Studiind experiența recentă a unor economii, considerate de succes, am ajuns la concluzia că obsesia noastră de după 1990 de a găsi un model de dezvoltare salvator pentru România ar trebui să fie dacă nu părăsită, cel puțin mai temperată.
Desigur,avem nevoie de un model dar mai înainte de toate am avea nevoie de o viziune clară asupra tipului de societate și de economie pe care dorim să-l obținem pe o anumită perioadă de timp. Cu alte cuvinte, avem nevoie de o strategie cu obiective prioritizate și etapizate în logica obiectivului final.
Modelul nu este nimic altceva decât un instrument cu atribute pragmatice de realizare a obiectivelor startegice dar experiența de care vorbeam arată că modelele ,oricât de originale și eficiente ar fi, nu au întotdeauna capacitatea de a garanta atingerea obiectivului final, ci doar atingerea unor obiective parțiale care nici nu constituie etape premergătoare atingerii acestuia ci chiar piedici sau blocări.
Un exemplu-școală
Exemplul Chinei este extrem de interesant din acest punct de vedere.
Modelul chinezesc de economie mixtă ( Reforma Deng Xiaoping -1978) este conceput în cadrul unei strategii pe termen lung: aceea a transformării țării în prima putere mondială în jurul anilor 2020-2025.
Este un modelul bazat pe o abundentă forță de muncă, pe o monedă subevaluată și pe motivarea populației printr-o permanentă creștere a nivelului de trai, care a ridicat atât de mult China încât este considerat un adevărat miracol economic.
Ultimii ani au scos însă în evidență și existența unor efecte negative ale acestui model ceea ce ridică semne de întrebare asupra capacității sale de a atinge tipul de economie și de societate dominantă a secolului XXI, dorit de conducerea chineză. În acest context, mișcarea apărută în lumea universitară chineză, intitulată ” Reformarea reformelor”1 pleacă de la ideea necesității unei importante schimbări în modelul și strategia dezvoltării economice în sensul trecerii de la perioada producției și exportului bazate pe atributul ”low-cost”, la perioada producției și exportului bazate pe ”high-tech”.
Partizanii acestei idei pledează pentru un ”nou salt înainte”care să marcheze trecerea Chinei de la stadiul de ” atelierul lumii” la cel de ” laboratorul lumii”.Este o cerință izvorâtă din tendința evidentă a evoluției Chinei într-o altă direcție decât cea a doritului loc de ”cea mai importantă putere economică mondială”.
Astfel, deși China este a doua putere economică mondială, din punctul de vedere al PIB-ului pe cap de locuitor ea se situează doar în jurul locului o sută. Creșterea economică a avut o medie de cca. 10% în ultimii douăzeci de ani ,dar coeficientul Gini, indicator al inegalității, a ajuns doar la 0,48, mai slab ca în alte țări cu populație mare cum ar fi India sau Rusia.2
O astfel de situație devine periculoasă deoarece poate apare așa numita ”capcană a venitului mediu”(”middle income trap” sau ”Zhang Yutai”). Capcana veniturilor medii apare atunci când o țară cu venituri medii (4.000 dolari ~ 10.000) Nu poate trece la o treaptă superioară de venituri mai mari (10.000 dolari şi până), din cauza lipsei de productivitate, inovaţie şi management modern , capabile să creeze o valoare adăugată aptă să suporte o creștere importantă a salariilor.
Actualmente, creșterea economică este asigurată în China mai mult prin creșterea investițiilor decât prin creșterea productivității, iar eficiența exporturilor mai mult prin salarii mici decât prin competitivitate calitativă. În cazul în care venitul mediu ar crește, competitivitatea exportului s-ar deteriora iar capitalul străin va emigra spre țări cu salarii mai mici.
În zona sud est asiatică, spre deosebire de Japonia şi Coreea, China nu are nici branduri naționale de talie mondială pentru a înlocui producătorii străini care vor părăsi țara, iar acest lucru va încetini dramatic și rapid creşterea.
În aceste condiții, China nu ar putea evita încetinirea creșterii decât menținând veniturile la nivel mediu adică va fi blocată și prinsă în capcană din cauza imposibilităţii de a crea valoare prin inovaţie, creativitate, şi calitate.
