Valentin Lazea / ”It’s the ecology, stupid!” (II). Economia în epoca resurselor limitate și amprenta ecologică a statelor

În prima parte a acestui articol (de citit AICI-LINK) am ajuns la concluzia că dezideratele aparent  ireconciliabile ale economiei și ale ecologiei pot găsi un compromis acceptabil într-un ritm mai redus al creșterii economice (de exemplu, 1 la sută pe an pentru statele dezvoltate, 3 la sută pe an pentru statele emergente), împreună cu limitarea creșterii populației, astfel încât PIB/locuitor să continue să avanseze.

Pentru aceasta, este necesar să se acționeze concomitent pe trei paliere:

dezvoltarea tehnologică rapidă, care să găsească înlocuitori pentru resursele neregenerabile;

încetinirea consumului individual (prin atașarea unui cost mărit unor activități puternic poluatoare, precum călătoriile cu avionul);

limitarea creșterii populației și plafonarea acesteia (care oricum nu va fi posibilă înainte de 2050, chiar dacă măsurile încep sa fie luate acum).

Mediul de afaceri va trebui să își schimbe radical optica, dinspre maximizarea profitului pe termen scurt și producție masivă de bunuri cu ciclu de viață scurt, înspre producție mai mică de bunuri cu ciclu de viață lung și având drept obiective atât profitul, cât și recuperarea /refolosirea resurselor.

Consumatorii, la rândul lor, vor trebui să abandoneze modul de viață hedonist, iar consumul ostentativ să înceteze a mai fi un mijloc de evidențiere individuală. Sectoare întregi de activitate, precum marketingul, publicitatea, serviciile financiar-bancare vor trebui să își reducă sau să își remodeleze masiv activitatea.

Aceste schimbări dramatice de direcție, uneori cu 180 de grade față de situația actuală, par mai ușor de întreprins în sistemele politice dictatoriale sau autoritare, în timp ce în democrații ele par imposibile. Și totuși, chiar și în cazul democrațiilor, există un licăr de speranță și acesta vine din exemplul statelor nord-europene: o combinație de clase politice responsabile și de electorate educate poate să existe și în cadrul democrațiilor.

Dar pentru aceasta este nevoie de regândirea sistemului de educație, care să pregătească nu numai buni profesioniști, ci și cetățeni înzestrați cu simț civic.

Soluții la nivel global

În prezent, planeta pe care trăim poate oferi economiei resurse anuale în echivalentul a 1,65 hectare globale (gha) pe cap de locuitor, corespunzând unei date de 31 decembrie pentru ziua de depășire a (resurselor) pământului. Cu alte cuvinte, astfel am trăi în cadrul resurselor oferite de o planetă Pământ. În realitate, omenirea consumă anual în medie echivalentul a 2,9 hectare globale pe cap de locuitor, adică resursele a 1,75 planete Pământ, având ziua de depășire a resurselor în 29 iulie. Dar această medie ascunde discrepanțe naționale colosale, de exemplu, între SUA (8,1 gha/locuitor în anul 2016, echivalentul a 4,9 planete Pământ) și de R.D. Congo (0,7 gha/locuitor în 2016, echivalentul a 0,4 planete Pământ).

La nivelul comunității internaționale ar putea fi luate o serie de măsuri precum:

• oferirea de compensații bănești statelor ce reprezintă plămânii planetei (Brazilia, R.D. Congo etc.) pentru a opri despădurirea și a trece la replantarea pădurilor tropicale, măsură verificabilă din satelit. Aceste compensații ar trebui să fie mai mari decât valoarea lemnului tăiat plus a producțiilor agricole ce s-ar putea obține pe respectivele suprafețe, pentru a modifica raportul cost/beneficiu care pare a ghida în prezent gândirea președintelui brazilian Jair Bolsonaro, de exemplu;
• oferirea de consultanță și de materiale pentru planning familial și pentru controlul nașterilor în state cu demografie explozivă (Pakistan, Nigeria, Etiopia etc.). Astfel de ajutoare finanțate de organizații precum Banca Mondială sau Organizația Mondială a Sănătății, pot face mai mult decât simple contribuții bănești, care riscă să se piardă pe coridoarele corupției endemice ale autorităților locale;
• oferirea de patente și tehnologii dezvoltate în economiile mature, pentru stimularea economiei circulare (cu reciclarea resurselor) în economiile cele mai sărace și cu cele mai rapide creșteri ale populației;
• măsuri coordonate de taxare masivă la nivel mondial a zborurilor cu avionul (măsuri care nu ar putea fi luate niciodată la nivelul unui stat individual, din cauza competiției internaționale). O astfel de taxare ar penaliza daunele ecologice semnificative cauzate de activitatea aviatică și ar descuraja acest mijloc de transport pentru deplasări care nu sunt strict necesare.

