Stefan Auer (profesor asociat la Universitatea din Hong Kong, catedra de Studii europene) și Nicole Scicluna (profesor asistent la catedra Studii internaționale) semnează în Politico un articol de opinie intitulat ”Polonia are cumva dreptate când vorbește de supremația legislației UE”. Argumentele celor doi, în continuare – cu recizarea că intertitlurile aparțin redacției:
”Când o instanță superioară a Poloniei a decis că legislația europeană nu poate prima în fața constituției sale, mulți s-au grăbit să denunțe această mișcare ca fiind o provocare fără precedent, una care a pus țara pe calea ieșirii din UE.
Adevărul este însă mult mai complicat și mai îngrijorător pentru UE. Locul Poloniei în Europa este încă sigur. Ce este mult mai puțin sigur: viitorul UE ca cvasi-federație.
Exemplul temutei în UE Curți Constituționale a Germaniei
Contestarea de către Tribunalul Constituțional de la Varșovia a principiului supremației juridice a UE nu este fără precedent, chiar face parte dintr-o îndelungată tradiție juridică care a câștigat forță doar în ultimii ani. Anul trecut, de exemplu, Curtea Constituțională germană a fost acuzată că a lansat „o rachetă legală în inima UE” și că a subminat „chiar temeliile UE” cu o decizie care a pus sub semnul întrebării legalitatea Programului de relaxare cantitativă al Băncii Centrale Europene (BCE).
Judecătorii germani au contestat legalitatea programului BCE invocând motive tehnice. Instanța poloneză a mers mult mai departe și a decretat că dispoziții întregi ale tratatelor UE sunt incompatibile cu Constituția și, prin urmare, sunt invalide.
Nimeni nu se poate însă nega că decizia tribunalului polon expune slăbiciuni majore care stau la baza însăși identității UE ca o comunitate de drept. Să începem cu principiul supremației juridice a UE în sine.
Niciun astfel de principiu nu a fost consacrat în Tratatul de la Roma din 1957, documentul fondator al Comunității Economice Europene, sau în vreun tratat ulterior al UE.
De fapt, supremația juridică a fost stabilită chiar de către Curtea Europeană de Justiție (CEJ), în hotărârea sa din 1964, decizia Costa vs. ENEL.
O supremație pe care toată lumea o declară, dar nimeni nu o vrea în tratate
Marele succes al UE ca comunitate de drept constă tocmai în faptul că autoritățile naționale au susținut acest principiu decenii întregi în ciuda faptului că nu a fost niciodată susținut în mod expres de țările membre ale UE.
Chiar în aceste condiții, consensul asupra supremației legislației UE este departe de a fi absolut. Ideea supremației articulată de CEJ a fost pusă la îndoială de Curtea Constituțională Germană într-o serie de cauze care se încep în 1974.
Decizia din mai 2020, în care instanța a atacat Programul de relaxare cantitativă a BCE, a fost însă prima care a arătat că legislația UE nu poate ignora constituția germană, chiar dacă CEJ a insistat că poate.
Mai mult, atunci când țările membre UE au avut ocazia să recunoască în mod explicit primatul dreptului european asupra dreptului național, nu au făcut-o. Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (semnat în 2004), care conținea un articol care consacra supremația juridică a UE, nu a fost niciodată ratificat. Această dispoziție a fost abandonată de la succesorul său, Tratatul de la Lisabona.
Faptul că Tratatul constituțional și Tratatul de la Lisabona au fost în rest aproape similare fac cu atât mai notabilă omiterea supremației juridice a UE din cuprinsul Tratatului de la Lisabona, intrat în vigoare în 2009.
Iar faptul că a trecut mult de un deceniu de la ultima încercare a UE de reformă constituțională majoră ne face să ne întrebăm dacă principiile supremației juridice a UE sunt chiar atât de bine stabilite cum se afirmă în mod curent.
Pe de altă parte, ideea de Polexit poate fi fără ezitare catalogată drept ”fake news”, așa cum susține premierul polonez Mateusz Morawiecki. A pretinde altfel, deoarece nu ne place agenda politică pe care o reprezintă partidul său, nu este de ajutor. Niciun stat nu poate părăsi UE accidental și să ne imaginăm că orice guvern polonez ar avea un mandat popular pentru un pas atât de radical nu este credibil.
În egală măsură, nu există niciun temei legal pentru a expulza un membru din UE și orice încercare de a crea o astfel de bază nu ar avea suficient sprijin politic. Poate cineva să se gândească serios că Germania ar cere expulzarea Poloniei, de exemplu? Nu cu mult timp în urmă, Wolfgang Schäuble a avertizat împotriva germanilor care-i învață pe „polonezi ce înseamnă democrația” și nu este deloc surprinzător să vedem că Angela Merkel pledează mai degrabă pentru dialog decât pentru confruntare.
UE este o construcție politică experimentală, în permanentă evoluție: nu este nici federație deplină, dar nici o simplă comunitate de state naționale suverane. Forma și viitorul acesteia sunt hotărâte de națiunile care o constituie, inclusiv de Polonia, oricât de problematice ar putea părea pozițiile sale.
