Gabriel Biriș / Despre impozitarea multinaționalelor – schimbarea paradigmelor

Zilele trecute am văzut la TV cum liderii PNL prezentau ca o mare realizare depunerea proiectului de lege pentru implementarea Directivei ATAD (2016 – Anti Tax Avoidance Directive) care, spuneau domniile lor, ar fi permis “impozitarea cu 16% a multinaționalelor”.

Câteva cuvinte despre această inițiativă, despre contextul în care ea a fost aprobată, dar mai ales despre măsurile cu adevărat importante care ne vor afecta în anii ce vor urma: CCCTB, inițiativa DG Competition, măsurile anti-BEPS, CRS.

I. ATAD/Legea de implementare propusă de PNL

Să spunem mai întâi că această directivă NU este despre prețuri de transfer și nici despre cote de impunere. Regulile privind prețurile de transfer există în legislația românească de peste un deceniu și sunt exact regulile dezvoltate de OECD, cu tot cu comentarii.

Reguli avem, nu prea avem însă capacitate administrativă de a le implementa eficient, capacitate care lipsește datorită, în principal, lipsei voinței politice de a o crea… Menționez doar că, deși regulile au fost introduse în 2004, instrumentul care permite aplicarea lor a fost pus la dispoziția ANAF de abia în 2011… ATAD nu introduce niciun fel de modificări/completări ale acestor reguli.

Reglementările introduse de ATAD se referă la:

• Deductibilitatea dobânzilor;
• Impozitarea la ieșire a transferului de active;
• Norma generală anti-abuz;
• Calcularea veniturilor societății străine controlate;
• Tratamentul neunitar al elementelor hibride.
• Deductibilitatea dobânzilor

Directiva introduce limite în care dobânzile plătite de o companie pot fi deduse. Astfel, companiile nu pot deduce dobânzi mai mari decât 30% din EBIDTA. Directiva permite și unele derogări, în sensul în care statele membre pot decide ca această regulă să nu fie aplicată în cazul entităților independente sau ca regula să fie înlocuită cu un plafon de 3.000.000 Euro.

Cum autorii proiectului de lege nu știu că tocmai acesta este rostul legii de implementare, să seteze limitele de aplicare ale directivei, nu știm care este intenția legiuitorului în legătură cu modul în care vor funcționa aceste limitări… “Copy-paste” rules!

Având în vedere că România are deja un set de reguli care limitează deductibilitatea dobânzilor (“thin capitalization rules”) care funcționează bine de peste un deceniu, bine ar fi să nu dezavantajăm din nou companiile românești și să optăm pentru a nu aplica condiționări suplimentare companiilor românești independente, mai ales că limitarea la 30% din EBITDA se referă inclusiv la dobânzile bancare, dobânzi care oricum sunt mai mari pentru companiile românești.

În plus, limitarea ar putea duce la situația în care dobânzile plătite în perioada de început a investiției să nu poată fi deloc deduse fiscal – ceea ce este complet anti-economic.

Pentru aducere aminte, codul nostru fiscal prevede următoarele:

• Dobânzile plătite instituțiilor financiare (bănci, IFN) sunt deductibile, indiferent de gradul de îndatorare;
• Dobânzile plătite către alte entități sunt deductibile în limita dobânzii de referință a BNR (1,75% – pentru credite în lei) sau 4% (pentru credite în alte valute) și doar dacă gradul de îndatorare (datorii, altele decât la instituții financiare/capitaluri proprii) este mai mic de 3;
• Dacă gradul de îndatorare e mai mare decât 3, în limitele de mai sus, cheltuielile cu dobânzile pot fi reportate până când gradul de îndatorare permite deducerea.

După cum putem vedea, regulile noastre fac deja foarte dificil transferul de profituri prin intermediul dobânzilor.

E drept că există o posibilitate de “optimizare” (ușor de închis, dar despre care directiva/inițiativa PNL nu spune nimic), dar – per ansamblu, ce avem noi acum este un set de măsuri eficiente, ceea ce cred eu că justifică păstrarea lor în cât mai multe cazuri și limitarea pe cât posibil (prin opțiunile date de directivă) a efectelor acestei directive.

Impozitarea la ieșire a transferului de active

Directiva introduce un set de măsuri care să genereze obligația de plată a impozitului pe profit în cazul în care active ale unei entități situate într-un stat membru sunt transferate către o entitate dintr-o altă țară (membră UE sau stat terț), indiferent de cum se face acest transfer.

