La nivelul politicii sociale, dincolo de sănătate, învățământ, beneficii și facilități oferite, indicatorul brut cel mai simplu de urmărit, un fel de PIB la nivelul capitalului uman, este mărimea populației.
Spre deosebire de PIB-ul comunicat oficial, la acest indicator, stăm prost în context european iar evoluția negativă ne penalizează inclusiv la nivelul PIB-ului potențial ( nivelul de creștere economică sustenabilă, în condiții de păstrare a echilibrelor macroeconomice, pentru a nu înregistra perioade de avânt urmate de valuri de scădere a valorii adăugate brute).
Astfel, datele prelucrate și comunicate recent de Eurostat arată Populația UE28 a crescut per total cu 0,34% între 1 ianuarie 2013 și 1 ianuarie 2014, ajungând la 506.824,5 mii persoane.
Populația a crescut în 15 state membre și a scăzut în celelalte 13 state, dintre care face parte și România.
Fapt îngrijorător, țara noastră a înregistrat cel mai mare declin demografic natural după Germania și Italia, state cu o populație mult mai mare și care au compensat relativ ușor această pierdere de material uman prin fluxul ridicat de imigranți.
Dacă se face soldul inclusiv ținând cont de fluxurile de migrație, România (cu un minus de 72,8 mii persoane) apare din nou în nedoritul top al scăderii populației. Respectiv (atenție care țări stau mai rău ca noi) după Spania, cu o diminuare de 215,7 mii persoane a numărului de rezidenți ( deși a marcat un spor natural de 35,8 mii persoane !) și Grecia, a cărei populație s-a diminuat cu 87,7 mii persoane.
(Citiți și: ”Record negativ al ultimului secol: Sub 180.000 de nou-născuţi, în 2013”)
Este o schimbare simbolică pe un trend relativ puternic descendent, prin care am coborât sub pragul psihologic de 20 de milioane de locuitori ( respectiv cam 4% din populația UE) consemnați oficial după toate regulile europene în materie și în condiții de comparabilitate cu alte state.
Asta în loc să luăm aminte la sora mai mare Franța ( care ne-a servit în multe spețe drept model în cursul istoriei moderne), care, prin nivelul de asistență sanitară și facilitățile pentru familiile cu copii, a reușit un impresionant spor natural de aproape un sfert de milion de locuitori.
-0,36% apare, ca termeni procentuali, în dreptul ”PIB-ului uman” al României potrivit celor mai recente statistici. Ceva mai bine decât vecina de la sud de Dunăre, Bulgaria (-0,53%), și similar cu Ungaria (-0,37%). Pentru referință, însă, trebuie amintit că Germania a marcat un plus de 0,57%, Franța de 0,41% iar Suedia de 0,68%.
De remarcat faptul că, din lotul predominant ex-socialist de aderare la UE, Slovenia și Slovacia, care au trecut primele la moneda euro, sunt și singurele care au indicatori pozitivi atât la sporul natural cât și la soldul migrator. Faptul nu este întîmplător, ci sintetizează un cumul de factori privind calitatea vieții, asistența medicală și gradul de implicare al statului în politicile sociale.
(Citiți și: ”Politici de creștere demografică: Cum a balansat natalitatea către femeile salariate și instruite. România și politicile familiale europene”)
Mai îngrijorător pentru România, în ultimii 20 de ani, între 1994 și 2014, vârsta medie a populației a crescut în România cu șapte ani, de la 33,8 ani la 40,8 ani, ceea ce ne plasează pe locul patru în materie ( după Lituania – creștere cu 8,9 ani, Germania și Portugalia – 7,6 ani) și peste media de creștere de 6 ani înregistrată la nivelul UE și foarte departe de performerele Suedia ( cu o creștere a vârstei medii de doar 2,5 ani, prin care aproape a anulat ecartul de aproape cinci ani care ne despărțea) și Marea Britanie (3,7 ani, până la 39,9 ani, adică sub media noastră actuală).
Dincolo de simpla referire la PIB-ul pe locuitor (în treacăt fie spus, a reduce numărul de locuitori pentru a-l crește merge matematic, dar nu este tocmai cea mai indicată metodă), aceste date sunt de natură să ridice semne de întrebare privind evoluția viitoare a României. Atât prin prisma forței de muncă ce ar trebui să reducă decalajele de nivel de trai cât și al sustenabilității sistemului de asistență socială.
