Genul de mare proiect pentru România

*
Pe la începutul anului 2020, în plină pandemie, m-a sunat un om de afaceri foarte prezent în economia și pe scena anilor 90-începutul anilor 2000. S-a prezentat ca fiind Gelu Tofan și voia ”să discutăm de un proiect adevărat pentru România”: cititor de cursdeguvernare și CRONICILE fiind, ținea să afle ce cred de un atare proiect, eventual să-mi dau cu părerea despre cum i-ar putea imprima o dimensiune europeană. Am acceptat discuția.
Nu-l știam pe Gelu Tofan decât din presă, nu comunicasem niciodată în vreun fel cu el – știam doar că, după dezastrul afacerii cu anvelope, se retrăsese la Botoșani, unde investise, într-o manieră prosperă – în agricultură.

Ne-am întâlnit de câteva ori, până în august 2021, când m-a sunat să-mi spună că în dimineața aceea aflase că are cancer și i s-au mai dat de trăit 6 luni. Avea să moară 2 luni mai târziu – Dumnezeu să-l odihnească – și, din ce aveam să aflu mai târziu, s-a preocupat până în ultimele săptămâni de proiect.

E important: n-am avut niciodată niciun fel de relație comercială cu el – nici înainte și nici după ce ne-am cunoscut – nu s-au făcut niciun fel angajamente, și în fiecare din cele 3-4 întâlniri, fiecare și-a plătit consumația. Proiectul era (de fapt este) fascinant:
dat fiind că familia sa a preluat ștafeta și, înțeleg, că insistă să-l rostogolească, scriu despre acest proiect în rândurile de mai jos:

”Autostrada verde dintre cele 3 mări”

Un grup de oameni de afaceri din regiunea Nord-Est, de la intersecția României cu Republica Moldova și Ucraina, s-au gândit ca, pentru a-și rezolva problema transportului ieftin de cereale până la Dunăre, să dezgroape un proiect vechi de aproape 100 de ani: Prutul Navigabil.

Ultimul care s-a preocupat de acest proiect a fost Ceaușescu, însă el data din anul 1926, când era desenat pentru a avea o anvergură mult mai mare.

Care e utilitatea acestui proiect, așa cum o vedea Gelu Tofan:

s-ar scoate de pe șosele cele câteva zeci de mii de camioane anual care aduc cerealele din Nord către Dunăre *
transportul ar fi de circa 3 ori mai ieftin *
s-ar putea adresa inclusiv firmelor din Ucraina (mari exportatoare de cereale) care n-ar mai trebui să ocolească Republica Moldova pe rutier, s-ar adresa chiar Republicii Moldova *
Ar putea avea 4-5 ecluze și circa 2 hidrocentrale (nu mai mult, întrucât diferenta de nivel de la intrarea Prutului în țară și până la Dunăre e mică) *
ar putea revigora porturile Galați și Brăila, ar putea pune pe hartă niște porturi de agrement pe ambele maluri * ar putea asigura, pe anumite porțiuni, ”înțeparea” unor sisteme de irigații pe ambele maluri.

Proiectul putea/poate fi pus într-un context mult mai larg:

mai jos, harta pe care lucrase guvernul comunist al anilor 70, care avea la bază harta proiectului din 1926: când proiectul – gândit între România și Polonia – se voia o legătură directă între Marea Baltică, prin Vistula, și Marea Neagră, prin Prut și două canale de legătură spre Vistula.

Începutul anilor 30, cu criza economică și apoi delirul politic ce avea să aducă războiul mondial, au suspendat și apoi au anulat proiectul dintre România și Polonia.

Regimul lui Ceaușescu ajunsese în 1977 la un acord de principiu cu URSS, însă mai apoi l-a abandonat  –  cel mai probabil din motive de securitate.

Azi, la aproape 100 de ani de la primele lui schițe, problema se poate relua dintr-o perspectivă mult mai adecvată:

1, Prutul navigabil al fi un proiect comun al României cu Republica Moldova, cu avantajele descrise mai sus petru ambele părți. Dealtfel, legislația internațională prevede că o atare utilizare a graniței are nevoie de acordul ambelor părți.
Cu Maia Sandu la Chișinău și cu politica de deschidere spre România lucrurile ar putea funcționa – exact după principiul de care scria Exupery în Citadela: ”dacă vrei să-i unești, pune-i să construiască împreună un turn”.

Pe lângă ”sângele” pe care-l poate pompa pe ambele maluri ale Prutului, el ar putea fi o gură de oxigen și pentru județele sărace (cele mai sărace din România), ocolite de infrastructura de transport și de investiții.

2, Prutul navigabil ar fi, în sfârșit, un proiect de anvergură, care ar pune România pe harta europeană a investițiilor în acord cu economia europeană – dincolo de pietruiri de drumuri, de asfalt turnat pe ploaie, de licitații trucate sau contestații la documentații realizate de incompetenți și sabotori.