Temerile capcanei venitului mediu sunt prezente nu numai în analizele mediului academic și universitar chinez dar și în analizele occidentale. Nu întotdeauna acea capcană este considerată o posibilă cauză a căderii economiei chineze, dar ea stă la baza unor studii de prognoză care nu omit acest pericol al blocării creșterii prin exacerbarea volumului de investiții și subestimarea nevoii de completare a acestuia cu o constantă creștere a productivității prin efort de inovare și cercetare.3
Întrebarea care se pune este dacă se cere o schimbare a modelului sau la o renuțare la obiectivul strategic de leader mondial absolut , devenit inaccesibil ?
În cazul Chinei, răspunsul apare din orientările strategice ale ultimilor doi ani și, mai ales, după schimbările la vârf ale conducerii politice . Se pare că modelul de dezvoltare va suferi unele ”corecții” prin introducerea unor factori de natură exogenă prin valorificarea geopolitică a surplusului de capital obținut în deceniile trecute din excedentele balanței comerciale. Investițiile masive în Africa, cumpărarea de teren agricol în Ucraina și Bielorus, programele investiționale în noile țări membre UE demonstrează această intenție.
Exemplul chinez ne conduce, după părerea mea la cel puțin trei concluzii :
prima – orice model, oricât de eficient este, are limite și riscuri. Limitele se referă la dificultățile adaptării rapide la schimbarea de mediu ( apariția crizei) iar riscurile sunt legate de posibilitatea unor efecte perverse (middle income trap)ce pot compromite obiectivul strategic ;
a doua concluzie – corecția sau up-datarea modelului inițial cu elemente exogene este posibilă doar la nivelul unor state naționale puternice, cu un statul geopolitic important sau în cazul unor economii dinamice apte de-ași reorienta rapid fluxurile externe de mărfuri și capital (reorientarea extracomunitară a economiilor poloneze, finlandeze, slovace după 2007 ) ;
a treia concluzie – existența unei forțe politice dominante sau a unui consens politic transpartinic pe termen mediu și lung, apte de a menține, indiferent de ciclurile electorale, continuitatea strategiei și a obiectivului prioritar.
Capcana pentru România
Ce putem spune despre raportul model-strategie în cazul României ?
Așa după cum se înfățișează lucrurile, România se află în stadiul rulării unui model pe care l-aș numi ” liniar-vegetal”, fără o ghidare prin elemente de strategie pe termen mediu și lung.
Este linear pentrucă nu prevede ”salturi” calitative, ci doar succesive acumulări cantitaive și vegetal deoarece , la fel ca o plantă, este masiv și periculos de dependent de condițiile de mediu (internațional, geopolitic, climateric).
Specificitatea acestui model constă în poziția sa pasivă și nu activă, adică primește input extern și încearcă reacții de răspuns adaptativ fără a avea inițiative sau reacții de provocare a acestuia (challenge economic policy).
Traectul linear al dezvoltării urmează definiții clasice de manual, respectarea indicatorilor primari macroeconomici (deficit, inflație, șomaj, cont curent) devenind singurul obiectiv strategic. În România nu există nicio referire la tipul de economie dorit, la poziția dezirabilă în sistemul economiei mondiale, la tipul structurii economice și nici măcar la orizontul nivelului de trai.
Evident, nu există variante și alternative în cazul apariției unor efecte perverse sau al unor blocaje conjuncturale (crize, cataclisme, tensiuni sociale etc).
Modelul linear nu evidențiază factori ” de atac” ( ” incisive policy vectors”), așa după cum cel chinezesc nominaliza trei astfel de factori (forța de muncă abundentă, subevaluarea monedei și motivarea populației).
Modelul linear poate duce la obținerea de rezultate pozitive (vezi creșterea economică din 2013 datorată dependenței de condiții meteo favorabile și a dependenței de o piață auto occidentală ușor revigorată) dar, fără salturi calitative importante ( structurale și competitive) România nu-și va putea depăși condiția , rămânând pe cea mai îndepărtată orbită față de centrul dezvoltat al Europei.