Soluții la nivel de țară

Așa cum se vede din tabelul alăturat, fiecare țară are o poziție distinctă în ceea ce privește cei trei factori menționați: consumul individual (exprimat prin amprenta ecologică națională); rata de creștere a populației (procent anual); capacitate de dezvoltare tehnologică (exprimată prin poziția ocupată în Indicele Global al Inovării).

Sunt de reținut două aspecte esențiale:

1. primele două state în funcție de mărimea populației (China și India) totalizează mai mult de o treime din totalul populației mondiale; primele zece state cuprind mai mult de jumătate din populația globală; primele treizeci de state includ mai mult de 80 la sută din populația lumii. Ca atare, ceea ce fac (sau nu fac) aceste state are o importanță covârșitoare din perspectiva ecologică.
2. cu foarte puține excepții, cele 30 de state ale lumii cu cea mai mare populație au o amprentă ecologică (gha/persoană) mai mare decât le-ar da dreptul biocapacitatea națională, care la rândul ei depășește biocapacitatea globală de 1,65 gha/persoană.

Avem și cazul unor state precum Rusia sau Columbia, care, datorită resurselor naturale vaste de care dispun, nu consumă întreaga biocapacitate națională, dar consumă mai mult decât biocapacitatea medie globală.

În Europa occidentală, situația este și mai delicată: Marea Britanie, Franța și Italia consumă fiecare câte 4,4 gha/locuitor (echivalentul a 2,7 planete), cu mult peste biocapacitatea globală de 1,65 gha/locuitor, dar biocapacitățile lor naționale sunt chiar mai mici decât biocapacitatea globală, din cauza exploatării extensive din trecut.

Provocarea va fi, pentru statele cu deficit de capacitate, să se apropie cât mai mult de biocapacitatea națională/globală, iar pentru statele cu rezervă de capacitate, să nu depășească biocapacitatea națională/globală. Oricum, soluțiile vor fi diferite de la caz la caz și vor consta în combinații unice de temperare a consumului, plafonare a creșterii populației și stimulare a progresului tehnologic.

Și mai departe:

China performează destul de bine în ceea ce privește controlul creșterii populației (doar 0,43 la sută pe an), având în vedere și faptul că cei peste 30 de ani de aplicare a politicii copilului unic au redus populația cu circa 300 milioane de persoane. De asemenea, este impresionant saltul făcut de această țară în materie de tehnologie, locul 14 mondial din Indicele Global al Inovării fiind o performanță remarcabilă. Cu o amprentă ecologică de 3,6 gha/locuitor în anul 2016 (echivalentul a 2,2 planete Pământ) și cu o biocapacitate de 2,9 gha/locuitor, China mai are mult de lucru, mai ales având în vedere energia bazată preponderent pe cărbune, consumul imens de materiale de construcții și de carne roșie (de porc), toate mari surse de poluare.

În orice caz, economiștii din lumea dezvoltată ar trebui să înceteze să mai deplângă scăderea ritmului a PIB chinez de la 9 la sută pe an acum un deceniu, la 5 – 6 la sută pe an în prezent. Să nu uităm că între timp China a devenit un stat din categoria High Medium Income, având PIB/locuitor (la Paritatea Puterii de Cumpărare) de 18000 USD. Așadar, pe măsură ce țara devine mai bogată, este firesc ca ritmul de creștere economică să scadă și acest lucru va continua, fără îndoială, și în viitor.

