zona euro a încetat să mai fie motorul principal al creşterii exporturilor noilor membre ale UE. Deşi exporturile către Uniunea Monetară Europeană au crescut în majoritatea ţărilor din ECE, ritmul de creştere a fost redus. Dintre cele 12 ţări cuprinse în eşantion (zece din UE, Rusia şi Turcia), doar Slovenia exporta mai mult (ca procent total din exporturile sale) către zona euro în 2012 faţă de 2009. Ţările din ECE au fost nevoite să-şi diversifice pietele de export în afara spaţiului comunitar. Mai mult, această reorientare nu s-a făcut spre state dezvoltate (ca SUA, Japonia, Canada sau Australia), ci spre alte economii emergente, unde competiţia se câştigă, în principal, prin preţ.
România se situează pe locul al treilea după Bulgaria şi Letonia în clasamentul ţărilor care şi-au diversificat exporturile în afara UE. Excluzând comerţul cu petrol (Letonia intermediază petrol rusesc, Bulgaria îl prelucrează), România se situează pe primul loc, urmată de celelalte ţări în care costurile de producţie sunt reduse. Nu întâmplător, Slovenia are cele mai mari costuri de producţie dintre ţările din regiune şi a fost incapabilă să găsească pieţe alternative la zona euro.
Un exemplu edificator este producţia (şi exporturile) de autoturisme. În regiunea noastră (noi state UE, fostul spaţiu sovietic şi Turcia), există trei ţări în care producţia de automobile este dominată de autoturisme ieftine (Rusia, România şi Ucraina) şi doar una în care autoturismele de lux sunt predominante (Ungaria, datorită investiţiilor Mercedes şi Audi). Restul ţărilor produc cu precădere autoturisme de valoare medie (*4) . Mai mult de 90% din autoturismele produse în Rusia sunt destinate pieţei proprii, iar Ucraina are o producţie redusă.
Între celelalte ţări analizate, România a înregistrat cea mai mare creştere a exporturilor de autoturisme în perioada 2008 – 2012, urmată, la mare distanţă, de Cehia şi Slovacia (*5) . În ultimul trimestru al anului 2012 (unul din cele mai proaste pentru industria europeană de la declanşarea crizei în 2008 şi până în prezent), exporturile de autoturisme au crescut doar în România şi Slovacia. Din nou, România a devansat regiunea datorită preţurilor de vânzare mai mici.
Sunt de acord cu cei care spun că ideal ar fi ca România (*6) să se orienteze spre industrii cu valoare adaugată ridicată, dar, cel puţin în următorii ani, pieţele pe care România poate să-şi crească exporturile sunt cele care cumpără produse ieftine. România nu poate trece de la exporturi de valoare redusă la cele de tehnologie pentru că nu îndeplineşte condiţiile pentru creşterea rapidă a valorii adăugate a exporturilor.
Amintesc doar trei astfel de condiţii, deşi lista e departe de a fi exhaustivă: un mediu de afaceri stimulativ pentru investitori (stabil, în care legile sunt respectate, în care fiscalitatea este blândă şi predictibilă), un volum semnificativ de investiţii străine şi o forţă de muncă educată corespunzător. Din păcate, niciunul din aceşti factori nu ajută România în acest moment şi nu cred că vom asista la o îmbunătăţire rapidă în următorii ani.
România continuă să piardă poziţii în clasamentul “Doing Business” al Corporaţiei Financiare Internaţionale (parte a Băncii Mondiale), ajungând pe locul 72 în lume în 2013 (*7) . Mult mai important, toate noile membre ale UE se clasează înaintea României şi par să facă progrese legislative şi fiscale mult mai rapide decât ale ţării noastre.
Investiţiile străine directe s-au redus foarte mult după declanşarea crizei economice în întreaga regiune şi atitudinea proactivă a guvernelor – ca şi existenţa unei infrastructuri decente – câştigă concursul regional pentru finanţări străine. Dacă Cehia, Polonia şi Slovacia atrag investitori datorită stabilităţii politice, fiscale şi economice, Ungaria le propune investitorilor strategici parteneriate bilaterale, în timp ce Bulgaria le oferă cea mai redusă taxare şi cele mai mici costuri brute cu forţa de muncă din regiune.
