Cristian Grosu / Spectacolul România-Ungaria. Cazul Blue Air, și multe altele

Game over: afacerea românească Blue Air are toate șansele să se restângă până la faliment, iar compania ungurească Wizz Air are toate șansele să preia rutele și cursele rămase descoperite, dacă scandalul cu blocarea conturilor se sfârșește prost iar situația devine irversibilă.

Dar să nu ne grăbim, ci – până la discutarea acestui nou eșec al unui business românesc, să desenăm contextul.

Orice se poate spune despre Viktor Orban al Ungariei – chiar orice, inclusiv faptul că de la Fidel Castro încoace Rusia n-a mai avut un ghimpe înfipt atât de adânc în coasta Occidentului. Ba chiar putem nota aici deosebirea că Fidel Castro al Rusiei nu avea drept de veto asupra deciziilor occidentale, așa cum are azi Viktor Orban al Europei.

Orban are, totuși, o calitate care le lipsește total liderilor de toate culorile de la București: trage din toate puterile spuza pe economia ungară – fie că e vorba de atras investitori străini (inclusiv români), fie că e vorba de internationalizara afacerilor ungurești.

Azi, 7 septembrie 2022, ne aflăm în plină răsfoire a unui astfel de dosar: compania ungurească Wizz Air tocmai a anunțat că își extinde operațiunile din România, imediat ce a izbucnit scandalul suspendării curselor companiei românești Blue Air și blocarea conturilor acesteia. E vorba de preluarea unor rute și curse.

Problema este că această extindere se face cu bani românești, iar autoritățile românești se străduiesc din toate puterile să se întâmple asta:

în urmă cu 2 ani, România acorda Blue Air un ajutor de stat (aprobat de Comisia Europeană) sub formă de credit, de 300 de milioane de lei, cu garanții mobiliare asupra a 75% din acțiunile companiei. Practic, cu 300 de milioane de lei sau 75% din acțiuni acolo, Blue Air este astăzi statul român.

Iar statul român, prin guvernanții săi, se apucă de lucru: blochează conturile companiei prin Ministerul Mediului (dl. Tanczos Barna) și dărâmă bruma de reputație a companiei prin gura șefului de la Protecția Consumatorului, care debitează cea mai populistă formulare din câte se pot auzi într-o țară populistă: miile de clienți ai Blue Air să-l sune pe telefonul personal și să facă plângere.

E drept că Blue Air are probleme mari – că nu despăgubește pasagerii, că nu-și plătește taxele de mediu și alte, alte obligații: dar de asta e de vină tot statul român. Căci statul român are la Blue Air – de când a acordat creditul cu gaj pe 75% din actiuni – doi reprezentanți cu drept de veto în Consiliul de Administrație, adică oameni care conduc pur și simplu, chiar dacă nu la nivel executiv, compania.

Ăsta e contextul în care Wizz Air e pregătită să preia clienții, rutele și cursele Blue Air. Ce însemna Blue Air în urmă cu 2 ani, când a primit ajutorul de stat: zboruri către circa 100 de rute, din 16 țări, având 8 baze operaționale, în București, Bacău, Cluj-Napoca, Constanța, Iași, Larnaca, Liverpool și Torino și deținea compania aeriană a Republicii Moldova, Air Moldova.

Să se observe cum se grăbește să tacă dl. Grindeanu – ministrul Transporturilor – în fața acestui faliment de facto, cu reprezentanți ai guvernului în Consiliul de Administrație al Blue Air. Dar dl. Grindeanu nu știe ce să facă nici cu Tarom – așa cum niciun ministru al Transporturilor n-a reușit să salveze compania noastră națională de pierderea curselor, rutelor, oamenilor, piețelor etc, etc – și țin în viață această vacă, ajunsă numai ciolane, sprijinită de un gard, în timp ce toți clienții politici se agață de țâțele ei, doar,doar mai curge ceva.

De mirare în acest dosar ar trebui să fie faptul că, după 30 de ani de vândut pe nimic sau de destructurat companii și chiar sectoare din economie, România nu înțelege că ar fi trebuit să treacă de multă vreme la nivelul următor: interesul economic național, și nu schimburi, trocuri, cedări pe nimic pentru interesul unor grupuri restrânse:

nici nu s-a uscat cerneala pe documentele prin care România a reintrat în drepturi pe gazele din Marea Neagră. Dar cum a intrat:
în urmă cu 20 de ani, România îi dădea companiei Sterling, gratuit, dreptul de exploatare a gazelor. Sterling a vândut către Exxon, Exxon – presată de restricțiile legii off-shore i-a cedat înapoi României drepturile, prin Romgaz: contra a un miliard de dolari. România tocmai a primit înapoi, cu prețul unui miliard, ceea ce acum 20 de ani dăduse pe gratis.