Note:
1 Erik Izraelewicz : ” L’arrogance chinoise” Grasset & Fasquelle. Paris 2011
2Coeficientul lui Gini este o măsură a dispersii statistice folosită pentru a reprezenta disproporții în distribuirea veniturilor sau averilor. Este definit prin raportul de valoare între 0 și 1 . Cu cât este mai mic, cu atât deosebirile în distribuirea sunt mai mici. Mondial, valorile Gini se întind între 0,232 (23,2%) în Suedia și 0,707 (70,7%) în Namibia. În România este 0,32 (2008)
3 Il modello Cina ( Orizzonti cinesi). L’Asino d’oro Edizioni SRL. 2011
***
Mircea Coșea este Profesor de Macroeconomie și Economia Intergării Europene, fost vicepremier și președinte al Consiliului pentru Strategie și Reformă
Urmărește-ne pe Google News
2 răspunsuri
1.Consider ca „modelele de dezvoltare economica” pot fi clasificate si dupa criterii calitative, iar in aceasta acceptiune, exista doua modele.
a.modelul national, bugetar/clasic, prin care o parte din resursele bugetare se investesc pentru dezvoltare, pentru crestere economica-anuala, in domeniile necesare, cu sau in lipsa unor proiecte si viziune pe diferite termene.Denumesc aceasta dezvoltare cantitativa, deoarece se produce pe banii bugetari, de regula beneficiind de un mai mic interes de rezultat, comparativ cu dezvoltarea pe banii si interesul privat pentru profit.
b.modelul „calitativ” bazat pe restrictii vamale, tarifare, comerciale care conditioneaza importurile de orice fel, de articularea produselor cu economia proprie, fie determina „comerciantul/exportator” sa investeasca in tara, pentru a-si desface produsele din gama sa de „marca”.In acest caz, perfectionarea/reinnoirea produselor prin inventie si inovatie, aduce tarii-gazda tehnologie si know-how.Si in cazul dezvoltarii prin sprijinirea directa a acestor investitori,raminem in cimpul modelului economic „calitativ”.
2.La moartea lui Mao, cind a preluat Deng Xiaoping frinele economiei, tara avea o economie agrara, primitiva, insa piata nationala imensa, o populatie harnica, facilitatile de „zona libera”, oferta de infrastructura industriala si alte multe avantaje, au atras imense investitii industriale straine.
In situatia data, China avea forta de munca ieftina, in care productia dupa licente straine era regula, dezvoltindu-se rapid o economie in care cresterea economica s-a produs atit prin investitiile industriale straine, cit si a celor bugetare, de infrastructura oraseneasca, locativa, rutiera,industriala,etc.
In prima perioada, nu era posibila conditionarea pe criterii calitative a investitiilor, ori pe cele vamale sau tarifare a importurilor, adica pe criteriul high-tech.
Concluzia asupra dezvoltarii economice, este ca ea se produce in etape, prima fiind cea „cantitativa”.
Drumul de la cantitativ la calitativ – insemnind ca prima etapa este fabrica de piese, apoi dupa formarea de cadre si muncitori calificati, cea de agregate si in sfirsit fabrica de montaj final – cind este vorba de masini si utilaje complexe.
Abia dupa aceea, se poate pune problema de trecere de la fabrica de montaj, la laboratorul de proiectare/incercare de piese componente, de agregate si in sfirsit, de cel al produsului intreg.
Chiar daca in anumite domenii,China a reusit anumite performante tehnice, pe ansamblu procesul trecerii la „faza” high-tech a industriei este unul de mare durata si presupune existenta unor structuri si resurse nationale de capital „institutional”, care se construiesc in generatii intregi.
A deveni putere economica cantitativa, prin volumul PIB-ului national este una, iar a deveni putere economica ,prin valoarea ridicata a produsului national pe locuitor, adica „calitativa”, este altceva.
3.Daca marimea pietei, imensa populatie activa, harnicia si constiinciozitate proverbiabila a chinezului au fost atuurile dezvoltarii economica „cantitative”, cea a dezvoltarii economice calitative, cu preponderenta in industrie de high-tech, sint altele.
Este vorba de un alt model de dezvoltare economica, ,
„exogena” economismului – asa cum arata prof, Cosea – situata in domeniul competitivitatii/functionalitatii economice nationale, exprimata prin indici specifici.