România nu excelează la niciunul din capitole, situându-se pe locul al doilea – din nou – doar la capitolul costuri brute cu forţa de muncă (*8) şi pe ultimul loc în ceea ce priveşte infrastructura.
Calitatea educaţiei în România a rămas o legendă care nu mai e validată de date. La matematică, citit şi ştiinţe (*9) , elevii români în vârstă de 15 ani se clasează constant în ultimele cinci locuri între statele UE (şi mult în spatele elevilor din SUA, ţinta multor glume româneşti). Argumentele privind calitatea învăţământului pre-universitar românesc se referă la olimpici (vârfuri relevante ca valoare, dar insuficiente ca număr) şi nu la media elevilor.
Privind mai atent datele europene, rezultatele de la bacalaureatul 2012 nu mai par surprinzătoare. Învăţământul universitar românesc se află la coada Europei atât ca procent al absolvenţilor în rândul persoanelor cu vârste cuprinse între 30 şi 34 de ani (*10) , cât şi ca prezenţă a universităţilor româneşti în topurile de performanţă (România nu are nicio universitate în primele 500 de universităţi ale lumii în niciuna din clasificările globale cele mai cunoscute). În aceste condiţii, atragerea de investiţii generatoare de progres tehnic şi valoare adaugată mare este limitată la puţine domenii.
Sectorul IT este citat deseori drept exemplu pentru calitatea învăţământului autohton şi pentru sursa inepuizabilă de mână de lucru calificată. În primul rând, România avea 128.000 de angajaţi în IT la sfârşitul anului 2011, adică 1,3% din forţa de muncă (adică din populaţia activă (*11)). În al doilea rând, caracteristica principală a celor care muncesc în acest domeniu este adaptabilitatea: ei au avantajul de a fi uşor recalificaţi. Pentru a judeca abundenţa forţei de muncă în acest sector, merită observată evoluţia salariilor nete din domeniul IT (*12) . Ea arată că studenţii şi absolvenţii din IT sunt o resursă limitată pe care investitorii trebuie să plătească din ce în ce mai bine; din fericire, raportul calitate – preţ este încă favorabil României în comparaţie cu majoritatea ţărilor europene.
Concluziile acestui articol sunt, mai degrabă, rezervate: industria României rămâne competitivă datorită costurilor de producţie scăzute care au permis creşterea exporturilor tocmai către ţările unde preţul redus este esenţial.
Ca urmare, industria şi exporturile au compensat dinamica modestă a consumului intern şi au permis creşterea PIB în ultimii ani. Pe termen scurt, România trebuie să se asigure că nu va exista o creştere rapidă a costurilor de producţie, dacă doreşte să păstreze industria ca motor al creşterii. Pe lângă inoportunitatea creşterii taxelor, creşterea rapidă (şi nejustificată de evoluţia productivitităţii muncii) a salariilor ar avea un efect nefavorabil asupra volumului şi perspectivelor producţiei industriale în România.
În acelaşi timp, dinamica redusă a salariilor condamnă România la o creştere lentă a consumului şi, ca urmare, la o dependenţă şi mai accentuată de exporturi. Chiar dacă în următorii ani ţara noastră nu va avea altă soluţie pentru a genera creştere economică, poziţia de producător ieftin nu va genera o cerere internă puternică pe termen mediu şi nici venituri suficiente creării unei clase de mijloc absolut necesare din punct de vedere economic şi social.
Condiţiile amintite aici (şi în alte zeci de articole scrise în ultimii ani) sunt esenţiale: mediul de afaceri prietenos, infrastructura şi învăţământul de calitate i-ar asigura României un flux semnificativ de investiţii străine directe, atât din punct de vedere al valorii, cât şi din punct de vedere al calităţii (*13) . Din păcate, ţara noastră nu progresează la niciunul din aceste capitole şi, ca urmare, industria e condamnată să strângă cureaua pentru a concura prin preţuri reduse.
