Fractura dintre creier şi colon. Pentru reformiştii lui „Răzgândeanu” şi „Răzgândescu”

Apropo de iminenta mărire a salariilor la bugetari:

M-am tâmpit: obişnuit să caut scamele de coerenţă din guvernarea românească, am dat tot timpul la o parte „dimensiunea politică” a deciziei, pe care măcar criza ar fi trebuit să o estompeze. Rău: pentru că atât calculul economic cât şi ideologia sunt, dincoace de Tisa, în cel mai bun caz clişee – atunci când nu sunt fetişuri sau, pur şi simplu, superstiţie curată. Dar şi pentru că ignor mereu un lucru esenţial: majoritatea decidenţilor nu ar reuşi să ţină pe plus (fără relaţiile politice şi „strategice”) nicio covrigărie într-o Românie guvernată de ei înşişi.

Soluţia corectă e cea branşată la realitate: viziunea economică asupra anilor de-o fundamentală importanţă rămâne ruptă de decizia politică blocată – cu mici modificări stilistice – în 1992, indiferent cât de mult a evoluat lumea din jurul României şi indiferent cât de mult s-au modificat mizele.

Proba întâi a realităţii: Viziunea economică

Exasperare. Asta e senzaţia care-ţi rămâne în minte după orice discuţie cu economiştii care încearcă să formuleze soluţiile pentru poziţia care ţintuieşte România în actualul context european şi global. E important: numai la Bucureşti şi numai în „provincii” cei care au decizia cred că lumea ţine numai până la Convenţia Naţională sau până la Consiliul Judeţean.

Toţi experţii autentici ştiu: nu avem nici strategie, nici politici publice – Băsescu însuşi e doar produsul natural al unei clase politice care trăieşte din discursuri rudimentare pe care nu mai au timp să le asculte decât presa şi oamenii care n-au de lucru.

Din recesiune ne-au scos industria şi „un an agricol de excepţie”. Dar nu avem strategie de dezvoltare industrială şi nici o politică agricolă – şi mă tem că nici nu vom avea câtă vreme va mai rămâne vreun pai de furat.

UE va intra în recesiune în trimestrul III al anului – n-a existat prevedere (cum au avut alţii) pentru crearea de breşe de export către statele non-euro. Iar politica agricolă ne-o face (de la Burebista încoace) bunul Dumnezeu – care hotărăşte când vrea El să dea ploaie („şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”).

Iar industria, exporturile şi agricultura trag după ele consecinţele lor: mâna de lucru şi locurile de muncă – atât de des pronunţate în ultimele 6 luni de la Londra la Chişinău.

Sigur, e vorba de politici cu bătaie lungă: să ai strategie (adică bani băgaţi cu socoteală) pentru profesii care aduc valoare adăugată. De o politică demografică de calitate (de măcar un sfert din banii cu care creşti acum salariile la angajaţii statului arbitrar şi supradimensionat) pe care ai desfiinţat-o invocând criza, dar tolerând banii pentru pierderile asumate şi garantate ale companiilor de stat care-ţi hrănesc clientela. De Justiţia adevărată care să stopeze furturile făcute prin companiile de stat şi prin licitaţiile la fonduri europene – nu firme cu 20.000 de euro cifră de afaceri, ci marii delapidatori ai ţării (apropo: câţi devalizatori ai companiilor de stat aţi văzut cu haina în cap la DNA ? Câţi vor plăti pentru pierderile de un miliard de euro care tocmai i se şterg CFR-ului? – dar de ăia nu se atinge nimeni că, oricât ar fi anticorupţia de vivace, doar n-o să dăm la vaccin, nu?).

Ei, cei de care vorbeam la început: aceşti experţi în economie şi politici publice ştiu: noul Tratat fiscal european nu rezolvă nimic în materie de politici publice interne. El se rezumă şi se va rezuma mereu la nişte cifre seci, pe care semnatarii sunt obligaţi să le respecte la fel – exact la fel – cum le-au respectat şi pe cele de la Maastricht: în interiorul lor e loc de orice anomalie, de orice lipsă de discernământ, de orice lipsă de viziune. Căci viziunea înseamnă creierul: cu ce putem noi rupe gura Europei? Cum am putea să nu ratăm şi al doilea moment – acela al resetării unor oportunităţi, aşa czum Polonia, de exemplu, nu le-a ratat din prima?

Toate astea pentru că, în definitiv, ce-am agonisit din „tăieri” vreme de 2 ani, în loc să băgăm în dezvoltarea care să ne ajute să mai recuperăm, „consumăm” acum, în chiar prima lună electorală.