De remarcat câteva chestiuni:

1.     România are deja prevederi care stabilesc obligația de plată a impozitului pe profit în România, în cazul în care o entitate transferă active din România către un alt stat. Trebuie doar ca aceste reguli să fie aplicate în mod corespunzător, inclusiv în ceea ce privește prețurile de transfer;

2.     Prevederile din directiva implementată prin lege sunt subordonate convențiilor privind evitarea dublei impuneri la care România este parte, deci chiar și implementată directiva nu garantează automat plata impozitului în România;

3.     Ținând cont că există destul de multe cazuri în care firme din vest și-au delocalizat producția de acolo în România și mai puțin în sens invers, această prevedere poate chiar dezavantaja România, deci ar trebui să fim ceva mai puțin entuziaști când vine vorba de aplicarea ei…

Norma generală anti-abuz

Directiva prevede că “în scopul calculării obligațiilor fiscale ale societăților, statele membre nu iau în considerare un acord sau o serie de acorduri care, având în vedere toate faptele și circumstanțele relevante, nu sunt autentice, fiind întreprinse cu scopul principal de a obține un avantaj fiscal care contravine obiectului sau scopului dreptului fiscal aplicabil”.

Sună cunoscut?

Codul nostru fiscal deja conține, de mulți ani, o astfel de prevedere. La primul alineat al art. 11 din Cod găsim următoarea prevedere: “La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau a unei contribuţii sociale obligatorii, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacţii/activităţi pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei/activităţii”.

Același lucru, dar într-o formulare mult mai clară decât traducerea directivei, traducere care nu este deloc conformă cu limbajul nostru juridic, unde – de exemplu, prin “acord autentic” înțelegem în general un contract notarizat…

Revenind la art. 11.(1), chiar dacă lipsesc (încă) normele de aplicare ale acestui articol (norme ce ar trebui aprobate prin OPANAF), prevederile lui sunt aplicate însă în practică, și încă destul de intens, de organele de inspecție fiscală.

Norma privind societățile străine controlate

Mărturisesc că modul în care este redactată directiva este unul criptic chiar și pentru mine. Am citit, recitit, re-recitit art. 7 din directivă și încă nu sunt sigur că am înțeles ce vrea să spună, ceea ce îmi ridică mari semne de întrebare cu privire la modul cum ar putea această prevedere să fie înțeleasă și aplicată de către inspecția fiscală…

Pare că directiva vrea să spună că profiturile nedistribuite ale entităților străine controlate de o societate (din România) vor fi incluse în baza impozabilă a societății (din România) dacă astfel de profituri provin din anumite activități (dobânzi, redevențe, dividende și câștiguri de acțiuni, leasing financiar, asigurări, bănci sau alte activități financiare sau de la societăți de facturare) sau sunt venituri care au rezultat din “acorduri neautentice”.

Pe lângă modul ciudat de redactare, este clar că aceste măsuri lasă destul de multe “portițe” de a fi ocolite, în special datorită faptului că directiva nu se aplică și persoanelor fizice, ci doar companiilor.

Aduc aminte că o prevedere – în principiu similară, dar care ar fi urmat să se aplice beneficiarului final, persoană fizică, fusese propusă de mine în proiectul de OUG criticat la vremea respectivă de toate partidele, inclusiv de promotorii acestei legi.

În plus, norma privind societățile controlate nu se aplică în cazul în care societatea străină controlată desfășoară o “activitate economică semnificativă, susținută de personal, echipamente, active și spații”, ceea ce o face complet inutilă în România, unde avem atât reguli privind prețuri de transfer cât și art. 11 din Codul fiscal, reguli care permit și acum retratarea veniturilor sau cheltuielilor unei companii românești.

Ca să nu mai vorbim că, ținând cont că România are puțini contribuabili care să controleze companii în state terțe, este mult mai probabil ca de directivă să beneficieze companiile străine care au entități controlate în România decât invers…

Tratamentul neunitar al elementelor hibride

Această măsură își propune să reglementeze situațiile în care, datorită diferențelor legislative dintre diverse state apare posibilitatea ca (i) o cheltuială să fie admisă la deducere în ambele state (“dubla deducere”), sau (ii) o cheltuială este dedusă într-un stat fără a fi inclusă în veniturile impozabile în celălalt stat.

