În primele două părți ale acestui articol am arătat că un compromis acceptabil între dezideratele economice și constrângerile date de resursele limitate ale planetei l-ar constitui o creștere economică modestă combinată cu o plafonare a populației, care în conjuncție cu progresul tehnologic să facă posibilă o creștere a PIB/locuitor.
Desigur, aceasta ar presupune o schimbare majoră de paradigmă în știința și în practica economică, cu accentul deplasându-se dinspre creșterea PIB înspre creșterea PIB/locuitor (în macroeconomie) și dinspre maximizarea profitului înspre o combinație de profit și sustenabilitate (în microeconomie).
Arătam, de asemenea, că atât la nivel mondial, cât și la nivelul statelor, pot fi luate o serie de măsuri care să faciliteze acest proces. Dar acestea nu vor avea succes dacă nu sunt însoțite de măsuri la nivelul personal, luate de cei 7,7 miliarde locuitori ai Pământului.
Soluții la nivel de individ
Orice limitare/constrângere este dureroasă și întâmpină rezistență din partea indivizilor. Cu atât mai greu este de realizat acest lucru în democrații, unde nu vor lipsi demagogi gata să convingă publicul că dețin soluții miraculoase prin care consumul individual poate să crească neîngrădit. Pentru a contracara aceste tendințe spre demagogie și populism, există două tipuri de soluții: o educație civică făcută încă din primii ai vieții (cum se întâmplă deja în statele nord-europene), respectiv un sistem de stimulente și penalități („sticks and carrots”) care să facă mai ușor acceptabilă schimbarea de comportament dinspre unul consumerist spre unul ecologic.
În continuare, vom prezenta un scenariu extrem (și nerealist) despre ce ar însemna, la nivel individual, revenirea la un consum de 1,65 gha/locuitor, adică atâta cât poate oferi Terra în mod sustenabil locuitorilor săi. Reamintim că, în prezent, în România se consumă 3,1 gha/locuitor, adică echivalentul resurselor furnizate de 1,9 planete Pământ, iar în Marea Britanie, Franța și Italia se consumă 4,4 gha/locuitor, adică echivalentul a 2,7 planete. În practică, nu putem fi atât de „spartani” pe cât ar fi nevoie, dar este suficient să ne îndreptăm măcar puțin înspre acel obiectiv, prin schimbarea – fie și marginală – a comportamentului nostru.
1, Alimentația: În scenariul optim (extrem) ar trebui să încetăm a mai consuma alimente de natură animală (carne roșie, carne albă, ouă, lactate etc.), adică să devenim cu toții vegani. Dar ar fi deja un mare progres dacă am încerca să devenim vegetarieni (adică să renunțăm la carne, dar să păstrăm în alimentație ouăle și lactatele) și încă ar fi un progres dacă am elimina doar carnea roșie (nu și carnea albă).
(Citiți și: ”Valentin Lazea / “It’s the ecology, stupid!” Economia în epoca resurselor limitate (I)”)
Acesta este un domeniu sensibil, în care statul nu poate interveni cu stimulente sau penalități, deoarece piața este puternic concurențială, alimentele sunt exportabile (tradables), iar consumul este inelastic la preț (cine vrea să consume carne roșie, o va face indiferent de cât costă). Dar, dacă nu ne pasă de sănătatea planetei, poate ar fi bine să luăm în considerare propria noastră sănătate, care ar câștiga mult de pe urma unei astfel de auto-limitări.
2, Locuința: În scenariul optim (extrem) ar trebui să avem locuințe bine termoizolate, să reglăm la minimum consumul de gaze și electricitate prin utilizarea de termostate, să renunțăm la suprafețele vitrate mari etc. În acest domeniu statul poate interveni atât prin stimulente (de exemplu, impozite mai mici pentru cei care au locuințe termoizolate), cât și prin penalități (creșterea prețului la gaze și electricitate, neacordarea de autorizații de construcție pentru clădirile cu pereții de sticlă etc.). Dar cel mai mare stimulent ar trebui să vină de la noi înșine, prin economia de bani pe care o generează auto-limitarea consumului de energie.