**
*1) – ECE Navigator – UniCredit ECE Monthly – ECE: The pivotal role of industry and exports, 18 aprilie 2013. Clasamentul prezentat în publicaţia lunară se bazează pe date ajustate cu creşterea preţurilor, cel prezentat aici foloseşte date nominale. Datele brute sunt preluate de la Eurostat.
*2)- Deşi e foarte greu de estimat care este populaţia ocupată în agricultura de subzistenţă, există două măsuri care ajută la estimarea unui nivel minim: în 2012, din 2,7 milioane persoane ocupate în agricultură, 40% erau contributori familiali neremuneraţi (cel mai probabil producând pentru consum propriu). În acelaşi timp, recensământul agricol din 2010 arată că aproape două milioane de exploataţii agricole aveau o suprafaţă de până la un hectar, semn că producţia era destinată, cu precădere, consumului propriu. Aşadar, numărul celor ocupaţi cu agricultura de subzistenţă este de cel puţin 1,1 milioane.
*3)- În acelaşi timp, câştigurile salariale nedeclarate (nefiscalizate) nu pot fi luate în calcul deşi, de multe ori, ele sunt semnificative în raport cu salariul declarat.
*4)- Clasificarea le aparţine asociaţiilor europene ale producătorilor de autoturisme.
*5)- Este adevărat că performanţa României este ajutată şi de volumul mai redus al producţiei. În 2012, România producea de şase ori mai puţine autoturisme decât Rusia, de trei ori mai puţine decât Cehia sau Turcia şi de două ori mai puţine decât Slovacia sau Ungaria.
*6)- Înteleg prin “România” conducătorii ţării, instituţiile statului şi populaţia care votează şi care, teoretic, poate influenţa agenda de politici publice, dar şi sectoarele public şi privat ca generatoare ale PIB.
*7)- http://www.doingbusiness.org/~/media/GIAWB/Doing%20Business/Documents/Annual-Reports/English/DB13-full-report.pdf
*8)- Deşi costurile brute cu forţa de muncă sunt mai mari în România decât în Bulgaria, taxarea este mult mai mare în ţara noastră care, în acest fel, se afla pe ultimul loc în regiune la capitolul salarii medii nete.
*9)- Comisia Europeană (2012), “Rethinking Education: Country Analysis. Part I”, Commission Staff Working Document.
*10)- Felix Roth si Anna-Elisabeth Thum (2010), “The Key Role of Education in the Europe: 2020 Strategy”, CEPS Working Document No. 338/Oct. 2010
*11)- Conform Anuarului Statistic al României, 2012
*12)- Conform INS, nivelul mediu al salariului net din IT în februarie 2013 era de 3.563 de lei, de 2,3 ori mai mare decât media pe economie şi decât media pe industrie. Ritmul de creştere al salariului mediu din IT (48,1% între februarie 2009 şi februarie 2013) depăşea cu mult rata de creştere a salariilor din economie (+14,3% în aceeaşi perioadă) sau din industrie (+28,2%).
*13)- Prin calitatea investiţiilor am în vedere finalitatea lor. De exemplu, o investiţie care duce la construirea unei fabrici de automobile (sau de electronice) generatoare de exporturi este preferată unei investiţii care duce la construirea unei clădiri generatoare de rente.
***
Dan Bucşa este economist UniCredit London Branch
Urmărește-ne pe Google News
2 răspunsuri
Guvernantii romani trebuie sa priceapa ca fara o industrie IMM autohtona care sa concureze tot mai mult pe piata interna produsele straine importate , nu exita nici o sansa de a reduce diferenta import-export si implicit nici o sansa de a acorda salarii mai mari angajatilor . Pot sa faca cite OUG vor pentru cresterea salariului minim . Efectele in timp sint doar o reducere a numarului de angajati . Slabe sperante sa invete politicienii ceva . Unica lor preocupare e marirea de pensi si salarii la bugetari . Doar ulterior se mai gindesc de unde sa scoata banii pentru maririle acordate si dai cu mariri de taxe , impozite , accise , impozit forfetar reintrodus , etc .