Chiar ar putea fi realizat, date fiind avantajele, într-un parteneriat public-privat – eventual cu o finanțare prin emiterea de green-bonds.

3, Proiectul ar putea fi primul de o asemenea anvergură care ar introduce și România, printr-o acțiune foarte concretă, în programul ”Cele 3 Mări”. Partea de deasupra României, spre Marea Baltică prin Vistula ar putea fi discutată cu Polonia (interesată de astfel de lucrări) și Ucraina.

Problema aici este, în acest moment, dacă în ce privește Ucraina nu e o chestiune de securitate.

4, Proiectul s-ar încadra perfect în Pactul de mobilitate al UE, care favorizează căile de transport ”verzi”, la care se pot adăuga sursele de energie verde din hidrocentrale.

5, Proiectul s-ar putea numi chiar așa:  ”Autostrada verde dintre cele 3 mări” – cea de-a treia fiind Mediterana, către care se poate ieși din Marea Neagră.

”Dunărea României”

Un alt proiect:

Dacă mediul de afaceri din HoReCa n-ar sta cu mâna întinsă la guvern, nu ar pupa tălpile miniștrilor pentru bani aruncați inechitabil din elicopter și nu și-ar scoate banii pe jumătate din banii publici, ar putea vedea că sub nasul său doarme un proiect pentru care chiar ar merita să se certe cu miniștrii și să bată cu pumnul în masa guvernelor.

(Ca să ne înțelegem: Nu e vorba de ajutoarele pe care HoReCa le-a primit în pandemie – căci au înregistrat pierderi reale și uriașe: ci politica de bani din elicopter solicitată și adoptată încă înainte de pandemie – când, anual, guvernele pompau sute de mii și chiar milioane de vauchere în salariații de categoria I ai României. Dar despre cum banii din elicopter au distrus turismul românesc și au creat cetățeni de rang inferior – într-un alt text).

Industria HoReCa din România ar trebui să vadă uriașa oportunitate pe care o are Dunărea: de la intrarea în țară și până dincolo de Deltă, la vărsarea în mare.

Două exemple:
cine a călătorit în Austria mergând spre Muenchen nu se poate să nu fi observat vaporasele cu turiști coborând dinspre Linz spre Viena – cu ”vârful” de zonă pitorească pe care-l reprezintă regiunea Wachau. E Dunărea turistică, amenajată și monitorizată nu pentru ca niște inși să facă bani din stipendii de la stat: ci pentru dezvoltarea localităților de pe maluri, fiecare cu ”brandul” ei.

Al doilea exemplu e din România: pentru că nu s-au resemnat cu închiderea, după Revoluție, a oricărei activități economice care să asigure supraviețurirea comunității, autoritățile locale din micul orășel Corabia și-au făcut, cu fonduri europene, un port turistic pe Dunăre. Însă nu mai poate funcționa: în acel punct, numai Bulgarii draghează Dunărea (partea lor, evident), astfel că la Corabia nu mai poate acosta nici un vas cu turiști.

Or, o treime din lungimea Dunării se află pe teritoiul României – de la ”gura de rai” de la Cazane și până la mare, trecând prin Deltă: și în loc să ceară guvernelor să îi ajute să construiască ”Dunărea turistică a României” – prin simpla dragare și amenajare a malurilor acolo unde există potențial – și în care să investească mai apoi și să o promoveze, antreprenorii noștri din Turism, după ce au obținut o fiscalitate simbolică, insistă să ceară bani de la săracii care nu-și permit nicio vacanță, ca să trăiască numai cei care-și permit o vacanță.

Aici, însă, funcționează partea a doua a principiului de mai sus al lui Exupery: ”dacă vrei să nu facă nimic sau să se încaiere, aruncă-le un pumn de grăunțe”.

Cine trebuie să aibă inițiativa

România duce, în acest moment, lipsă de proiecte de anvergură care să o facă vizibilă, dacă nu în Europa, măcar în regiune:

E adevărat, aici mai sunt probleme mult prea simple de rezolvat: apa curentă, canalizare – până la infrastructura basic de autostrăzi și căi ferate.

(Citiți și: ”Cristian Grosu / De ce ”România Über Alles” – interesele economiei românești în UE, în deceniul care va schimba lumea”)

Dar e o abordare păguboasă să nu duci lucrurile mărunte în paralel cu cele mari: cu un sfert din miliardele din PNDL-uri poți repune România pe harta proiectelor autentice.

Iar această presiune ar trebui să vină dinspre mediul de afaceri, îndeosebi dinspre capitalul autohton:
primul care ar trebui să respingă ideea unei țări cu mize mici, cu care, iată, politicienii și afaceriștii ”lor” se simt foarte bine.

***