3, Transportul pe distanțe scurte: ideal ar fi să renunțăm la mersul cu mașina personală și să trecem la transportul în comun, la bicicletă sau la mersul pe jos (un non-starter pentru mulți dintre noi). Dar un progres semnificativ ar fi și co-împărțirea mersului la serviciu în mașina personală împreună cu colegi sau vecini, după cum un progres l-ar constitui trecerea la un autoturism electric/hibrid.
Nici aici statul nu prea poate interveni prin politici (nu ne vom apuca să îi amendăm pe șoferii care nu au nici un pasager în mașină, precum în Singapore, un stat autoritarist), deoarece piața este competitivă, iar consumul inelastic. Dar, poate ne vom gândi la câștigurile în materie de sănătate și de economii bănești pe care o schimbare de comportament le generează.
(Citiți și: ”Valentin Lazea / ”It’s the ecology, stupid!” (II). Economia în epoca resurselor limitate și amprenta ecologică a statelor”)
4, Transportul pe distanțe lungi: scenariul optim (extrem) presupune să renunțăm complet la călătoria cu avionul și să o înlocuim cu călătoria cu trenul. Desigur, în România acest lucru sună absurd, atâta timp cât o călătorie pe o distanță de 500 km poate să ia o oră cu avionul (plus încă două ore de așteptare) sau 12 ore cu trenul. Un motiv în plus pentru autorități să prioritizeze construirea de căi ferate normale pentru secolul XXI (nu mai vorbim de căi ferate de mare viteză), care să reducă de trei ori timpul de deplasare cu trenul, caz în care ar putea constitui o alternativă viabilă la călătoria cu avionul.
5, Sortarea separată și reciclarea: ideal ar fi să reciclăm toate materialele pe care le folosim, de la hârtie la plastic, de la aluminiu la bateriile telefoanelor mobile etc. Dar măcar plasticul ar trebui să încercăm să îl sortăm separat și să îl reciclăm, iar în acest domeniu statul poate fi de mare ajutor. De exemplu, în Lituania, încă din 2007 (!) cetățenii care cumpără sticle de plastic plătesc un preț crescut cu 10 eurocenți (circa 50 de bani), dar își pot recupera cei 10 eurocenți atunci când introduc sticlele folosite în aparate speciale, amplasate în magazinele din toată țara.
Unii vor spune că efortul individual nu merită făcut, atâta timp cât marea majoritate nu se preocupă de aceste probleme. Dar, așa cum efortul fiecărui stat, oricât de mic, vine să contribuie la totalul planetar, la fel și efortul fiecărui cetățean, oricât de neînsemnat (stingerea unui bec, mersul cu metroul, recuperarea unei sticle de plastic) amână cu câteva secunde epuizarea resurselor planetei.
Și să nu uităm că tot acest efort este menit de a cumpăra timp pentru ca progresul tehnologic să vină în ajutorul nostru cu noi soluții, care să ne amelioreze viața.
Iar celor care consideră în continuare că toate acestea sunt inutile, le recomand să-și facă provizii de alimente, să își cumpere o armă de foc și să-și învețe copiii să tragă cu ea.
4 răspunsuri
„este suficient să ne îndreptăm măcar puțin înspre acel obiectiv”
Îmi pare rău să spun (mai ales ca cineva care practică acele măsuri la maxim de mai bine de un deceniu), dar nu e suficient doar ca cineva să demonstreze intenția, nu vorbim de un test moral. „Footprint”-ul cu gaze cu efect de seră este doar o parte din ecuația importantă. Cealaltă este că vorbim de termen limită (vedeți rapoartele IPCC, Acordul de la Paris). Când combinați cele două aspecte putem să discutăm de bugetul total de carbon pe care putem să-l aruncăm în aer fără să creștem riscul foarte mult (dar e tot rău dacă trăiești pe o insulă prin Pacific). Trebuie să micșorăm urma pe climă în funcție de acel buget de carbon (sau chiar mai tare). În fiecare zi acel buget scade, iar efortul necesar crește.
Acțiunile individuale ajută, dar nu vor fi suficiente; trebuie schimbare sistemică (ori indivizii nu lucrează, prin definiție, în rețele mari, ci individual sau în grupuri mici). Și cred că toți am crescut pe promisiuni tehnologice… oare câtă lumea se așteaptă ca acel buget de carbon să fie mărit prin ceva miracol tehnologic? În mod cert va fi un test pentru cei care cred în piață liberă și puterea consumatorului liber… poate ultimul test.
