(Textul este preluat din nr. 85 al revistei exclusiv print CRONICILE Curs de Guvernare)
***
E adevărat, atunci când a fost prorocit, gânditorii occidentali scăpaseră din ecuație un termen care n-a lipsit din niciun eveniment global de la Adam încoace – dar despre asta, mai la urmă.
La început să ne amintim de fervoarea cu care în anii ‘90, la căderea Cortinei de Fier, se vorbea pe ambele maluri ale Atlanticului de „sfârșitul istoriei”. Sistemul economic comunist intrase în colaps, China însăși își remodela paradigma economică, economia etatistă și planificată părea să fi fost un uriaș experiment care dăduse greș.
Odată întoarsă omenirea cu fața spre democrația liberală și odată cu libertatea de mișcare a tehnologiilor prin economia globalizată, nu se vedea la orizont decât construcția pe termen lung a unei cooperări în care toată lumea era aliniată la „capitalism” ca fiind „răul cel mai mic”.
Lucru care prosperului cetățean occidental i se părea foarte firesc: în definitiv, cum să respingi ideea unei societăți în care libertatea era piatra de temelie, în care drepturile omului nu doar că erau inalienabile, ci chiar se înmulțeau, totul, într-o economie în care piața alegea cel mai bun raport calitate-preț, scoțând ce-i mai bun din omul care știa că dacă muncește are?
25-30 de ani mai târziu, omenirea constată că sfârșitul istoriei e departe. Invadarea Ucrainei de către Rusia e doar un detaliu – e drept, foarte relevant – în șirul fără sfârșit al erorilor care fac ciclurile istorice, astfel încât lumea începe să-și înțeleagă binele și bunăstarea:
Când, în urmă cu 35-40 de ani, criza petrolului urmată de inflație puneau un zid în fața prosperității occidentale, economiile acesteia au avut debușeul globalizării, al producției cu forța de muncă ieftină, al accesului nelimitat la resurse și al mișcărilor de capital fără nicio opreliște – totul, pe fondul unui sistem geopolitic bipolar, cu linii roșii foarte apăsat desenate.
Astăzi, Rusia întoarce istoria acolo unde-am lăsat-o cu toții în urmă cu 30 de ani și ne amintește că jocul nu s-a terminat, că miza economică și a resurselor face legea și că, mai ales, libertățile de orice fel nu sunt câștigate definitiv, ci se păstrează prin lupta constantă a cetățenilor conștienți de ele.
Despre asta e și vorba în această mitologie cu „sfârșitul istoriei”, care ignoră cel puțin două adevăruri pe care liderii politici veritabili le cunosc fără să se iluzioneze:
Primul este că, atunci când un stat decide că a epuizat toate mijloacele, morale sau imorale, de-a-și impune interesele – cum face acum Rusia cu un stat vecin mai slab – nu va ezita să declanșeze un război.
Al doilea adevăr este că generațiile nu au asupra evenimentelor decât o memorie abstractă: o nenorocire e o lecție numai în măsura în care a fost trăită pe propria piele, și nu povestită sau citită de la alții.
E situația în care se află acum cetățeanul occidental:
în prosperitatea care i se pare nu doar firească, ci chiar profund naturală, are de înțeles că istoria nu s-a terminat și că are obligația de-a conserva valorile care au creat această prosperitate; că mereu se va găsi cineva care să vrea să-i ia libertatea și eficiența sistemului economic – care nu sunt definitive; că trebuie să condamne și să respingă activ forțele – politice, geopolitice, statale etc. – care nu vor obosi niciodată să încerce să i le ia; și că iarna care urmează, care deschide transformarea din deceniile care urmează, e un mare test al acestei înțelegeri și că pericolul pe care acest moment istoric i-l pune în față e deopotrivă intern și extern.
Între stupizeniile progresiste intens promovate în ultimul deceniu se numără și ideea că lumea se nivelează, mergem spre o omenire fără națiuni și lipsită de identitate culturală, economică, politică – idei care mai degrabă au demobilizat o generație decât s-o facă conștientă de rolul activ în propriul stil de viață. O altă versiune, adică, a „sfârșitului istoriei” – asemenea politologilor și economiștilor de acum 30 de ani.
Și unii, și alții ignoră termenul fundamental al ecuației de la început – așa cum se manifestă el de la începutul începuturilor încoace – în raportul de putere dintre indivizi, în construcția sistemelor economice, în relația dintre popoare, state, poli de putere: natura umană. Care e un dat și peste care omenirea n-a reușit să treacă, așa cum nu poate un om sări peste umbra lui.
Astfel că, înainte de-a studia analiștii de toate felurile, să întrebăm un psihiatru sau un psiholog bun, care-și cunoaște orașul și care citește presa. El ne va spune cu precizie când se sfârșește istoria.
Și că în iarna care vine, tocmai o luăm de la început.
***
(Textul este preluat din nr. 85 al revistei exclusiv print CRONICILE Curs de Guvernare)
***
(Citește și: ”Cristian Grosu / O bizarerie: Războiul dintre state și economiile lor, sau capacul lui Putin”)
(Citește și: ”Cristian Grosu / Sexul îngerilor și sexul Europei. Despre dușmanul paraideologic din miezul UE”)
***
Urmărește-ne pe Google News
3 răspunsuri
Excelent comentariu, sintetic, la obiect si cu claritate explicand cum functioneaza societate omeneasca in legatura cu productia de bunuri si bunastare si cine o pericliteaza cu adevarat. Este si o buna pledoarie impotriva fake-news-urilor. Felicitari autorului ! Asteptam si alte asemenea texte lamuritoare !!
Din pacate sociologii, politologii, promoveaza teorii conjucturale, nu inteleg ca baza oricarei teorii-actiuni trebuie sa fie „natura umană” (cum bine aţi remarcat). Adica faptul (dramatic) ca Homo Sapiens Sapiens (omul modern) face parte din Regn – Animalia, Ordin – Primate, Familia – Hominidae, Trib Hominini, Subtrib Hominina (Humans), Genul Homo. Adica este un animal (deosebit) cu constiinta de sine. Atributele umane-sociale sunt (exclusiv ?) urmarea actiunii unor indivizi (minoritati) care au impus, de-a lungul timpului, un anumit tip de organizare corespunzator epocii respective. Chiar si evolutia tehnico-stiintifica se datoreaza unor minoritati cu capacitati specifice, ca si succesul unor tipuri de organizare sociala. Toate s-au subscris legii de baza a vietii pe Terra-supravietuirea (inclusiv prin adaptarea la mediu si asigurarea de urmasi).
Constiinta de sine pare un accident pe scara evolutiei pentru ca, prin cunoastere, omenirea nu numai ca se adapteaza mai bine la mediu, isi creste nivelul de trai (sansele de supravietuire) dar ajunge sa intervina in legile care guverneaza Cosmosul ceea ce e in contradictie cu functionarea Universului.
Deci sincopele in dezvoltarea sociala de-a lungul timpului sunt firesti tocmai pentru ca masa celor care traiesc (normal) pentru a supravietui in conditii pe care le considera cele mai favorabile este covarsitor majoritara.
Niciun comentariu ? De ce ? O analiza corecta , succinta , la obiect. Asta ne demonstreaza ca nu suntem, inca, constienti ce se intampla cu noi , in general.
In rest , numai de bine.