Moneda națională a României s-a dovedit, în 1919, o construcţie monetară suficient de puternică pentru a oferi temelia financiară necesară integrării zonelor economice care formau România după Marea Unire.
Cu toate că decizia politică a Marii Uniri din 1 decembrie 1918 a găsit leul slăbit de inflaţia specifică războiului, moneda naţională a României şi sistemul financiar construit pe ea în vechiul Regat a avut suficientă forţă pentru a acoperi costurile aferente unificării monetare ulterioare.
În general, au fost suficient de mari costurile integrării economice a Transilvaniei, Bucovinei, Basarabiei şi Banatului în Regatul României de dinainte de primul război mondial, astfel încât să facă încă obiectul cercetării.
Costul Marii Uniri
Datoria externă a României, exprimată în monedă – echivalent („constantă”) a crescut cu aproape 40% (147 milioane de dolari), până la la 519 milioane de dolari, între 1915 și 1927, potrivit studiului „Evoluţia Economică a României (1859 – 1947)”, publicat de Institutul de Economie Naţională al Academiei.
Efortul financiar nu a fost uşor de suportat, mai ales şi în condiţiile în care sistemul monetar românesc bazat pe leu se afla abia la 40 de ani de la înfiinţarea din 1869
În provinciile care au intrat în sistemul financiar unitar se aflau în circulaţie mai multe monede. România a fost nevoită să cheltuiască mulţi bani numai pentru conversia în lei a valutelor aflate în circulaţie.
Mecanismul de „plată” pare simplu: fie Banca Naţională împrumuta Guvernul și „tipărea“ bani în acest scop, fie Guvernul se împrumuta pe piaţa externă.
După 1918, „la împrumuturile cerute de condiţiile extraordinare ale războiului (mari împrumuturi cerute Băncii Naţionale de către Guvern, pentru pregătirea armatei) s-au adăugat şi împrumuturile pentru unificarea monetară şi cheltuieli bugetare”, potrivit studiului citat.
Pentru comparaţie, dezvoltarea României, dar şi războiul de independenţă au consumat credite externe de 356 milioane de dolari, crescând datoria externă de 23 de ori, de la 16 milioane dolari în 1868, până la 372 mil. dolari în 1915.
Valoarea leului
Faţă de puterea leului – aur din 1913, Leul s-a depreciat de 40 de ori în 1923, dar era doar de 3,5 ori mai slab în 1918 şi de 10,5 ori în 1920 faţă de acelaşi reper, potrivit studiului citat.
- În 1914 , leul era echivalent cu francul elveţian şi cu francul francez, iar o liră sterlină se cumpăra cu 25,5 lei, în timp ce dolarul american costa circa 5 lei
- În aprilie 1919, francul elveţian şi cel francez costau 3 respectiv 2,5 lei, în vreme ce o liră sterlină ajunsese deja la 66 de lei, iar dolarul la 15 lei.
Inflaţia galopantă de după „Marele Război” îşi făcea încă efectul, la patru ani mai târziu. În urmă cu 93 de ani, în noiembrie 1923, lira sterlină se cumpăra cu peste 950 de lei, dolarul cu 206, francul elveţian cu 40 de lei, iar francul francez cu peste 13 lei.
După câțiva ani de depreciere valutară dar și de calmare a inflaţiei, în ianuarie 1929, lira sterlină costa cu 807 lei, dolarul cu 166 de lei, francul elveţian cu 32 de lei, iar cel francez cu 6,5 lei.
În 1929, sistemul financiar ajunsese destul de puternic şi predictibil pentru a se opera cea dintâi dintâi reformă monetare din istoria României (prima „stabilizare”).
După Marea Unire a urmat însă Marea Criză, care avea să schimbe capitalismul, prin teoria lui John Maynard Keynes, ce mai guvernează încă finanțele lumii, nu se știe până când.
Leul aur
Forța leului de a instaura stabilitatea în spațiul monetar extins în 1919 și de a echilibra tensiunile specifice diferitelor noi provincii a depins și de acoperirea în aur a monedei.
Leul avea acoperire inclusiv în aur înainte de război. Aproape 79% din valoarea bancotelor aflate în circulaţie în 1913, de 437 de milioane de lei, avea acoperire în aur (153 de milioane) şi devize (191 milioane în monede străine).
Astfel, până la 1916, a fost respectat principiul de a asigura o acoperire de cel puţin o treime din emisiune cu rezervă metalică sau devize aur.
Statul dădea Băncii Naţionale bonuri de tezaur pentru asigurarea „acoperirii” care a devenit formală şi a alimentat inflaţia, potrivit studiului citat.
