Integrarea lui Schengen în România

Nu știu dacă domnii Victor Ponta și Crin Antonescu realizează că se află în fața unui test mai riscant decât cel din vara trecută – în toată această zarvă internă produsă de declarația ministrului german.

Desigur, e mai simplu să spui: România nu e primită în Schengen din cauza problemelor politice din țările care ne resping. În orice caz, mai simplu decât să iei la puricat zonele în care România a înregistrat gravele prejudicii care astăzi ne blochează o integrare la care aveam tot dreptul.

Ce e cu adevarat grav în această poveste: blocarea accesului la Schengen este doar consecința unei stări de lucruri care se va deconta, din nefericire, și în alte domenii. ”Putem trăi și fără Schengen” – decreta, textual, ministrul nostru de Externe, sâmbăta trecută. Fără Schengen, da. Dar nu vom putea trăi fără lucrurile care ne vor fi refuzate din aceleași cauze care astăzi duc la blocarea în Schengen.

Dar mai întâi, despre motivele pentru care ”ei nu ne vor”. Ce-ar avea de câștigat, în definitiv, Germania și Olanda din faptul că țin la ușă România și Bulgaria? Iar dacă cele două țări cârcotașe ar zice OK, nu s-ar ridica împotriva noastră un alt stat?

Trei sunt marile motive care ne țin la poartă, iar ceea ce se întâmplă (aici și ”acolo”) ne strică, de fapt, orice bază de negociere, nu numai în problema Schengen. Să le luăm la rând:

Conjunctura în care se pune problema aderării României la Schengen

Niciodată ca în această criză nu s-a văzut ce înseamnă problemele imprevizibile ale modului în care funcționează statele care au aderat la Uniunea Europeană înainte de-a fi pregătite cu adevărat.

Ca exemplu, trei țări: România, Bulgaria și – da, mai ales! – Ungaria.

Uniunea Europeană n-a avut un sistem de sancțiuni sau de blocare, prin care să fie disciplinate puterile politice ale statelor care derapează de la principiile inițiale ale integrării îndată ce s-au văzut cu sacii în căruță.
Atenție: spun ”puterile politice”, căci 25 de emigranți români care muncesc în Italia sunt de 25 de ori mai integrați în Uniunea Europeană și principiile ei decât tot guvernul Victor Ponta la un loc și, în orice caz, decât s-ar putea ”integra” domnul Crin Antonescu vreodată.

Așa încât, după situația scăpată de sub orice control din Ungaria lui Viktor Orban, Uniunea apasă pe unul din puținele butoane care i-au rămas: dosarul Schengen, prin legarea lui de un alt mecanism – foarte îndreptățit – de monitorizare și control: MCV.

În plus, problemele insolubile pe care criza le-a ridicat în Uniune și fisurile pe care aceeași criză le-a arătat în complicata mașinărie europeană îngreunează orice decizie : recomand AICI un set de 4 analize scrise de Valentin Lazea – poate singurul economist-șef de bancă centrală care explică cât de complicat este – și economic și politic.

Relația specială pe care o are cu statele UE și cu Bruxellesul puterea de la București

Pentru că, da, România, din perspectiva conjuncturii de mai sus, are o relație cu totul specială cu Bruxellesul. Câteva din năbăile acestei relații, dintr-o plajă foarte eterogenă de probleme:

1-, Încă nu avem procuror-șef la Parchetul general și șef la DNA, într-o țară care rupe în rapoartele despre corupție. Și într-o țară în care lupta politică pentru controlul Justiției se poartă pe față. Presiunile UE de-a se termina cu acest provizorat sunt egale, dar de sens contrar, cu tergiversarile care vin de la Ministerul Justiiei.

Să-și amintească dl. Titus Corlățean – un domn foarte supărat și agresiv astăzi – că în vara trecută, pe când era ministru la Justiție, a deschis acțiuni împotriva câtorva judecători ai Curții Constituționale care deciseseră că ceea ce făcea USL ajuns la guvernare dezintegra independența câtorva instituții independente fundamentale. A fost gestul care a convins Europa că trebuie să intervină – terminat cu celebra listă a lui Barroso către Victor Ponta.

Iar ce se întâmplă de-o vreme în CSM nu e de natură să arate cuiva că problemele din România în materie de Justiție sunt pe drumul de rezolvare.

Cu siguranță, la Bruxelles e puțin mai greu să explici o atare stare de lucruri pe care la București o expediezi în atacuri politice pe la tot felul de tocșouri.

2-, Anul electoral s-a terminat – în schimb atitudinea ”antieuropeană” a liderilor nou aleși la București continuă – ca și cum asta nu ar fi fost o stratagemă electorală, ci a devenit politică de stat.

Pentru ce atâta țâfnă? Cine ce are de câștigat că niști inși gomoși și, în orice caz, lipsiți de orice discernământ politic, se stropșesc la Comisia Europeană cu aceeași ușurință cu care-și pun pe coji de nucă disidenții din partidele lor?