India are, încă, o amprentă ecologică foarte mică, de 1,2 gha/persoană (echivalentul a 0,7 planete Pământ), dar chiar și așa, ea nu se încadrează în biocapacitatea națională, de numai 0,4 gha/persoană, rezultat cumulat al suprapopulării, al despăduririi și a sanctificării bovinelor, o mare sursă de poluare. Țara va trebui să facă mari eforturi (și să fie ajutată) pentru a stăvili creșterea rapidă a populației (cu 1,02 la sută pe an) și pentru a progresa în Indicele Global al Inovării, unde ocupă un modest loc 52.

SUA  prezintă un caz aparte, deoarece este extrem de improbabil ca americanii să accepte temperarea consumului, pe care îl văd ca reprezentând „the American Way of Life”. Consumând 8,1gha/locuitor (4,9 planete Pământ), americanii vor insista pe continuarea excepționalismului lor, motivat de puterea politică, militară, financiară și culturală, dar cel puțin ar trebui să înceteze în a-l mai promova ca model pentru lumea exterioară.

Optimismul tehnologic american, decurgând din locul 3 în Indicele Global al Inovării, le induce credința că tehnologia va rezolva orice problemă economică (credința eronată, fără îndoială). Din nou, problema ar fi minoră, dacă ar fi circumscrisă la nivelul SUA. Dar, întrucât Statele Unite produc, probabil, 80 la sută din literatura economică a lumii, această lipsă de dorință de a considera efectele ecologice pe terme mediu/lung ar putea reprezenta un obstacol suplimentar în adaptarea științei economice la noile realități ale lumii. Mai presus de orice, americanii nu vor accepta, probabil, ritmuri de creștere economică de circa 1 la sută pe an, chiar dacă acestea ar fi în concordanță cu nivelul de dezvoltare atins (63000 USD/loc. la PPC) și ar fi superioare creșterii populației (de 0,6 la sută pe an), adică ar fi compatibile cu creșterea PIB/locuitor.

……………………………………………………………………………………….

România este unul din statele europene cu cea mai mică amprentă ecologică, de 3,1 gha/locuitor la nivelul anului 2016 (echivalentul a 1,9 planete Pământ și având ziua de depășire a resurselor în data de 12 iulie, aproape de media mondială). Cu o biocapacitate națională de 2,9 gha/locuitor, România s-ar putea încadra relativ ușor în această limită, lucru pe care l-a făcut, de altfel, în anul 2014. În perioada industrializării socialiste din anii 1970 – 1989, România avea o amprentă ecologică de 4,8 – 4,9 gha/locuitor, iar închiderea industriilor energofage a generat o mare economie de resurse.

Din păcate, ea a generat și o anumită automulțumire la nivelul decidenților români, care în loc să caute  să continue îmbunătățirea eficienței energetice în linie cu recomandările Comisiei Europene, se mulțumesc cu progresele înregistrate până acum. Și este păcat, deoarece România a fost binecuvântată cu o diversitate de resurse energetice care nu prea se mai întâlnește în vreun alt stat european. Scăderea populației (cu -0,7% pe an) ajută la reducerea amprentei ecologice, în schimb locul 50 ocupat în Indicele Global al Inovării este modest (deși nesperat de bun, având în vedere alocarea total insuficientă de fonduri pentru inovare, atât de către sectorul de stat, cât și de către cel privat). S-ar putea obiecta cu ideea că România, ocupând doar locul 61 în lume ca mărime a populației, poate aduce o contribuție neglijabilă la curățirea planetei.

Dar, deși este adevărat că statele mai mari trebuie să facă mai mult, nu trebuie neglijată nici contribuția statelor mai mici. Iar în măsura în care Uniunea Europeană dorește să devină un lider mondial în materie de ecologie (și va accepta pierderile permanente de competitivitate în relația cu alte puteri, mai puțin ecologice), România ar putea fi un jucător important în liga europeană, mai ales că PIB/locuitor va continua să crească destul de rapid, ca efect al diminuării populației și al nivelului de dezvoltare atins (26000 USD/locuitor la PPC, față de o medie UE de 44000 USD/locuitor la PPC).

În ultima parte a articolului, ne vom concentra  asupra unor măsuri care pot fi luate la nivel de individ.

(va urma)

(Prima parte poate fi citită aici: Valentin Lazea / “It’s the ecology, stupid!” Economia în epoca resurselor limitate (I))

***
Valentin Lazea este economistul-șef al BNR