sâmbătă

13 iulie, 2024

11 august, 2023

Toti cei care vorbesc zilele acestea despre chinurile ajustarilor bugetare, impuse de un deficit care nu da semne de scadere, invoca mai ales elemente legate de calitatea managementului finantelor publice. In consecinta, solicita masuri care sa fie luate urgent in vederea cresterii veniturilor bugetare si/sau scaderii cheltuielilor.

Ceea ce cred insa ca se pierde din vedere este un element de context, de traditie, care ar trebui sa fie extrem de preocupant pentru toti, pentru ca da masura provocarii cu care se confrunta dezvoltarea sustenabila a tarii.

Este vorba de traditia profund inradacinata in politicile fiscale ale tuturor guvernelor post-decembriste, care au avut politici fiscale ce au dus la deficite majore, de alocare de cheltuieli bugetare in crestere cu ignorarea veniturilor insuficiente.


Cu alte cuvinte, inexistenta banilor necesari nu a reprezentat un impediment, cata vreme deficitele astfel create au fost finantate prin datorie de pietele de capital, pentru ca, in situatii de criza, sa se apeleze la banii FMI si UE. Este extrem de important sa observam ca deficitele bugetare mari si volatile nu au descurajat politicile fiscale prociclice.

Oglinda acestei situatii o aveti in dobanzile permanent ridicate la care s-a imprumutat si se imprumuta Romania pe pietele financiare internationale in comparatie cu o tara precum Polonia. Coincidenta sau nu, “diferențialul de randament dintre titlurile suverane pe 10 ani în lei şi cele similare în zloți polonezi a crescut cu 11 puncte de bază în ultima săptămână şi a ajuns la 118 puncte de bază pe fondul unei creșteri mai ample a randamentelor obligațiunilor românești” asa cum remarca un raport recent al BCR.

Deficitele bugetare mari in perioade de crestere si disperarea ajustarilor in perioade de recesiune, obiectivele fiscale neonorate, cu alte cuvinte riscurile asociate unor politici fiscale nefundamentate nu sunt pe placul finantatorilor datoriei Romaniei si, ca urmare, sunt penalizate prin dobanzi ridicate.

Sa fim insa intelesi, nu deficitele in sine sunt problema. Pana la urma, foarte mult tari din lume au deficite bugetare pe care le finanteaza prin imprumuturi.


Problemele sunt de alta natura si se incadreaza in doua categorii. In primul rand, deficitele au fost acumulate in perioade faste economic, necesitand apoi ajustari de tip soc in perioadele de recesiune sau criza.

A doua categorie este data de structura cheltuielilor bugetare, dedicate intr-o masura mult prea mica investitiilor publice cu efect mare de angrenare in economie, de natura sa justifice dobanda platita pentru imprumuturi.

Cu alte cuvinte, dezvoltarea Romaniei s-a facut si inca se mai face intr-o proportie covarsitoare cu banii Uniunii Europene si mult prea putin cu bani publici. Pentru ca nu prea au mai ramas si pentru investitii… Existenta acestui precedent, a acestei “culturi nationale” de a avea politici fiscale excesiv de relaxate si slab fundamentate, in pofida lipsei veniturilor necesare, ar trebui sa fie extrem de preocupanta in perspectiva demararii exploatarii gazelor din Marea Neagra.

Pentru ca daca suntem cheltuitori cand nu avem destui bani, cat de realist este sa ne asteptam sa fim cumpatati cand vom avea mult mai multi bani? Conform unor studii citate de presa, impactul bugetar al exploatarii gazului din Marea Neagra ar fi de 22 de miliarde de euro pe durata proiectului, suma in care intra redeventele, impozitul pe profit si contributiile provenite din locurile de munca nou create.

Suma ar reprezenta aproximativ 9% din PIB-ul annual al Romaniei. In conditiile unei culturi a larghetei fiscale in pofida lipsei banilor, existenta unor fonduri suplimentare de ordinul a 9% din PIB are toate sansele sa fie gestionata cu o larghete si mai mare.