În 1913, în numele fiecărui român circulau în economie peste 59 de lei.
Circulaţia monetară medie a crescut de aproape 19 ori în 1923, iar acoperirea a scăzut la 38,4 % în același an, dar era încă în limitele legale.
Reevaluarea stocului de metal preţios din acelaşi an, aferentă reformei monetare din 1929, a ridicat preţul oficial al aurului de la 3.000 lei / kg la 100.000 lei/kg aur fin.
Valoarea leului a fost consacrată la 1/32 faţă de leul aur de dinainte de primul război mondial, în urma stabilizării monetare din anul 1929.
Istoricii remarcă faptul că Banca Națională impunea măsurile necesare astfel încât să asigure acoperirea în aur cerută de lege, iar guvernele nu puteau ocoli ușor măsurile respective.
Astfel se va menţine „în limitele normale, legale, până la al doilea război mondial. Atunci, sub imperiul împrumuturilor masive ale statului, în perioada următoare se deteriorează total”, se spune în studiul Institutului Econiomiei Naţionale.
Băncile Marii Uniri
După Unirea din 1918, a fost necesară integrarea a două sisteme financiar – bancare (din Transilvania, Banat şi Bucovina, respectiv Basarabia) în cel al României.
De pildă reţeaua sucursalelor şi agenţiilor Băncii de stat austro – ungare a fost preluată de Banca Naţională a României.
Banca Naţională a României se înfiinţase cu 38 de ani mai înainte, cu un capital de 12 milioane lei, deţinut în proporţie de două treimi de particulari şi restul de stat. Ulterior, cu diferite ocazii, statul îşi retrage participaţia, iar în altele şi-o reconstituie.
Băncile private din Transilvania, printre care şi Banca Albina, cu capital românesc, „au cunoscut o dezvoltare concomitentă cu aceea generală a provinciei în corpul naţional al statului român”, spune studiul citat.
În vechiul Regat existau deja, în 1913, 197 de instituţii bancare, cu un capital de 215,8 milioane de lei, la care se adăugau Casa de Economii şi Casa de depuneri şi Consemnaţiuni, care se vor numi CEC, în 1932.
Printre acestea se numărau:
- Banca Generală Română (cu capital german),
- Banca de credit Român (capital austriac),
- Banca Marmorosch, Blank & Co. (capital ungar, german şi francez),
…dar şi bănci cu capital românesc:
- Banca Agricolă,
- Banca de Scont din Bucureşti şi
- Banca Românească.
Unirea aproape că triplează numărul băncilor din România, până la 556, cu un capital de 2,4 miliarde de lei.
Băncile Transilvaniei se dezvoltă după 1918 „cu sprijinul Institutului de Emisiune integrându-se deplin şi participând la investiţii şi exploatarea economică prioritar în Transilvania“.
Băncile cu capital străin particular din Transilvania au intrat în concurenţă şi, „uneori în alianţă cu capitalul naţional românesc“, potrivit studiului „Evoluţia Economică a României (1859 – 1947)”, publicat de Institutul de Economie Naţională al Academiei.
„Mai mult chiar, fiind mai puternice, băncile germane şi maghiare şi-au extins participarea de interese şi în teritoriul vechi al statului român; pe de altă parte, băncile maghiare şi germane locale transilvănene şi-au păstrat o serie din vechile legături de finanţare cu băncile de la Viena şi Budapesta şi în anumită şi le-au extins şi în centrele financiare de la sud şi est de Carpaţi“, mai spune studiul citat.
Salariile românilor și prețurile la momentul Unirii
În 1914, un kilogram de pâine costa 27 bani, pentru un kilogram de carne de porc era nevoie de 1,25 lei, iar o găină vie costa 1,6 lei/kilogram.
10 ouă de găină costau 75 de bani, un litru de lapte de vacă – 41 de bani, iar un kilogram de brânză de oaie costa 1,82 lei.
„Vinul obişnuit” costa 90 de bani /litru.
Şapte ani mai târziu, în 1921, pâinea s-a scumpit de aproape 8 ori (2,06 lei/ kg), vinul de 15 ori (13,5 lei / litru), ouăle de peste 16 ori /12,5 lei 10 bucăţi), laptele de 10 ori (4,12 lei / l), brânza de oaie de 13 ori (23,16 lei/kg) şi carnea de porc de 11 ori (13,91 lei / kg).
Un salariu bun, de şef de birou, era de 382 de lei în 1916, în anul intrării României în război, şi de 9.000 de lei în 1928, înaintea stabilizării monetare.