În primul caz, deducerea este acordată doar în statul membru din care se face plata, pe când în cel de al doilea caz, deducerea nu se acordă din statul din care se face plata.

Pare logic, dar aplicarea nu va fi deloc simplă. Inspecția fiscală va trebui să primească informații cu privire la tratamentul fiscal al diverselor plăți, ceea ce în mod sigur va duce la dificultăți practice și prelungirea controalelor…

Concluzie

Această directivă (care se pare ca va fi deja modificată) nu aduce mai nimic în combaterea erodării bazei fiscale în România.

Propunerea de lege privind implementarea directivei aduce însă o noutate absolută în tehnica copy-paste, aruncând în ridicol atât procesul legislativ cât și subiectul abordat.

Inițiatorii, în plin elan creator și dorind să arunce o contrapodere oponenților politic care au trecut prin Parlament la foc automat legea prin care s-au abrogat peste 100 de tarife, au uitat (asta dacă au știut vreodată) că legea de implementare trebuie să reglementeze în limitele premise de directivă. Este jenant că, la 10 ani de la aderare, să avem o lege de implementare care prevede că “statele membre pot prevede” sau “statele membre pot exclude”…

Modul în care a fost prezentată inițiativa legislativă este și el unul extrem de nociv. Pare că inițiatorii vor să găsească un nou deflator de ură, vinovat pentru neputința clasei noastre politice de a crea un stat puternic cu instituții eficiente, respectat atât de români cât și de străini.

După ce băncile au fost arătate ca vinovat de faptul că oamenii s-au îndatorat (nu politicul care nu a reglementat corespunzător drepturile cetățenilor și i-a lăsat pradă ignoranței și abuzurilor), acum multinaționalele sunt indicate ca fiind vinovate de lipsa banilor la buget…

Nici un cuvânt despre propunerea Cehiei de a modifica directiva TVA spre a permite taxarea inversă, măsură pe care nu am susținut-o în 2015 deși ne-ar permite să închidem cel puțin jumătate din frauda de TVA, adică aproape triplul sumei colectate ca impozit pe profit!  Sau despre modul cum a fost blocată politic informatizarea ANAF fără de care nici măcar nu putem să ne gândim la impunerea eficientă a regulilor privind prețurile de transfer…

II. CCCTB

Common Consolidated Corporate Tax Base (Baza de impozitare comună pentru impozitul pe profit) este o directivă prin care se dorește a se reglementa, pentru companiile care operează în mai multe țări din UE, următoarele:

• Reguli de calcul ale bazei de calcul a impozitului pe profit unitare, indiferent de statul membru în care compania consolidează rezultatele;
• O cheie de alocare a profitului impozabil în fiecare din țările în care compania are operațiuni. Cheia de alocare este în funcție de active, număr de angajați și fond de salarii;
• Fiecare stat membru ar urma să taxeze “felia” alocată cu cota de impozit pe profit aplicabilă (Directiva mai lasă deci o urmă de suveranitate).

Directiva a mai fost propusă de Comisie în 2010 dar propunerea a fost “parcată” pentru că nu s-a ajuns nici măcar aproape de obținerea unui consens între membri. De remarcat este că studiile făcute atunci cu privire la impactul propunerii arătau că România ar fi fost cel mai mare perdant…

În octombrie anul acesta, directiva CCCTB a fost relansată de Comisie, inclusiv cu o puternică campanie media. Trebuie, deci, ca România să fie foarte atentă la detaliile de calcul ale alocării, la impactul pe care formula o va avea atât asupra bugetului cât și asupra atractivității țării noastre pentru investitori și să ne vedem interesul.

Reguli clare, unitare pentru toți, ar putea ajuta la creșterea transparenței și a îmbunătățirii level playing, dar și la ușurarea sarcinii administrative și consolidarea de bune practici (autoritățile noastre ar putea să se inspire de la altele în interpretarea legii, deși la TVA, unde avem o directivă la baza legislației noastre, acest lucru nu prea a ajutat…).