3-, România nu are un cuvânt de spus pe marile probleme care frământă în acești ani pe liderii Uniunii.
Practic, nu avem ce negocia pentru că, în lipsa unei strategii de țară, nu știm încă ce avem de oferit. De aici doar se cere: fonduri UE (pe care n-avem strategii să le cheltuim), Schengen, ”respect” (cum se ambalează domnul Dușa) etc. Asta în condițiile în care puterea de la București și-ar permite orice strategie – dat fiind că are peste 70% din parlament.

Singurele ocazii în care ne raliem la ceva concret sunt articulate de Polonia – noi semnăm dedesubt.

Ar trebui, da, să reclamăm toate drepturile unui stat european și să batem cu pumnul în masă: numai că nu prea avem cu ce.

4-, Nu există o strategie de refacere a legăturilor cu liderii europeni după scandalul din vara trecută în care s-au spus vorbe grele și în care s-a spulberat orice încredere în România. Atenție: într-o Uniune în care relațiile personale sunt esențiale.

Lucrurile rele au început cu declarația dlui. Andrei Marga despre incompetența liderilor europeni prin comparație cu Vladimir Putin, și s-au prelungit până în această dimineață, când ministrul nostru de Interne s-a stropșit la ministrul de interne german : ar fi fost și gre pentru dl. Radu Stroe să priceapă că NU așa se poartă comunicarea pe temele sensibile – oamenii ăia anunță o poziție politică, iar de aici li se răspunde cu ”ba pe-a mă-tii”.

Marea problemă a tuturor liderilor USL (de la Victor Ponta și Crin Antonescu, la Titus Corlățean) este că vorbesc cu liderii din UE ca și cum s-ar afla la Antena3.

5-, Da, Sarcozy avea dreptate: cum poți lăsa poarta Europei și accesul la baza de date Schengen unui vameș care câștigă 400 de euro pe lună, dar plătește facturi ca în Germania? Asta într-o țară în care șeful vămilor e la fel de puternic ca primul ministru?

În materie de restructurare a întregului sistem al vămilor, România nu a făcut decât niște simulări de raiduri și arestări spectaculoase la vămi – soldate în cea mai mare parte din cazuri cu achitarea arestaților – că dacă nu erau achitați ar fi vorbit și ar fi pus în pericol toată ”structura” de șpăgi de la ultimul la primul mare șpăgar.

Problemele politice din statele respective

Două lucruri de spus aici.

Mai întâi: da, așa cum domnul Crin Antonescu o înjură electoral pe Merkel, și Merkel îl poate ține la poarta Schengen – tot electoral.

Doi: Domnul Titus Corlățean spune că declarația ministrului german de interne, cum că va bloca România la Consiliul JAI, nu e poziția Germaniei, ci a unei părți din CSU.

Greșit: să afle ministrul nostru de externe că dacă ministrul lor de interne a spus asta public, aia e poziția Germaniei – acolo chiar există coerență politică. Nu e ca la București – unde nu e săptămână lăsată de la Dumnezeu în care un ministru să nu iasă cu vreo propunere, să nu anunțe vreo inițiativă legislativă sau să nu pună de vreo ”strategie” și pe care premierul Victor Ponta – în drum de la o televiziune la alta – să nu o dezmintă un ceas mai târziu sau să nu ceară clarificări pe ea.

***

Spuneam mai sus că problema dosarului nostru de Schengen e doar consecința unor stări de lucruri, și nu marea – cea mai mare chestiune a noastră.

Cele câteva puncte pe care le-am înșirat configurează un mecanism politic rupt total de Uniunea Europeană – iar premierul român (PSD) ar face bine să se uite unde e chiar problema partidului său:

vizita în Franța a fost mult prea scurtă pentru o înțelegere între marii aliați politici (într-un moment în care socialistul Hollande chiar are nevoie de aliați), că agenda sa la Paris a fost sumară, și că, în general, stânga europeană la care ar trebui să găsească susținere e foarte circumspectă în ceea ce-l privește – exceptând declarațiile foarte asemănătoare cu cele de la Antena 3 ale câtorva șefi de grupuri din Parlamentul European. Oare de ce? Pentru că ar fi în interesul nostru, al tuturor, ca măcar cei de stânga din Europa să ne ia premierul în serios.

E și greu – atunci când el una spune pe unde umblă și alta spune acasă – într-un moment în care orice declarație de aici ia, în mai puțin de-o oră, prin corespondența diplomatică, calea Bruxellesului și a marilor capitale. De unde, așadar, aliați determinați? Și cine să-și pună, din familiile politice ale domnilor Ponta și Antonescu, capul chezaș pentru România, în negocierile politice de la Bruxelles, când totul se negociază?.

Înainte aderarea Românei la Schengen pentru libera circulație, ar face bine dl. Ponta să-l integreze pe Schengen în România: abia atunci va putea negocia.
Deocamdată, așa cum România a anunțat prin dl. Corlățean că nu ne mai interesează Schengen, se pare că nici pe Schengen nu-l prea mai interesează România.