Datele cu care vor lucra guvernele în următorii 10 ani. Octombrie 2011: Un recensământ ratat? Consecințele

 Controversele de la referendumul din 29 iulie sunt doar partea vizibilă a icebergului în ce privește evaluarea corectă a populației României. Toate guvernele din următorii 10 ani vor fi nevoite să lucreze cu date asupra cărora planează dubii, și să se raporteze la indicatori esențiali calculați în funcție de aceste date.
O analiză punctuală face astăzi sociologul Vasile Ghețău, directorul Centrului de Studii Demografice al Academiei Române și profesor la Universitatea București. (Redacția)

Publicarea rezultatelor preliminare ale recensământului din octombrie 2011, la 24 august a.c., încheie o lungă perioadă de pregătire, efectuare și prelucrare provizorie/preliminară a datelor. Rezultatele provizorii și cele preliminare provin din însumări ale datelor din formulare de centralizare întocmite de recenzori pentru cele 110 mii sectoare de recensământ. Se intră acum într-o lungă și delicată fază de prelucrare finală a datelor individuale din formulare.

Vom cunoaște numărul final al populației țării la înregistrarea din octombrie 2011 abia la sfârșitul anului 2013, surprinzător și inacceptabil de târziu în raport cu data recensământului și luând în considerare actualele performanțe ale echipamentelor și tehnologiilor de prelucrare a datelor. Există însă suficiente date și informații, din toate etapele operațiunii, pentru a avansa unele considerații generale asupra recensământului, rezultatelor sale și măsurii în care acestea definesc o panoramă veridică a populației țării în octombrie 2011.

Condițiile în care s-a făcut recensământul

Încă din ultima parte a anului 2010 când au început, formal, activitățile Comisiei Centrale de Recensământ (CCR), era evident că o operațiune de anvergura recensământului, care implică un contact direct cu întreaga populație și atrage în activitățile sale întreaga administrație a țării, prezenta riscuri enorme de organizare și desfășurare în starea în care se afla societatea românească:

• o societate profund marcată de criza economică, socială și politică,
• o societate divizată,
• disoluție a autorității instituțiilor,
• indiferență a populației,
• o imensă migrație a românilor, cu implicații nemaiîntâlnite până acum asupra înregistrării populației.

Recensământul de probă efectuat în luna mai 2011 a confirmat în întregime aceste realități și temeri, adăugând și alte fațete potrivnice:

• hărți vechi ale sectorului de recensământ
• derutare a recenzorului,
• declarare de informații incorecte
• refuz la declararea CNP-ului,
• acte de identitate neactualizate,
• probleme la declararea etniei.

Tuturor acestor factori li s-au asociat, în perioada de înregistrare, pe lângă o campanie superficială de informare a populației, imprevizibile aspecte și comportamente:

• frecvente cazuri de spirit civic îndoielnic și refuzarea recenzării,
• atitudine iresponsabilă a unor oameni politici față de recensământ,
• o presă superficială, în bună măsură, în problemele recensământului, cu vizibilă și violentă atitudine anti-recensământ.

Impact negativ asupra desfășurării înregistrării au avut, cu siguranță, defecțiunile constatate în recrutarea și instruirea recenzorilor. S-a întrunit astfel o imensă și nemaiîntâlnită până acum sumă de factori și circumstanțe care și-au pus cu forță amprenta pe cuprinderea populației din gospodării la înregistrare și pe calitatea informațiilor din formulare.

Neajunsurile recensământului nu pot fi separate de ineficiența activității Comisiei Centrale de Recensământ, organism politizat prin predominanța secretarilor de stat din ministere, neavând competențe în materie de recensământ, indiferenți și în componență nominală modificată după toate remanierile guvernamentale și schimbări ale guvernelor.

Înregistrarea, neînregistrarea și din nou înregistrarea CNP-ului a fost, cu certitudine, o eroare și o mare gafă și consecințele acesteia nu trebuie subestimate. Este un exemplu grăitor de lipsă de comunicare promptă și competentă. Eroarea a dăunat întregului recensământ, prin atmosfera creată, favorizarea atitudinilor detractoare și încurajarea refuzului de a fi recenzat. S-a motivat nevoia înregistrării codului prin posibilitatea pe care acesta o oferă de eliminare a dublei înregistrări a persoanei, ceea ce este corect. Există însă o rațiune mult mai importantă și cu implicații în viitor.

