”Îți cer un singur lucru: dă Europa Rusiei.” Atunci s-a tranșat și soarta României

Textul de mai jos e o înșiruire de fragmente din articolul ”Îți cer un singur lucru: dă Europa Rusiei”, apărut în revista – exclusiv print – CRONICILE Curs de Guvernare, în secțiunea ”Războiul timpurilor”.

El reprezintă o selecție din stenogramele convorbirilor dintre președintele SUA, Bill Clinton, și Boris Elțîn, președintele Rusiei – desecretizate recent, care arată cum s-a pus problema în anii 90 în privința Europei de Est. Și ce șansă mare a avut România, a cărei soartă s-a tranșat atunci. 

Articolul integral poate fi citit în CRONICILE Curs de Guvernare, nr. 99 .

Ce sunt CRONICILE, neobișnuitul loc concept și neobișnuita lor expertiză  –  un LINK informativ AICI.

Nr. 99 din CRONICI – cu un hint la sumar  – și modalități de achiziție – un LINK AICI.
(Redacția) 

***

Dărâmăm un mit? Să începem:

”Extinderea NATO spre Est a fost o eroare care a amorsat contra-ofensiva Rusiei”. La 70 de ani de la fondarea aliaței nord-atlantice, această teorie prinde tot mai mult contur:  Construită pe reflecțiile unor teoreticieni ai școlii realiste a relațiilor internaționale (precum John Mearsheimer și Stephen Walt), acest discurs a devenit un argument forte pentru marota acomodării Rusiei.

Dar cum ar fi arătat Europa Centrală și de Est fără ancorarea occidentală și în absența extinderii NATO?  Probabil o Ucraină avant la lettre.

Atunci, în anii 90, s-a tranșat și soarta României:

Desecretizarea recentă a stenogramelor convorbirilor dintre Bill Clinton și Boris Elțin (cele mai multe reunite în fondul bibliotecii prezidențiale Clinton) dovedește că tentația rusă pentru sfere privilegiate de influență Nu dispăruse niciun moment după dezmembrarea Uniunii Sovietice.

***

Madeleine Albright  și pregătirea negocierilor. Pericolele zonei gri

În ianuarie 1994, Madeleine Albright transmitea un memo către vârful ierarhiei politicii externe americane (președinte, vicepreședinte, Secretarul de Stat și consilierul pe probleme de securitate națională) în care este redat pulsul regiunii după un amplu turneu desfășurat în Europa Centrală și de Est.

Două sunt coordonatele care rezumă starea de spirit la firul ierbii: o combinație volatilă de “dezamăgire și teamă”.

Dezamăgirea vine din faptul că “liderii, precum și segmente mari ale populației, credeau că vor fi absorbiți mai ușor în Occident”.

În același timp, teama difuză este influențată profund de anumite răni istorice (precum memoria Munchenului sau a Ialtei), de neîncrederea în marile puteri din afara ecosistemului regional inclusiv SUA: “suntem naivi față de Rusia și că suntem dispuși să le sacrificăm securitatea pentru a ne păstra relațiile cu Rusia”.

Se remarcă totodată o distribuire geografică a amenințărilor. Pentru grupul V4 “pericolul principal este haosul din Rusia” (perspectiva că democratizarea în Rusia ar putea eșua), în timp ce restul statelor sunt mai atente la efectele de contagiune ale prăbușirii fostei Iugoslavii și sunt îngrijorate de spectrul balcanizării.

În ambele cazuri dominanta este limpede: “preocuparea nu este atât o invazie armată, cât haosul creat de instabilitate”.

Albright observă o presiune masivă asupra forțelor de centru și vede un pericol fundamental în declinul economiei care ar fi putut amplifica puterea și influența extremelor (de dreapta sau de stânga): “potențialul unui Jirinovski există în toate aceste țări”. Totodată Albright avertiza că fără “o atenție susținută la anxietățile Europei Centrale și de Est”, dilemele acestei regiuni pot afecta profund “interesul nostru vital în securitatea și stabilitatea continentului european”.

Mesajul de fond care începe atunci să fie transmis de administrația Clinton vorbește despre nevoia de ancorare graduală a spațiului CEE în structurile Vestului, de securizare și consolidare a progreselor democratice post’90. Lipsa perspectivei occidentale ar fi putut însemna sfârșitul forțelor moderate din întreaga regiune.