Ăsta e genul de afaceri pe care România le adoră, dacă ne uităm la ce a mai rămas pe țeavă: Moldomin – companie ce deține o marfă care va fi căutată ca aurul în următoarele decenii de tehnologie, cuprul – e sub memorandum cu o firmă turcească – să vedem ce, cum, cui, cât  îi iese de aici. Mina de grafit de la Salrom – aur curat în tehnologiile verzi și în viitoarea industrie auto pe baterii – se plimbă și ea printre ministere și samsari, cu ochii la cel mai mare comision, nu la cel mai bun viitor.

Și toate sub privirile serviciilor noastre secrete. Atât de secrete încât, judecând după cât de vizibil colcăie prin genul ăsta de afaceri, nici nu mai sunt secrete.

Astfel încât să nu ne mirăm dacă o firmă ungurească, Wizz Air, vine, culege bucățile din Blue Air, le asamblează și le folosește la un business pe care România tocmai și-l omoară singură, ca să nu rămână celelalte singure în cimitir:

orice se poate spune despre Viktor Orban al Ungariei – chiar orice, inclusiv faptul că de la Fidel Castro încoace Rusia n-a mai avut un ghimpe înfipt atât de adânc în coasta Occidentului. Ba chiar putem nota aici deosebirea că Fidel Castro al Rusiei nu avea drept de veto asupra deciziilor occidentale, așa cum are azi Viktor Orban al Europei.
Nu se poate spune despre el, însă, că nu trage spuza pe economia ungară:

și nu e vorba, atenție, aici, numai de internaționalizarea companiilor ungurești ci, în exact egală măsură, de atragerea oricărui fel de investiții străine care pot produce și lăsa ceva bani în Ungaria:

eMag și-a deschis în această vară un centru logistic în Budapesta: Peter Szijjarto, ministrul de externe ungar, a participat la inaugurare, că orice investiție în Ungaria e considerată bună – mai ales că Ungaria a legat politica externă de economie, ministerul e ”al afacerilor externe și al comerțului exterior”. La noi, ”afacerile externe și comerțul exterior” sunt acoperite de 3-4-5 ministere, din care mulge toată lumea până când României nu-i mai rămâne nimic.

Sau: povestește Gruia Stoica, de la Grampet, cum au vrut să cumpere un teren pentru logistică lângă Budapesta, cum au intrat în vizorul mafiei imobiliare de acolo și cum au rezolvat-o: au fost chemați de autorități care i-au învățat cum să se folosească de un drept de preempțiune, astfel încât să ocolească mafia. Să ne uităm, la astfel de cazuri, cum e înghițit un proiect de business la București, unde autorizările se fac numai după ce ai trecut de toate filtrele oficiale și mai ales neoficiale.

Asta ca să pomenesc doar de două afaceri românești, între miile de afaceri atrase de vecini – la concurență cu noi! – din toate statele Europei.

*

Revenind la dosarul cu Blue Air: toată lumea vorbește acum de partea penală, de anchete, de răspunderi punctuale. Așa și trebuie, dar e departe de-a fi îndeajuns:
câtă vreme Consiliile de Administrație ale companiilor unde are interes însăși România sunt pline de tot felul de cărători de geantă, de puțoi și de ”gagici”, interesul real și pragmatic al României nu poate fi apărat și administrat serios.
Cazul Blue Air – Wizz Air tocmai ne arată că România încă n-a trecut la nivelul următor – ăla, de pace între grupusculele de business formate din antreprenori-servicii secrete-politică, pace de care să beneficieze adevăratul interes național. Măcar de-ar trece în timpul vieții noastre.

***

(Citiți și: ”Avem în față ”Furtuna Perfectă”: titlurile și autorii”)

(Citiți și: ”Cristian Grosu / Noua eră și România ei”)

(Citiți și: ”Cristian Grosu / Sfârșitul sfârșitului Istoriei”)

***