Ce să înţeleagă, din acest amestec bine dozat de principii economice, filosofie socială (şi de viaţă!), înţelegere a mersului economiei şi lumii nişte puşti puşi în guvern să exerseze guvernarea „la perete” până ţin locurile calde „bătrânilor”, plecaţi puţin să-şi pregătească campania electorală? Ce ştiu ei despre faptul că 2012 este anul în care, prin semnarea Tratatului, se resetează „nişte chestii” în politica europeană şi globală şi că, prin asta, alături de alte lecţii pe care criza le dă lumii întregi, mizele de pe pieţele internaţionale se schimbă brusc – aurul nu mai e aur, dolarul nu mai e dolar, dobânda nu mai e dobândă, şi că toată confuzia de pe pieţe provine din aceea că se schimbă „marfa”?

Întrebi: „Din ce bani ne vom finanţa dezvoltarea şi reducerea decalajelor faţă de suratele din UE, în condiţiile în care nu ne vom mai putea împrumuta ca pe vremuri”, iar expertul autentic cere timp de gândire. Chiar, de unde bani de reducere a decalajelor, când fondurile europene abia îşi fac loc spre Românie prin pădurea de degete puse pe furat, iar competitivitatea rămâne pe loc pentru că ea nu e prezentă decât în discursurile politicienilor care habar nu au ce este şi cum se calculează.

Şovăie, expertul. Decidentul, în schimb, n-are dubii. România se împrumută, acum aflăm că pentru salariile Statului, iar asta devine, în doar 24 de ore, titlu de glorie (luni dimineaţă ni se spunea că acest „popor leneş” nu poate revendica măriri de salarii, marţi dimineaţă ni se spune că poporul merită, ca să consume).

Câţi dintre membrii guvernului simt, cu adevărat, povara care cade pe umerii lor în acest an capital 2012? Membrii de care ni se spune că la revoluţie aveau 9-10 ani – dar care sunt, vedem astăzi, fie zombii vechilor miniştri, fie fii celor care în anii 90 au devalizat România şi nu mai puterau accede sau rămâne în funţii publice pentru că-i trăgeau în jos dosarele penale.

Să nu ne facem iluzii: asta-i trasformarea României şi asta-i noua clasă. Produsul unei fracturi între viziune şi înţelegere, şi decizia care, vrem-nu vrem, are bătaie lungă: dacă n-o să meargă, peste 5-7 ani o să dăm vina pe greaua moştenire, exact aşa cum astăzi, în timp ce mărim salariile la bugetari, dăm vina pe „Răzgândeanu” (Tăriceanu – ne amintim?) care dusese inconştienţa la apogeu. Şi trecem la politică, cu acest apogeu:

Proba a doua a realităţii: viziunea politică

Voi, redactorii-şefi care aveţi la dispoziţie cohorte întregi de google-reporteri: încercaţi să vedeţi legătura dintre oraşele care au primit bani (sau proiecte de fonduri europene prin Programul Operaţional Regional) pentru infrastructura (de la ministerul Dnei. Udrea) şi oraşele care şi-au făcut tot felul de trotuare şi pavele în Centru, cu firma Simetrica (din Suceava Dlui. Flutur).

S-ar putea să aveţi surprize, vânturând dulcea Moldovă de la Dorohoi la Tecuci. (Pe vremuri, diavolul era un tip de treabă, avea coarne, copite şi coadă, nu se sfia să fie el însuşi – astăzi dă zeci de mii de hectare de pădure către BOR, ţine post, face milostenie, şi aduce lumina de la Ierusalim la Bucureşti chiar înainte ca Însuşi Dumnezeu să o aprindă la Sfântul Mormînt).

Nu e singurul exemplu – în anul 2012 toată ţara e aşa, exact cum a fost în toţi aceşti ani de criză, când s-au tăiat salarii şi când banii s-au dus în „acest fel” de „investiţii”. Să mai adăugăm şi alte necesităţi pe care criza le reclama stringent: bazine de înot, spaţii verzi în sate de munte, pietruiri de drumuri trecute la investiţii de mare viitor. Important e că raportăm „investiţii”.

Asta este nu doar situaţia „politică” de criză, pe care o moşteneşte M.R. Ungureanu, ci şi filosofia guvernării. Înainte de-a reacţiona electoral, noul preier ar trebui să se întrebe câţi dintre miniştrii săi ascultă de el, şi câţi ascultă de vechii miniştri – în eventualitatea că el însui nu a acceptat statutul de element de „recredibilizare” a guvernului Boc.