Asa cum Romania nu poate sa iasa din fundatura economica in care sta, cu un indice de competivitate/functionalitate economica dezastruos, 74, nici China nu poate indrepta economia spre orizontul inventiei si inovatiei, spre performanta tehnologica de virf, cu un indice de competitivitate 29, aflat la o imensa distanta de tarile dezvoltate industrial, cu indice intre 1-10.
Economia institutionala este de abia la inceputurile sale, ea tratind la modul general problematica competitivitatii economice si este putin probabil ca, China sa construiasca un model de dezvoltare economica capabil sa inglobeze si „instrumentarul institutional de dezvoltare economica”.
In lipsa acestuia, China va evolua si ea LINEAR, cum arata prof. Cosea, chiar daca indirect, referindu-se la Romania.
Nu cred insa, ca va avea si o evolutie „vegetala”, ci una mixta, o combinatie intre cea liniara si de accelerare a salturilor calitative in anumite domenii, fiidca in toate domeniile nici o tara nu poate fi „fruntea”.
Daca i-ar pune cineva la dispozitie, un proiect de aducere rapida, a competitivitatii catre indicele 1-10 (ori il va construi singura),el va fi acel „factor de natura exogena”,capabil sa produca „reformarea reformelor” de pina acum.
Piata imensa,dezvoltarea industriala si institutionala, o infrastructura (uneori exagerat de)dezvoltata, consensul politic pe termen mediu si lung, mai are nevoie doar de un indice de competitivitate/functionalitate ca al Singapore-lui si Europa va fi egalizata, fie surclasata economic,atit cantitativ cit si calitativ in 10-15 ani.
Afirm acest lucru, deoarece „tigrii asiatici” par a dovedi, ca finetea abordarii problematicii dezvoltarii economice calitative si accelerate, cit si proiectele de acest tip, isi au geneza in cultura si „genetica” asiaticilor.
4.Nu putem recurge la nici o comparatie economica, multumindu-ma sa spun, ca in lipsa oricaror caracteristici economice asemanatoare cu cele chineze, unica cale pentru iesirea din toate crizele noastre, ramine un „proiect de reconstructie economica si industriala”. Modelul economic capabil sa „produca” un astfel de rezultat, este cel „bugetar/institutional”, trecind prin „paradigma noului institutionalism”.
In lipsa acestuia, dezvoltarea economica (mai precis stagnarea economica”),s-ar putea derula in cel mai fericit caz, pe modelul „linear-vegetal”, aratat de prof. Cosea.
Eu cred ca vom sta mult si bine, pe linia stagnarii, avind „cresterea” unui pom uscat, din lipsa de viziune si proiecte de reconstructie a economiei si industriei nationale.Modelul cantitativ „bugetar”, clasic de dezvoltare este paralizat de lipsa de bani, urmare a disparitiei (in mare parte) a economiei nationale si de existenta unei economii straine subtirele, care impreuna, nu asigura nici banii pentru sustinerea sistemelor bugetare.
Modelul „national”, calitativ, vamal si tarifar, monetar si valutar este blocat de aderarea la UE, asa ca nu pot nicidecum, sa imbratisez optimismul (chiar rezervat)al prof. Cosea.
Dle profesor, incep cu sfarsitul, Dvs. nu ati inteles, ca plangeti la un mormant strain, dvs. chiar credeti ca oricicine ar fi prim ministru, in ro. ar putea concepe un plan coerent, care care sa tina cont, de recomandarile dvs. logice si sa croiasca un buget, care sa duca la o crestere sanatoasa a economiei tari cu 1%/an, ca mai mult nu sant resurse, si ca niste ministri numiti politic sa fie de acord sa il aplice, si partidele, care iau uns in functie nu le va retrge imediat sprijinul politic. Daca tara ar avea un plan care sa vada si sa prevada ce va fi peste un an. va fi declarat incompatibil cu functia sa Dle profesor guvernarea este o mimare prin carpire a gaurilor din gandirea tuturor celor care conduc, si ca functiile de inalti demnitari sant obtinute prin cumparare si odata numiti acestia trebuie sa-si recupereze investitia, de aic nevoiia de asi aduce consilieri care sa aduca para-indarat si mai trebuie sa adune si sa dea la partid bani pentru a fi sustinuti in functie asa ca nu avem soluti aplicabile dupa teori macroeconomice explicate de dvs.