Un recensământ cu un înalt grad de acoperire a populației și cu CNP pentru populația înregistrată ar fi permis construirea unui autentic registru al populației și ținerea lui la zi, după recensământ, ar fi putut constitui componenta majoră a efectuării viitorului recensământ abandonând formula de până acum – formulare și recenzori, și trecerea la un recensământ efectuat pe bază de registre, surse administrative elaborate între timp și cercetări selective.

La recensămintele efectuate în Europa în anul 2011 au trecut la astfel de practici un număr 13 țări europene, fără a omite faptul că în Danemarca, Finlanda, Norvegia și Suedia, recensămintele se efectuează de mai multă vreme numai pe bază de registre. Țările care au efectuat recensământ în formula clasică au devenit puține: Bulgaria, Grecia, Irlanda, Malta, Portugalia, Regatul Unit, Slovacia și Ungaria. Cu mențiunea că în cele mai multe din aceste țări înregistrarea on-line și cea prin poștă au fost încurajate, pregătite metodologic și tehnic și consistent utilizate.

Trecerea la o altă metodă de recenzare are o dublă motivare: reducerea costului recensământului și găsirea unei soluții de contracarare a tendinței de refuz al populației de a fi recenzată ori de a furniza informații eronate. O astfel de oportunitate a fost ratată la recensământul din octombrie 2011

Rezultatele unui astfel de recensământ și problemele ”cifrelor”

Rezultatele provizorii și cele preliminarea ale Recensământului Populației și al Locuințelor din octombrie 2011 au fost publicate la 3 februarie 2012 și la 24 august 2012 (Comisia Centrală pentru Recensământul Populației și al Locuințelor-2011, 2012) și cuprind un număr restrâns de indicatori asupra populației: numărul populației stabile pe sexe, după etnie, limbă maternă și religie, numărul persoanelor plecate pentru o perioadă îndelungată din gospodărie.

Era de așteptat ca datele asupra populației să rețină în mod particular atenția din cel puțin două rațiuni majore: (i)-ele urmau să stabilească dimensiunea declinului demografic al României în cei aproape zece ani de la recensământul anterior (martie 2002); (ii)-folosirea unui nou criteriu de înregistrare și stabilire a populației pe localități și, implicit, la nivel de județ, regiune economică și țară, criteriu stabilit de Comisia Europeană și Parlamentul European pentru seria de recensăminte 2010-2011 în țările Uniunii Europene. Potrivit acestui criteriu, nu fac parte din populația rezidentă (usual resident population) a unei localități persoanele plecate din gospodărie pentru o perioadă decel puțin 12 luni (sau o perioadă mai mică dar cu intenția de a rămâne 12 luni și peste), aceste persoane urmând să fie incluse în populația rezidentă a localității/țării în care își au reședința obișnuită la data recensământului ((European Commission, 2009; 2010; European Parliament and Council of the European Union. 2008). Termenul folosit la recensământul românesc pentru usual resident population este cel de populație stabilă.

Recensământul din octombrie 2011 ne-a arătat o populație stabilă de 19044 mii locuitori și, dacă vom compara această cifră cu cea de la recensământul din anul 2002 – 21681 mii persoane, rezultă un recul de 2637 mii locuitori iar pentru întreaga perioadă ianuarie 1990-octombrie 2011 reducerea numărului populației atinge dramatica dimensiune de 4,2 milioane (18%!).

Plasând cele 19 milioane de locuitori din octombrie 2011 intr-o viziune temporală retroactivă mai lungă, vom observa că acest număr al populației este egal cu cel care s-a înregistrat în România cu 46 de ani în urmă, în anul 1965.

Cifra de 19044 mii persoane cu reședința obișnuită în țară și cea de 910 mii persoane cu reședința în străinătate, în octombrie 2011, trebuie plasate și judecate într-un context mai larg – cel al numărul populației stabile dinainte de recensământ și cel al estimațiilor care există asupra numărului de români cu reședința în străinătate pentru cel puțin 12 luni.

În Comunicatul CCR asupra rezultatelor provizorii se precizează ca aproximativ un milion de locuitori nu au fost recenzați. Însumând cele trei cifre ajungem la o populație totală-înregistrată și neînregistrată, de (19044+910+1000)=20954 mii locuitori, număr care este mai mic cu 400 mii persoane față de populația țării înainte de recensământ – 21354 mii (cifră realistă, luând în considerare toate intrările și ieșirile pe cale naturală și schimbare de domiciliu dintre recensământul din anul 2002 și mijlocul anului 2011).