Unde este galeria de specialişti cu care orice premier lucid (nu politic, ci lucid) ar fi trebuit, în „obsedantul an 2012”, să se încojoare încă din prima zi de mandat? Există , e drept un aşa numit „cap limpede” al guvernului, o entitate „bifată” de Emil Boc mai mult ca să ţină locul ocupat – să nu se înghesiue, adică, şi alte entităţi decât cele politice să-şi dea cu părerea? Şi dacă nu există o asemenea galerie, unde este dreapta, „dreapta”?

E greu să nu observi o serie de clişee care parazitează atât viziunea economică cât şi acţiunea politică autentică. Aflăm astăzi de la Traian Băsescu că a mări salariile celor de la stat e o măsură de dreapta (raţiunea e „creşterea consumului”). Nu avem o creştere de salarii la stat, ci o „reîntregire a veniturilor”. În fapt, e o transformare în zig-zag a unui alt clişeu: e criză, mediul privat nu produce, „poporul nu munceşte şi aşteaptă ajutoare de la guvernanţi”.

După 3 ani de politică anti-dreapta (nimeni nu pare să fi urât mediul privat ca guvernul „de dreapta” al Dlui. Emil Boc) e, totuşi, un progres: fiecare voce din PDL a simţit nevoia, la un moment dat, să rostească această propoziţie cu conotaţii aproape mistice: „E nedrept ca unii să muncească, iar alţii să încaseze”. De la (suprinzător) Monica Macovei (vă cred mereu pe cuvânt, doamnă – rog credeţi-mă şi Dvs. pe mine: în orice comună, comisionul pentru şoseaua comunală a fost mereu mai mare decât suma ajutoarelor sociale! – de la Mitrea la Udrea) şi până la actualul premier, care a început deszăpezirea sinistraţilor cu discursuri anti-lene.

Or, un atare mod de-a pune problema îşi arată facilitatea lui: în doar 24 de ore poţi să spui invers, că nimeni nu se prinde. Poţi îngăima orice stupizenie ideologică – suntem în acelaşi punct ca în 2010, când Mugur Isărescu profita de orice ieşire publică pentru a transmite guvernului Boc politicile de care românia avea nevoie. Nici nu poate fi altfel: într-un an electoral, orice guvern nu are nevoie de creier, ci de colon.

Înapoi, în 92

Traian Băsescu putea face un mare serviciu României şi chiar lui însuşi. Să rămână consecvent. Lui înşusi, şi unei autentici politici de dreapta.

1. Da, sunt prea multe ajutoare sociale, iar salariile „la stat” au fost mereu prea înaintea salariilor din privat – acolo unde se produce avuţia naţională.

2. Da, ajutoarele de la stat şi salariile de la stat sunt doar firimituri pe care clasa politică le aruncă în schimbul vutorilor: pâinea din care cad firimiturile sunt la cei care au furat-o şi o fură.

3. Da, companiile de stat nu au fost restructurate de guvernele de dreapta pentru că ele sunt supape prin care se fură.

4. Da, am reuşit să evităm colapsul prin reducerea costurilor statului – banii economisiţi se duc în investiţii care aduc valoare adăugată, nu mărunţiş pentru clientela politică.

5. Da, banii economisiţi merg la politici publice:

-creştere demografică sănătoasă (sănătoasă, nu vorbim de cei care fac copii ca să vadă şi ei bani în mână – ăia din alocaţie),

-dezvoltarea educaţiei de-a lungul unor profesii pentru care ai strategie,

-facilităţi limpezi pentru ramuri industriale care aduc valoare adăugată,

-o politică agrară în favoarea tinerilor din mediul rural care culeg căpşunile altora peste mări şi ţări, nu în favoarea bătrânilor care-şi dau astăzi votul pentru că-i laşi să nu-şi lucreze pământul.

– şi tot aşa.

Dar Traian Băsescu nu mai poate face asta, iar drama este că nu face nimeni nimic în afara de ce hotărăşte acest om care, în afară de a-şi croi duşmanii, nu mai poate mare lucru. Şi care împinge dreapta românească spre metodele din 1992 de-a face politică: măsuri care compatibilizează PDL cu partidul lui Diaconescu, cu populismele UNPR, cu partidul fără căpătâi al lui Gici Becali – cu colonul vieţii politice româneşti. Sunt, aşadar, tot mai curios unde va fi, la alegeri, electoratul „de dreapta”.

PS: Comentariile despre mediul privat, despre salariile de acolo şi despre „consumul” care… , în timpul unei guvernări de dreapta: să şi le facă fiecare pe ale lui.