Concluzie

CCCTB ar putea fi un instrument de folos României în “efortul” (ghilimelele nu sunt întâmplătoare!) de combatere a erodării bazei fiscale, cu o singură condiție: formula de alocare să fie corectă, deși nu prea văd cum ar putea fi, mai ales că prin consolidare pierderile din unele state vor reduce baza de impozitare pentru alte state…

Comentariu

Sper ca foștii mei colegi din guvern să înțeleagă măcar acum de ce era și este în continuare important să oferim consolidare fiscală grupurilor de companii românești, care vor fi astfel clar dezavantajate în fața celor europene.

Cele din urmă nu numai că vor putea compensa pierderile făcute de o companie cu profiturile făcute de altă companie din aceeași țară (multe o pot face și acum), dar vor putea face asta inclusiv cu pierderile din afara acelei țări. Grupurile de companii românești nu o vor putea face deloc, ceea ce evident nu le va ajuta.

În plus, impactul bugetar al consolidării fiscale nici măcar nu poate fi un argument, fiind unul derizoriu. Daca cineva spune altfel, înseamnă că metoda de calcul folosită este greșită (și chiar este!).

Să vă dau un exemplu: avem un “grupuleț” de 2 companii, una are profit 200, cealaltă pierdere 100. Cât este impactul bugetar al consolidării? Răspunsul primit de mine a fost 16. Complet greșit!

Pierderea de 100 nu se mai reportează, deci cei 16 nu reprezintă un cost, ci doar o amânare. Răspunsul corect ar fi trebuit să fie altul: la un cost al finanțării de, să zicem, 3%, impactul consolidării ar fi doar costul finanțării celor 16, nu 16. Adică: 16*3%=0,48. Cu totul altceva…

III. Inițiativa DG Competition

Cu ceva timp în urmă, dna Margrethe Vestager, comisarul european al DG Competition a avut o idee: să investigheze dacă nu cumva unele din statele membre trișează și acordă ajutoare de stat mascate sub forma unor acorduri de preț (transfer pricing) sau soluții fiscale anticipate (advance rulings) pentru a atrage investitori în țările lor, în dauna altor state membre UE.

Practic, dna. Vestager susține că orice facilitate fiscală, inclusiv înțelegerile ce deviază de la prețul pieței, ce este acordată doar unui investitor sau unui sector economic reprezintă ajutor de stat și trebuie aprobat în prealabil de Comisie. Orice ajutor de stat acordat fără respectarea acestei cerințe trebuie recuperat.

Rezultatele au început să se vadă: Starbucks în Olanda, Apple în Irlanda au de plătit sume consistente cu titlu de rambursare a ajutoarelor de stat ilegal primite. Iar discuția abia acum începe…

Inițiativa dnei Vestager este puțin înțeleasă în România, aproape că nu se discută despre acest subiect în spațiul public, deși impactul pentru noi este mult mai mare decât ar putea să îl aibă vreodată ATAD.

Practic, rezolvă o bună parte din problema transferurilor de profit prin preț din state care respectă regulile (precum România) în state care și-au creat avantaje competitive oferind multinaționalelor condiții preferențiale care făceau ca sarcina fiscală efectivă să fie mult mai mică decât cea care ar fi rezultat dacă ne uităm la cotele de impunere. Astfel de exemple pot fi Olanda, Irlanda, dar nu numai…

Este însă posibil să aibă și unii de pe la noi probleme cu această abordare. Mă refer la cei care beneficiază de facilitate sectorială, de genul impozit specific la hoteluri și restaurante sau chiar scutirile de impozit pe salariu la anumite activități.

Concluzie

Din ciclul “pică pară mălăiață în gura lu’ nătăfleață”, România va beneficia de această inițiativă fără ca măcar să înțeleagă de ce. Probabil că unii chiar se vor lăuda că rezultatele li se datorează…

IV. Planul anti-BEPS

În 2012 G20 (Grupul celor mai dezvoltate 20 de state) a cerut OECD să dezvolte un plan de măsuri care să aducă mai multă echitate în distribuția profiturilor impozabile în țările lumii. 3 ani mai târziu, vizionarul șef al CFA (Committee of Fiscal Affairs) al OECD prezenta planul, denumit “Anti–BEPS” (Base Erosion and profit Shifting – Erodarea bazei fiscale și a transferurilor de profit), iar liderii G20 îl aprobau la întâlnirea lor din Antalia.

OECD a decis să se deschidă și țărilor care nu sunt membre, precum România, creând un cadru de discuții, cu statutul de membru egal pentru toate statele participante (“Inclusive Framework”), prima întâlnire având deja loc în iunie la Kyoto. Am avut privilegiul să reprezint România la această întâlnire.