Vreți să discutați economie și gaze cu efect de seră… uitați-vă ce s-a întâmplat în Rusia chiar după 1989 cu emisiile, sau în Cuba, sau în SUA după criza din 2008 – au fost evenimente sistemice.
p.s. nu are rost să discutăm de reciclare și plastic, e mai mult o diversiune de la problema climei… cu excepția faptului că plasticul este o formă de carbon extrasă din subteran de companiile care sunt direct responsabile de emisii. exxonknew.org
Dacă doriți să vă explorați „urma planetară” personală căutați termenul „footprint calculator”.
Aveti perfectă dreptate. Dar citiți și primele 2 episoade ale chestiunii – ele sunt linkuite în text.
Eu predic, dar si practic cele de mai spus nu de 10, ci de peste 40 de ani, de pe vremea cand termeni precum „conservationism” nici macar nu fusesera inventati, asa ca o sa fiu iertat daca am citit articolul d-lui Lazea cu un usor amuzament. Se vede ca domnia sa nu e pe un teren familiar; articolul e cumva naiv, scolaresc chiar. Daca as fi rautacios, l-as intreba chiar in ce masura is he also walking the walk, not just talking the talk – cu trimitere directa la punctele 3 si mai ales 4 de mai sus.
Oricum, cele mentionate in articol, precum si altele, sunt chestii de bun simt si merita facute (poate mai putin chestia cu veganismul, care deja duce la aberatii criminale in anumite cercuri de hipsteri) pentru meritele lor proprii… insa nu vor rezolva problema, nici individual, nici impreuna.
E multa vreme – as zice ca vreo 50 de ani – de cand problema a devenit de fapt irezolvabila intr-o paradigma socio-economica dominata de democratia de tip liberal.
Nu se (mai) poate face aproape nimic, nu poti opri sase miliarde de oameni sa-si doreasca viata celuilalt miliard jumate altfel decat trimitandu-i intr-un univers concentrationar, intr-un lagar planetar. E de-a dreptul ridicol – noi, aici, in Romania, vorbim de schimbari dramatice si BENEVOLE ale stilului de viata, cand noi nu suntem in stare sa oprim cocalarii cu cazane BMW sa mearga pe liniile de tramvai… Ridicol.
Asa ca o sa ne continuam marsul triumfal inca o generatie sau doua, pana cand bula o sa explodeze in fata ventilatorului. Ma bucur egoist ca n-o sa mai fiu prin preajma, ma gandesc cu groaza la ce batranete vor avea copiii si mai ales nepotii mei… si ma mai gandesc unde am gresit, ce-as fi putut face sa modific cursul corabiei planetare cu macar a milioana parte dintr-un grad.
Îmi este greu să mai pot adăuga anumite idei la ultimul comentariu, căci împărtășesc opinia acestui domn, dar nu și experiența practică de 40 de ani. Totuși, după ani buni de CV pe cât de ecologic posibil, recunosc că decizia pe care am luat-o – de a continua acest stil de viață și a îl transforma chiar într-o profesie – nu este una cu spatele asigurat, având în vedere că nu am un răspuns la aceste întrebări: de ce încă nu consider acest capitolul închis ca să pot profita la maxim de o viață mult mai bogată față de cea a părinților mei, și de ce încă mai reușesc să storc un pic de înțelegere că nu totul este deja decis (deși, repet și eu, imaginea de ansamblu clar spune asta, căci o simplă privire conștientă la 360 de grade doare al naibii de mult, psihic dar și fizic). Efectiv nu mă pot abține să fac aproape orice fără să trec întâi orice-ul printr-un filtru ecologic, chit că nu o fac cu speranță, ci moral, ca să pot să supraviețuiesc psihic. De exemplu, a selecta resturile bio într-o pungă care ajunge în același tomberon cu restul deșeurilor nu are niciun sens practic, în afara nervilor soției, care numai de asta nu are chef. Și totuși, îmi asum și non-sensul practic, și riscul unei divergențe în familie, pentru simplu fapt că altfel nu pot dormi împăcat.