(……………………..)

Elțîn, Clinton și Havel: conștiința lui Clinton

Toate aceste frici și dileme regionale revin la fiecare interacțiune a Washingtonului cu Noua Europă. Convingerile președintelui american ajung să fie adânc modelate de acestea.

O arată întâlnirea cu Elțin din 10 mai 1995 când președintele rus încearcă să-l convingă să împingă extinderea NATO după anul 2000.

Este contextul în care Clinton îi spune lui Elțin că pentru țările Europei Centrale, NATO nu înseamnă doar o formă de acceptare și socializare occidentală,

“dar în același timp ele au preocupări de securitate. Au încredere în tine, Boris. Dar nu sunt atât de siguri ce se va întâmpla în Rusia după tine.”

Un rol esențial în modelarea percepțiilor președintelui american l-a avut Vaclav Havel considerat de Clinton drept “primul non-american care mi-a vorbit despre ideea extinderii NATO. Ai fost conștiința mea” (spunea acesta în septembrie 1998).

De exemplu la întâlnirea dintre Havel și Clinton în octombrie 1995, mesajul proiectat a fost acela că Cehia “vrea să fie ancorată în lume. Nu ar trebui să mai atârnăm într-un vid așa cum a fost cazul în ultimii 6 ani. Este în interesul întregii Europe să construim rapid o nouă structura de securitate.”

Amenințarea estică rămâne pe radarul președintelui ceh, chiar dacă natura și forma în care se manifestă diferă fața de Războiul Rece:

“Nu există pericolul unei ocupații militare de tip sovietic a Europei Centrale. Dar există pericolul unor presiuni economice și politice asupra Europei Centrale prin care vor căuta să perpetueze dependența noastră”.

Pe acest fond pledoaria lui Havel pentru extinderea NATO și evitarea unui vid de securitate în beneficiul Rusiei:

“în natură vidul absoarbe forțele exterioare. Astfel, un vid de securitate în Europa Centrală ar încuraja proiecția intereselor geopolitice rusești ceea ce amintește de vremurile sovietice. (…) Dinamica unei lipse prelungite de claritate în Europa Centrală nu este benefică pentru Rusia sau pentru democrația rusă.”

Clinton acceptă argumentația președintelui ceh, dar în același timp consideră opoziția lui Elțin fața de extinderea NATO ca fiind “un răspuns la presiunea internă”.

Sugestivă este și percepția președintelui american:

“unii vest-europeni ar fi mai dispuși să se încline presiunii ruse decât sunt eu” (în întâlnirea din mai 1995, Elțin îi destăinuie că “Franța nu este în acord cu politica ta. Mitterrand mi-a spus asta.”).

(…………………………………..)

“no delay, no slow down, no speed up”.

La mijlocul anilor ’90, presat de nevoia unui nou mandat, Boris Elțin a încercat să forțeze mâna președintelui american să amâne extinderea NATO.

(Citiți și: ”Cristian Grosu / Istoria și-a aruncat buzduganul în poarta de la Est: Măcar acum se trezește România?”)

La 10 mai 1995, Elțin îi spune lui Clinton:

“Vreau să înțeleg mai clar ideea ta de a extinde NATO pentru că la acest moment nu văd decât umilirea Rusiei dacă va continua.”

Percepția Moscovei e clară și vede întregul proces doar prin lentila clasică a blocurilor rivale:

“Cum credeți că arată pentru noi dacă unul dintre blocuri continuă să existe, în timp ce Pactul de la Varșovia a fost dizolvat? Este o nouă formă de încercuire dacă unul dintre blocurile care a supravietuit Războiului Rece se extinde până la granițele Rusiei.”

Din perspectiva unui șef de stat rus acceptarea extinderii “ar constitui o trădare a poporului rus”. În consecință, Boris Elțin îi cere lui Clinton să amâne extinderea “până în 1999 sau 2000” pentru a calma întreaga situație, în special pe fondul “extremiștilor și a liniei dure care exploatează acest subiect în propriul interes”.