Rezultă că, de fapt, populația ne-recenzată este de 1400 mii persoane, fiind compusă atât din persoane aflate la domiciliu (reședință) în țară și ne-recenzate, cât și – preponderent – din persoane aflate în străinătate și nerecenzate.

Admițând ipoteza cea mai plauzibilă, putem diviza cele 1400 mii persoane în cele două categorii folosind proporțiile de 25% și, respectiv, 75%, ceea ar duce la o populație stabilă de 19044+350=19394 mii persoane și la 910+1050=1960 mii persoane plecate pentru cel puțin 12 luni.

Ce se opune acestor cifre? Nu dimensiunea noii populații stabile, ci estimația asupra migranților. Ea pornește de la numărul populației stabile la recensământul din martie 2002 și, implicit, elimină din această populație pe cele 1960 mii persoane plecate pentru cel puțin 12 luni, omițând faptul că în aceeași categorie a celor plecați se află și cele 659 mii persoane estimate ca fiind plecate la recensământul din martie 2002 (și neincluse în populația stabila la acel recensământ).

Cu alte cuvinte, estimația plauzibilă a numărului de migranți la data recensământului din octombrie 2011, fundamentată pe datele demografice disponibile, rezultă a fi de 1960+659=2619 mii persoane. Ce ar trebui să îi asociem acestei cifre pentru a-i conferi credibilitate? Două alte estimații ale migrației din alte surse. Iată-le:

1. Chiar dacă nu sunt disponibile date complete sau aproape complete asupra numărului de români aflați la munca în străinătate pentru o perioadă de cel puțin 12 luni, informații parțiale din surse autorizate converg spre un număr plasat între 2 și 3 milioane.
   După datele publicate de Institutul Național de Statistică al Italiei în septembrie 2011, numărul de români rezidenți în Italia, la începutul anului 2011, era de 969 mii (ISTAT, 2011).
   Pentru aceeași dată, Ministerul Muncii și al Imigrației din Spania menționează cifra de 842 mii români cu reședința în Spania (Ministerio de Trabajo e Inmigracion, 2011). Cele două cifre duc, doar ele, la 1811 mii români având reședința în Italia și Spania (înscriși în registre administrative). Este foarte probabil ca la aceste cifre să se adauge un număr de români aflați în cele două țări fără să fie înregistrați și fără să apară în statisticile oficiale, ceea ce ar însemna în jur de 2 milioane persoane. Dacă am adăuga cifrele referitoare la românii aflați în alte țări reprezentând destinații importante ale migranților români – Germania, Franța, Grecia, Austria și chiar Ungaria, numărul total depășește 2,5 milioane.
2. Datele comunicate de guvern la Curtea Constituțională la 20 august 2012 asupra diverselor categorii de români aflați cu reședința și domiciliul în străinătate permit o estimare a primei categorii, cei aflați cu reședința în străinătate, ceea ce ne interesează în acest caz: 2830 mii persoane.

Se degajă o bună coerență a celor trei estimații asupra numărului de români plecați pentru o perioadă de cel puțin 12 luni în străinătate (având reședința acolo), chiar dacă sunt surse diferite ca tip și unele particularități de conținut pot exista.

Consecințe

Revenind la rezultatele provizorii și preliminare ale recensământului din octombrie 2011, este evident că ne aflăm în fața unui grad ridicat de ne-recenzare a populației dar încă necunoscut ca valoare reală sau apropiată de cea reală. Rezultatele finale (populație stabilă șimigranți pe o perioadă îndelungată) nu pot exclude o populație ne-recenzată de 1,5 milioane persoane. O parte din această populație trebuie inclusă în populația stabilă a țării.

Expertiza noastră în materie de corecții/ajustări la rezultatele finale este fragilă (nu am avut antecedente) dar există o bună experiență internațională la care ar trebui făcut apel (în 15 țări din raza de acțiune a Comisiei Economice pentru Europa a ONU s-au operat, în diverse formule, corecții ale datelor și ajustări ale rezultatelor finale la recensămintele din seria 2000 (United Nations Economic Commission for Europe, 2008).