1.Nu cred ca indemnul si concluzia articolului, sa fie aceea, ca salariile trebuie sa ramina in limitele actuale,copiind „avertismentul Renault” si motivele amplasarii noii sale uzine, in Maroc!
2.Fara indoiala, ca toate componentele competitivitatii economice nationale sint importante, dar „competitivitatea prin pret”, nu este o componenta „simpla” si usor controlabila,ea fiind rezultatul functionalitatii generale a economiei nationale.
Pastrerea „competitivitatii prin pret”, poate fi realizabila, numai prin constructia unui „proiect national”, care sa asigure aducerea competitivitatii economice nationale, adica a tuturor componentelor competitivitatii la un indice apropiat de cel din tarile dezvoltate – cel putin acolo unde „organizarea” acestei cresteri este posibila si la indemina Guvernului si a clasei noastre politice.
Simplele indemnuri, catre muncitori, sindicate sau Guvern, de a „tempera” cresterile salariale nu pot avea nici un rezultat, deoarece preturile si costurile vietii zilnice, se „aliniaza” mereu la cele europene si impun vrind-nevrind, acele cereri de crestere a salariilor – pentru supravietuirea fizica a populatiei.
Daca cineva dintre marii nostri economisti doresc ca intradevar sa sustina – ceeace pe buna dreptate sustine autorul articolului – atunci ei trebuie sa intrebe la modul DIRECT, Guvernul Ponta, de ce a renuntat la „programul de crestere economica de 3-4 la suta pe an”, care punea la „munca si raspundere” inalta clasa politica si administrativa – tocmai pentru cresterea competitivitatii economice nationale? Competitivitatea nationala putea creste mult,prin acest „program”, exact acolo unde autorul crede ca „Romania nu poate trece de la exporturi de valoare redusa la cele de tehnologie,pentru ca nu indeplineste conditiile pentru cresterea rapida a valorii adaugate a exporturilor”.
Acele trei conditii pe care le aminteste autorul,”un mediu de afaceri stimulativ pentru investitori, legi stabile si repectate, o forta de munca educata corespunzator” care sa atraga un volum semnificativ de investitii straine sint posibile numai ca urmare a unui program concret care sa vizeze direct aceste domenii.
„Din pacate,….nu cred ca vom asista la o imbunatatire rapida in urmatorii ani” a acestor factori – constata corect autorul, fiindca clasa politica si Guvernul are alte probleme arzatoare,nu pe acestea!
Fara nici o initiativa „reformista si programatica”, care poate schimba pozitiv tocmai acesti „factori” de competitivitate amintiti de autor – care este rostul si activitatea Guvernului si a clasei politice conducatoare?
Pun aceasta intrebare, deoarece numai in mod „formal”, autorul vorbeste de faptul ca „Romania a inregistrat cea mai mare crestere a exportului de autoturisme in perioada 2008-2012”, fiindca acest rezultat a fost realizat strict de firma Renault, iar Romania nu are nici in clin,nici in mineca cu aceste exporturi.Si nici cu altele!
In concluzie, Guvernul Romaniei si clasa politica a devenit „intretinuta” pe gratis, fara ca de 23 de ani, sa realizeze ceva din indatoririle sale economice, legate de competitivitatea economica si dezvoltare.
Cita vreme, indicii tehnici si scolari/universitari de calificare a fortei de munca nu sint imbunatatiti, cum putem astepta – fara proiecte de crestere economica pe investitorii straini, in domenii inalt tehnologice,cu fabrici de produse cu valoare adaugata mare,care domina economia moderna – sa vina in Romania?
Pina unde cred POLITICIENII, ca mai pot sta oribi si surzi, lasind sa decada economic Romania, fara sa miste un deget, la constatarile si avertizarile responsabile si intemeiate ale economistilor,pentru imbunatatirea starii competitivitatii nationale a Romaniei?