Dar Clinton rămâne intransigent în privința extinderii propriu-zise. El enunță obiectivul Americii “de a rămâne în Europa și de a promova o Europa integrată și unificată”.

Iată poziția de fond prin care Clinton încearcă o echilibristică intre mai multe obiective:

conservarea perspectivei de extindere și calmarea anxietăților est-europene, direcții dublate de investiții importante în relația cu Moscova (ajutoare FMI pentru reformele economice, creionarea dialogului NATO-Rusia sau implicarea Rusiei în Parteneriatul pentru Pace și în formate internaționale suplimentare).

Totul într-o logică pe care o putem rezuma astfel: “no delay, no slow down, no speed up”.

(Citiți și: ””Europa în cleștele dintre Rusia și China”: Au apărut CRONICILE Nr. 87. Titlurile și autorii”)

Clinton este sensibil la temerile est-europenilor, dar în același timp nu vrea să deraieze democratizarea Rusiei oferind muniție politică adversarilor lui Elțin. Rămâne empatic față de presiunile interne la care este supus Elțin din partea elementelor conservatoare.

Este așadar atent la constrângerile politice ale președintelui rus, context în care optează pentru o extindere calibrată, “un proces lent, gradual, deliberat consistent cu obiectivul unei Europe nedivizate” în special până la finalizarea sezonului electoral pentru Elțin (1996).

(………………………………….)

Sugestiv este și faptul că Elțin anunță disponibilitatea Rusiei de a da statelor care vor să între în NATO “garanția că nu vom le vom încălca securitatea. În felul acesta nu vor avea de ce să se teamă dinspre Est.”

Însă s-a văzut ce a însemnat acest lucru în 2014, când Memorandumul de la Budapesta (încheiat în 1992) și garanțiile date Kievului nu au oprit Rusia să anexeze Crimeea și să invadeze Estul Ucrainei.

”Îți cer un singur lucru. Dă Europa Rusiei. Voi nu sunteți în Europa”  

Saga presiunilor exercitate de președintele rus a continuat.

În martie 1997 la Helsinki, după ce Elțin a câștigat un nou mandat prezidențial și părea să accepte prima rundă a extinderii NATO, președintele rus a încearcat să-l determine pe Clinton să promită ca nu va exista o lărgire NATO care să includă și state care au făcut parte din fosta URSS.

Esențială era Ucraina, dar și statele baltice pe care Elțin le vedea parte dintr-o formulă în care Rusia avea relații similare celor pe care America le dezvoltase în interiorul NATO:

“referitor la statele fostei URSS, hai să avem un acord verbal între gentlemani că nicio fostă republică sovietică nu va intra în NATO. El nu va fi făcut public.”

Pentru Clinton acordul “ar fi o greșeala teribilă. Ar genera în statele baltice și în alții exact teama pe care încerci să o potolești și pe care negi că ar fi justificată. Deal-ul pe care îl propui ar confirma fricile tuturor.”

(Citiți și: ”A fost sau n-a fost? Despre interferența Rusiei în alegerile europarlamentare”)

Totodată, președintele SUA îi spune că o astfel de mișcare ar devoala aceeași veche Rusie cu mentalitate imperială, nu Rusia democrată a anilor ‘90.

De fapt, Rusia rămâne în mod constant blocată în astfel de instincte.

O ultimă încercare are loc în noiembrie 1999, o perioada de amurg a experimentului democratizării Rusiei și a epocii Elțin:

“îți cer un singur lucru. Dă Europa Rusiei. Statele Unite nu sunt în Europa. Europa ar trebui să fie treaba europenilor. Rusia este jumătate europeană și jumătate asiatică. (…) Poți lua toate celelalte state și să le oferi securitate. Eu voi lua Europa să-i ofer securitate. Sigur, nu eu. Ci Rusia. (…) În Rusia avem puterea să protejăm toată Europa.”

(……………………………………….)

***

Articolul integral poate fi citit în CRONICILE Curs de Guvernare, nr. 99 .

Ce sunt CRONICILE, neobișnuitul lor concept și neobișnuita lor expertiză  –  un LINK informativ AICI.

Nr. 99 din CRONICI – cu un hint la sumar  – și modalități de achiziție – un LINK AICI.