Colac peste pupăză, fără să fii avut habar de această crudă realitate când m-am înscris, am ajuns să fiu primul român care studiează la nivel de doctorat politicile de etica mediului, cu focus pe conceptul de sustenabilitate. În 2020!!! Trist rău, în loc de vai ce tare sunt eu. E nevoie de nervi de oțel și, de ce nu, ajutoare de tot felul, pentru a face față realității din spatele unor astfel de articole, Green Deal-uri și alte modalități prin care omul se amăgește pe el – la oricare nivel și de câteva decenii încoace – că poate combina actualul stil de viață cu noțiunea elementară de a face tot posibilul pentru a lăsa în urma sa măcar așa cum a găsit. Nicio șansă.
Fără a mă lăuda -uitați-vă la mine ce deștept sunt – aș mai adaugă și concluzia la care am ajuns în urma deciziei de a locui o bună parte a fiecărui an într-o casă lăsată de sași în spate, respectând regurile ale unei exploatări pe cât de ecologic posibile ale resurselor disponibile: este practic imposibil să pot crede sau spera că aproape fiecare dintre cei din jur ar avea vreodată motivația sau măcar obligația să urmeze căi similare. Nicio șansă.
Și totuși, vorba lui Andrei Gheorghe, de ce mă mai agit, când puterea propriului exemplu mi-a adus deja liniștea care vine după furtună: nu, nu ai cum să trăiești cu speranța de mai bine, ci doar cu siguranța de mai rău. Pentru că nu am o alternativă. Și când mă uit în jur, nu sunt singurul. Poate trăim într-un Matrix, poate suntem în capul unei mașini, poate suntem un joc pe calculator sau, cel mai probabil, poate totul este cât se poate de pe bune: o singură planetă, o singură gură de aer necesară tuturor, și al naibii de mulți oameni care vor să trăiască de pe urma ei, fără să țină cont de consecințele propriului stil de viață. Optez să rămân la credința că trăim într-o realitate supremă comună, în care lucrurile au luat-o razna rău, dar unde tocmai standardul de viață ridicat orbește și atrage mai mult din nebunie. Ironia ironiilor. Ce este de făcut habar nu am, dar voi face tot ce îmi stă în putință să împărtășesc până la ultima răsuflare – în n moduri umane posibile – din această înțelegere ecologică (Weltanschauung) atât copiilor mei, celor din jur, și oricăruia are interes de a înțelege mai multe. Da, fără speranță de mai bine, dar și fără sentimentul de vinovăție la nivel individual.
Cât despre articolul acesta scris de economistul șef al Băncii naționale, pot împărtăși propria mea concluzie din chiar experiența de viață personală, la nivel empiric, nu academic: colectiv, suntem toți în aceeași oală oricum, dar pe diferite paliere, iar excepție poate fi de exemplu doar o cale extremă precum locuitul în pădure, în vizuină, vegan, fără acces la oricare fel de tehnologie care nu crește din pământ. Altfel, sunt doar vorbe frumoase care să susțină o vreme o conștiință care are nevoie să se mintă pe ea, repetând mantra conform căreia economia societățiilor dezvoltate poate avea vreodată vreo legătură cu sustenabilitatea și păstrarea planetei așa cum am moștenit-o de la strămoșii noștri. Nu, nu are, dar felicitări pentru puterea de a crede asta, e o reușită aici. Nu săracii cu duhul și mintea sunt cei care își pot imagina asemenea non-sensuri cum ar fi o viață roz acolo undeva departe, ci chiar cei care o trăiesc practic și, descoperind apoi impactul asupra planetei, vor să mănânce din tort dar să și păstreze din tort în același timp (regula lui Sartori prin care acesta definește utopia). Da, poți lua o linguriță de tort și să mai ai din tort, dar chiar credem că ne putem abține din a mai lua încă o înghițitură, și încă una, și încă una, doar bazându-ne pe puterea minții ecologice? Nicio șansă. Suntem oameni totuși, ființe slabe și pline de dorințe deghizate într-un infinit de noi ‘nevoi’. Realitatea doare dar este singura în care ne aflăm cu toții. Păcat de tort, e un dar pe care nu știm colectiv să îl apreciem!