De ce rezultatele provizorii si preliminare impun corecții/ajustări pentru a avea un număr al populației stabile cât mai apropiat de realitate? Există rațiuni de natură demografică și rațiuni de natură economică și socială:

► O populație stabilă cu peste două milioane mai mică decât cea dinainte de recensământ modifică, prin majorare, toți indicatorii demografici generali – rata natalității, a nupțialității, a divorțialității, a mortalității generale și a migrației interne, iar așteptatele schimbări în structura pe vârste a noii populații a țării (accentuând gradul de îmbătrânire demografică) își vor pune amprenta pe doi indicatori demografici de sinteză – rata fertilității totale și speranța de viață la naștere.

► O populație în scădere cu peste două milioane de locuitori va modifica însă toți indicatorii economici, sociali și de altă natură care iau în considerare numărul populației. Iată câțiva dintre aceștia: produsul intern brut și datoria externă pe locuitor, consumul de bunuri și servicii pe locuitor/sau la 1000 de locuitori, rata șomajului (prin reducerea numărului populației active economic prin migrație), rata infracționalității, rata analfabetismului, cheltuieli cu protecția socială, ș.a.

Toate guvernele pe care le va avea România în următorii zece ani, până la următorul recensământ, vor fi obligate să folosească rezultatele acestui recensământ pentru acei indicatori care nu au o altă sursă decât recensământul.

Iată o parte dintre aceștia:

• populația după limbă maternă, etnie și religie,
• toți indicatorii asupra condițiilor de locuit ale populației în corelație cu structurile demografice, socio-economice și culturale ale populației,
• structura întregii populații după nivelul de educație,
• număr de gospodării și familii după dimensiune,
• structură și caracteristici socio-economice și culturale,
• structura populației pe categorii socio-profesionale,
• distribuția femeilor după numărul de copii aduși pe lume, vârstă, situație economică și nivel de educație,
• persoanele cu anumite forme de dizabilități după caracteristici demografice și socio-economice.

Pe de altă parte, există un număr important de alți indicatori care pot fi estimați anual, după recensământ, dar vor fi determinați plecând de la ceea ce ne-a oferit recensământul ca informație statistică: numărul populației pe localități, distribuția populației pe sexe și vârste, după starea civilă, populația activă economic după ramura de activitate, statut profesional, nivel și tip de educație.

Conceptul recomandat de Comisia Europeană pentru înregistrarea populației la recensămintele din țările Uniunii Europene – cel de populație cu reședința obișnuită într-o localitate/țară (usual residentpopulation), definind populația stabilă la recensământul românesc, a avut drept rațiune armonizarea statisticilor demografice din țările Uniunii Europene.

Se poate ușor observa că prin introducerea acestui concept în practica recensămintelor din spațiul comunitar migranții sunt incluși în populația stabilă a țărilor în care se află pe o perioadă de cel puțin 12 luni. Este și cazul românilor aflați la muncă în străinătate. Populația țărilor dezvoltate a primit astfel (aproape gratuit) un aport de persoane tinere și adulte, în defavoarea țărilor de origine a migranților.

Rezultatele recensământului din octombrie 2011 reașează România pe harta Europei intr-o altă poziție, cu o populație de aproximativ 19 milioane locuitori și o masivă migrație pentru muncă. Va trebui să urmărim dacă și în ce fel o populație mai mică cu 11 la sută decât cea pe care o știam înainte de recensământ va avea implicații asupra poziției României în Parlamentul European și în organisme ale Comisiei Europene, ca și în alocarea de fonduri comunitare pentru acele domenii și programe care iau în considerare și numărul populației.

O populație de 19 milioane locuitori în anul 2011 rezultată din scăderi neomogene în profil teritorial și concretizată în potențial uman masiv dezechilibrat la nivelul județelor, ca și perspectiva continuării declinului în ritm mai rapid în anii care vin, ar putea constitui unul dintre argumentele favorabile redesenării unităților administrativ-teritoriale ale țării.

La modul general, eșecul unui recensământ nu este numai cel al guvernării, este eșecul întregii societăți, pentru că recensământul populației este singura operațiune statistică de anvergura națională în care este implicată toată populația, prin două dintre caracteristicile definitorii ale unui recensământ: universalitate și înregistrare individuală.

Prelucrarea datelor, introducerea corecțiilor/ajustărilor care se impun și analiza rezultatelor finale ne vor permite să răspundem la întrebarea din titlul articolului.

***

Vasile Ghețău este sociolog, director al Centrului de Studii Demografice al Academiei Române și profesor la Universitatea București