Planul conține un set de 15 măsuri menite să asigure mult mai multă transparență “afacerilor fiscale” ale companiilor, în special a multinaționalelor, la nivel global. O parte (mică) din acestea sunt la baza ATAD. Nu o să vorbesc aici despre toate cele 15 măsuri, o să mă refer doar la Măsura 13 – Transfer Pricing Documentation and Country by Country Reporting (CbCR – neimplementată prin ATAD).

Despre documentația privind prețurile de transfer știm deja. Există în legislația noastră, detaliată conform normelor dezvoltate de OECD. Mult mai interesant este însă pentru noi CbCR, măsură care obligă toate companiile multinaționale cu o cifră de afaceri de peste 750 milioane Euro să:

• Întocmească un raport cu privire la operațiunile globale, raport ce va trebui depus la toate autoritățile fiscale din toate statele în care operează. Acest raport (XML, standardizat) va oferi informații cu privire la totalul veniturilor, numărul de angajați, active, dar și alocarea acestora în fiecare dintre statele în care operează;
• Documentația privind prețurile de transfer locale, similar cu ce exista deja.

Evident, România fiind țară de “extracție” a profiturilor, va fi beneficiar net al acestei măsuri.

Din nou însă, nu avem niciun merit, fiind beneficiarii unei schimbări de paradigmă la nivel global și nu a îmbunătățirii capacității administrative sau a unei legislații mai bune elaborate de noi.

V. Common Reporting Standards (CRS)

Până nu demult, schimbul de informații între autoritățile fiscale era ceva dificil de înfăptuit. Acum, în aceeași paradigmă care a dus la planul anti-BEPS, OECD a dezvoltat și un standard comun de raportare, AUTOMAT (și nu doar la cerere ca până acum), care obligă statele semnatare să trimită informații cu privire la “afacerile fiscale” ale rezidenților din celelalte state.

Odată implementate aceste standarde (probabil că ele vor deveni regulă la nivel global până în 2020), informațiile disponibile autorităților fiscale vor face aproape imposibilă parcarea profiturilor prin paradisuri fiscale. Cum spuneam și în titlu – se schimbă paradigma pe care a fost construit sistemul fiscal global în ultimele decenii. Iar schimbarea se întâmplă foarte, foarte repede.

În concluzie:

• ATAD este mult mai puțin relevantă decât s-a lăsat să pară;
• CCCTB trebuie urmărită cu atenție, astfel încât formula de alocare să ne dezavantajeze cât mai puțin (nu are cum să ne avantajeze);
• Anti-BEPS, CRS, dar și acțiunile DG Competition sunt cu adevărat importante și ne pot fi benefice cu adevărat;
• OECD mai are și alte instrumente pe care le putem (ușor) implementa. Unul dintre ele este SAF-T (Standard audit File for Tax), un standard de raportare detaliat care permite controlul fiscal de la distanță, fără contact fizic, eficient dar și analize de risc și dezvoltarea atât de politici de control cât și de prevenție. Acesta este unul din proiectele pe care le-am lăsat în lucru și care sper să nu fie abandonat prin sertarele ministerului.

Un gând înainte de a încheia acest articol: este foarte important să nu complicăm lucrurile mai mult decât este necesar și să nu punem în sarcina companiilor românești obligații suplimentare care să le facă necompetitive.

Regulile privind prețurile de transfer au rolul de a împiedica transferul de profit în afara țării și nu de a urmări cum se alocă profitul în interiorul României.

Ce sens are să cerem dosarul prețurilor de transfer pentru o tranzacție între doi afiliați români, ambii pe profit? Nici unul, pentru că ajustarea făcută la ambele capete ale tranzacției duce oricum la zero impozite colectate suplimentar.

Chiar și această problemă poate fi ușor rezolvată dacă introducem consolidarea fiscală la grupurile românești de companii, consolidare la care oricum vom fi obligați de CCCTB…

Soluții pentru creșterea bazei impozabile sunt, trebuie doar să vrem să le folosim.

Nu trebuie să uitam nici de măsurile de combatere a evaziunii la TVA și accize pentru că la noi ponderea acestor impozite (indirecte) este semnificativ mai mare decât a celor directe.