Desigur, se vorbeste mult despre investitiile pe care le va face statul cu acei bani, planurile sunt marete, dar, pentru ca ele sa se intample, ar trebui sa aiba loc o ruptura majora cu traditia, cu trecutul. Romania nu are o cultura a investitiilor publice din finantare interna si, cu atat mai putin, a investitiilor publice cu sens si impact.

Si, din pacate, si firmele de stat sunt obligate sa se alinieze unor astfel de limitari, fiind “mulse” intensiv de bani prin dividende, in loc sa fie lasate sa investeasca acei bani in proiecte locale sau achizitii internationale. In aceste conditii, riscul este ca banii sa fie folositi in vedere inflatarii si mai mari a administratiei publice si a salariilor aferente.

Consecintele vor fi de doua tipuri: sufocarea sistemului privat si presiunile inflationiste persistente. In comunicatul recent al BNR legat de decizia de politica monetara exista un paragraf important, ignorat in buna masura de comentatori. Pe scurt, el face referire la exacerbarea tensiunilor din piata muncii, facand trimitere la “dinamica anuala deosebit de înalta a costului unitar cu forța de muncă” in timp ce “intențiile de angajare pe orizontul foarte scurt de timp s-au apropiat de maxime istorice în luna iulie, iar deficitul de forță de muncă raportat de companii s-a mărit, inclusiv în industrie.”

Un sector de stat si mai hipertrofiat in urma bonanzei fiscale furnizate de gazele din Marea Neagra nu va face decat sa priveze sectorul privat de competentele necesare prin salariile mari pe care le va oferi si cresterea schemelor de angajare. In paralel, spirala salariilor va atrage si spirala preturilor.

In recenta sa prezentare a Raportului asupra inflatiei, domnul Guvernator mentiona ca “pe piața muncii avem condițiii relativ tensionate, această lipsă relativă de forță de muncă oferă angajaților o putere mai mare de negociere”. In traducere libera, asta inseamna ca oamenii cer salarii mai mari pentru a nu pleca din companii si, de teama sa nu-i piarda, companiile decid sa le accepte cererile.

Zecile de miliarde de euro venite din gaze si folosite pentru salariile din administratie, conform traditiei, nu vor face decat sa exacerbeze aceste tensiuni in detrimentul sectorului privat ducand la stagnarea si chiar involutia lui. Un fel de pandemie testata si de alte tari dupa descoperirea de resurse minerale pe care economistii au denumit-o “Boala olandeza” (The Dutch Disease).

Pentru evitarea exceselor enumerate si a impactului negativ asupra sectorului privat, nu exista decat o singura solutie: “sterilizarea” cel putin a unei parti din incasarile suplimentare venite din exploatarea gazelor din Marea Neagra si neincluderea lor in bugetul public, pentru a le pune la adapost.

Prin aceasta segregare si, nu mai putin important, printr-un management profesionist si nepolitizat al acestor fonduri, ne vom asigura ca ele vor fi alocate intr-un mod eficient catre dezvoltare si nu catre consum. Ar fi o ruptura majora cu traditia.

Va fi ca si cum cineva care a fost risipitor toata viata, odata aflat in proprietatea unei mosteniri generoase, va deveni brusc un investitor rational si cumpatat.

Se va intampla asta?

***

Articole recomandate:

Etichete:

citește și

lasă un comentariu

Un răspuns

  1. Durata proiectului este de douăzeci de ani . Veniturile suplimentare , o medie anuală , vor fi de un miliard de euro. E mult , e puțin ?
    Este foarte puțin pentru a argumenta teoria autorului. Toate aspectele din analiză sunt corecte , dar să argumentezi că UN MILIARD DE EURO ANUAL va avea un impact major asupra politicii fiscale , mi se pare eronat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

Un răspuns

  1. Durata proiectului este de douăzeci de ani . Veniturile suplimentare , o medie anuală , vor fi de un miliard de euro. E mult , e puțin ?
    Este foarte puțin pentru a argumenta teoria autorului. Toate aspectele din analiză sunt corecte , dar să argumentezi că UN MILIARD DE EURO ANUAL va avea un impact major asupra politicii fiscale , mi se pare eronat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: