Cristian Grosu / Noua eră și România ei

Războiul acesta va fi lung – mai lung de un deceniu, poate chiar cât a durat perioada interbelică a secolului trecut – indiferent cât de repede vor tăcea armele. Tocmai pentru că noua eră pe care o deschide nu poate fi construită pe repede înainte.

Ucraina e doar ochiul unui ciclon, iar politicienii cu putere reală de decizie știau că, mai devreme s-au mai târziu va intra la masa negocierilor. A negocierilor în ce privește vecinătatea dintre viitorii poli de putere globală – în esență, între sisteme sociale fundamental diferite. China și Rusia – ca sisteme totalitare de facto, pe de o parte, și Occidentul încă (încă) democratic.

Tocmai se destramă teoriile privind multipolaritatea lumii – în sensul în care a fost ea prezentată de analiști și experți în ultimele 2 decenii, precum și în ce privește globalizarea – care și ea va fi altceva decât ne-a prezentat-o în obsedanții ani 90 o altă galerie de experți și analiști. Iar aceste teorii se destramă pentru că sunt doar teorii: sunt contrazise de realitatea aritmetică, de realitatea naturii umane și de istoria factuală.

O multipolaritate înțeleasă greșit

Să vedem, mai întâi, ce s-a întâmplat de fapt:

1, Uniunea Europeană, așa cum politicile și acțiunile motorului franco-german ne-au aratat-o în ultimele 2 decenii, a sperat ca, în ”noua ordine multipolară”, să fie ea însăși un pol.
Depășită tehnologic de SUA (și mai apoi de China), cu o legislație care inhibă crearea unor jucători globali sau agregarea de mari capitaluri care să se plimbe prin marile economii, dependentă ca securitate de SUA, UE avea nevoie de un aliat.

Marea eroare a liderilor europeni a fost să creadă că Rusia va fi unul. Nu sunt nici 3 ani de când posesorul fericitei victorii de la prezidențialele Franței – Emmanuel Macron, vorbea de ”Europa de la Lisabona la Vladivostok”, după o întâlnire cu Vladimir Putin (Un LINK-AICI).
Iar Macron nu făcea altceva decât să deschidă o discuție privind statutul de facto al Europei de Est dintre Germania și Rusia, deschisă de Boris Elțin într-un ultim efort de-a păstra influeța Rusiei aici, în Est (Un link la discuțiile desecretizate Clinton-Elțîn – AICI) și șoptită aproape 3 decenii pe culoarele Cancelariei de la Berlin.

2, Motorul franco-german s-a înselat profund în privința Rusiei, în momentul în care a considerat că o astfel de alianță e doar o chestiune de politică economică.
Ultimul lider francez care a știut că Rusia e pur și simplu din alt film și că ea înțelege prin Europa cu totul altceva decât înseamnă ea pentru Uniunea Europeană a fost Jacques Chirac – europeanul căruia România îi datorează cel mai mult când e vorba de apartenența la NATO.

De partea cealaltă, Germania îl avea pe Gerhard Schroeder (da, e cel care se află și acum pe statele de plată ale marilor companii de stat rusești), care vedea și el – printre munții de petrodolari – o Europă de la Lisabona la Vladivostok.

De fapt, ultimii 30 de ani – de la căderea Zidului Berlinului și ”expirarea” înțelegerii de la Yalta – au însemnat iluzia liderilor europeni  că ar putea crea un pol de putere cu Rusia, ignorând deosebirile fundamentale – sistemice, de istorie și agendă globală proprie – față de URSS-ul de la răsărit.

Vorbim de Franța și Germania – dar nu trebuie uitați nici ceilalți sateliți: Austria și Ungaria (marile frustrate ale Primului Război Mondial) și Olanda – pudelul politic al Germaniei.

3,  Liderii UE nu doar că s-au înșelat, dar s-au și grăbit să implementeze această eroare – și nimeni nu știe cum arăta viitorul în mintea celor care se grăbeau să-și lege popoarele (și economiile și democrațiile) de bunăvoința Rusiei:

Într-un interviu acordat numărului din februarie al revistei CRONICILE Curs de Guvernare, Frank Umbach, directorul de Cercetare al Clusterului european pentru Energie și Resurse de la Universitatea din Bonn (da, Germania), spunea că Germania și-a construit în ultimele decenii dependența securității de SUA, dependența energetică de Rusia și dependența industriei de China (un LINK-AICI).

În fața unei erori atât de mari, e lesne de înțeles cât de ușor au fost făcute erorile ”mici”: și Franța și Germania au vândut arme Rusiei (arme pe care probabil că le folosesc astăzi în Ucraina), în timp ce se afla sub embargo și, mai ales, în timp ce ele făceau parte din negociatorii acordului de la Minsk – Germania-Franța_Rusia-Ucraina (biata Ucraină..).

4, Cu asemenea parteneri – preocupați mai mult de propriile economii decât de propria securitate și de responsabilitatea față de unitatea europeană și față de destructurarea democrației europene prin radicalizarea naționalismelor alimentate tocmai de această poziționare – Rusia nu a avut decât să facă ce știe ea mai bine: să distrugă, să se amestece, să șantajeze, să pună la cale crime în capitalele europene, să dezbine, să-și poarte războiale informaționale până în sufrageria acestora.

Iar în afară de proteste, partenerii europeni n-au zis nimic. Dat fiind că lucrurile au intrat deja pe un alt făgaș, n-o să știm niciodată cum ar fi reacționat liderii UE la o imixtiune și mai brutală a Rusiei în state ca România, Balticele, Polonia etc, desigur, nu una armată ci una ”hibridă”. Putem presupune că nu ar fi reacționat.

5, Nu vom afla asta prea curând, dar poate că peste niște (zeci) de ani vom avea o desecretizare a unor documente care să ne arate că tocmai acest parteneriat mai mult decât economic al UE cu Rusia  a fost motivul Brexit: UK a ieșit pentru a face parte din alt pol de putere.

6, Rusia nu putea fi pentru UE mai mult de un partener comercial – punct.

Rusia a crezut că poate fi un pol de putere doar bazându-se pe arsenalul nuclear și pe dependența UE de sursele sale (primare) de energie: asta deși avea exmplul Chinei, care a știut că nu poți fi o putere mondială fără să fii și o economie mondială.

În absolut toate celelalte dimensiuni ale organizării sale statate, Rusia este – și va rămâne pentru decenii multe de-acum încolo – modelul ANTI-occidental din toate punctele de vedere:

-, o societate care nu a cunoscut niciodată libertatea individuală – din Evul Mediu a trecut direct la comunism, apoi direct la modelul sud-american de polarizare socială – astfel încât din societatea liberală poporul rus nu a înțeles decât haosul și sălbăticia anilor 90.
Rusia nu are nici măcar o bază teoretică pentru societatea bazată pe libertățile individuale, democrație, alegeri libere de facto – iar în multe privințe, a încerca să exporți valorile societale occidentale în Rusia e asemănător cu a le implementa într-o țară musulmană.

-, o ierarhie de putere bazată nu pe alegeri libere și pe meritocrație, ci pe crearea clasei de așa numiti ”oligarhi”, aflați între ”țar” și economie: oligarhi care în câțiva ani au primit pe mână, la schimb cu sprijin politic (deși cuvântul ”politic” e impropriu aici) însuși sensul existenței economice a Rusiei: resursele de orice fel.

Observatorul, chiar cel care cunoștea legendele despre opulența în care trăiesc oligarhii ruși în Occident, rămâne uimit acum de numărul mare al acestora și de averile greu de imaginat pe care oricare dintre ei le strânsese în doar două decenii.

-, o incapacitate structurală de agregare a societății în jurul ideilor care au construit actuala societate occidentală: Rusia e o țară uriașă, greu de administrat și de guvernat, cu o populație risipită pe două continente, stăpânită de-o adevărată sălbăticie dincolo de Urali până la Vladivostokul dlui. Macron.

Astfel că singurele idei care țin acest popor împreună și-i conferă un liant social sunt rudimentele imperialiste și concepția că sunt poporul menit să salveze lumea: nu vor renunța niciodată la această idee, nu vor obosi niciodată să se uite la vecini.

Viitorul iminent și polii săi

Războiul de cotropire al Rusiei în Ucraina nu se poate termina cu un simplu tratat de pace – fie el și cu marile puteri garante ale acestuia.
Mai devreme sau mai târziu, această falie între sisteme antagonice de-a binelea – cum e cel rusesc și cel chinez versus sistemul occidental – va trebui negociată într-o conferință la nivel mondial, iar acest lucru va duce, cel mai probabil, la un nou Război rece recunoscut ca atare – într-o lume bipolară, așa cum era ea la precedentul: Occidentul și Asia.

SUA și ”Global British” (Commonwealth-ul în general) sunt deja un pol, UE tocmai se trezește din pumni și încearcă să înțeleagă ce va urma.
Rusia va ieși ”frăgezită” din povestea ucraineană, iar succesorii lui Vladimir Putin vor putea vorbi cu Occidentul ca și cum nu sunt responsabili cu nimic – nici față de Ucraina, nici față de dreptul internațional, nici față de propriul popor. ”Vorbi”: despre afaceri, nu despre altceva.

Celălalt pol va fi China, la resursele căreia UE trebuie să-și găsescă urgent o alternativă: să-și redeschidă minele de materii prime critice, să-și regândească piețele, să-și reformeze sistemul de educație și să-l orienteze către economie și nu către prostiile progresiste care i-au trimis la plimbare centrele de cercetare, universitățile și generația viitorului război rece.
Căci mai devreme sau mai târziu, China va încerca să-și adjudece Taiwanul.

India va baleia între SUA și China, Brazilia e o poveste a Americilor, Turcia va împărăți peste cel mai fierbine punct de pe glob – Orientul Mijlociu.
Globalizarea se va petrece cu precădere în interiorul acestor poli – toată lumea va fi foarte atentă la investițiile străine care se fac pe teritoriul său.

Mizele globale vor fi tehnologia, energia și materiile prime critice și pacea socială în interiorul sistemelor – toate egal de importante.
Cine le va deține va face jocurile globale – SUA și China se pregătesc deja pentru acest viitor.

Pentru Occident, se adaugă și o a patra miză: păstrarea democrației și a sistemului social bazat pe libertatea individului.
Iar pentru UE – o miză suplimentară: o dezvoltare de ansamblu care să-i reducă dependența inclusiv de SUA: relațiile din interiorul Occidentului vor fi esențiale pentru viitorul acestei societăți.

Și chiar la aceste mize trebuie să reflecteze (dar repede) și România:

România în lumea care a început pe 24 februarie

Înainte de-a vorbi de România celor 2-3 decenii de reașezare care vor urma, ar fi nevoie să privim la politica externă cu care vom naviga.

Nu e niciun secret că războiul din Ucraina ne-a prins nepregătiți. Începând chiar cu semnalele confuze transmise de Victor Ponta – singurul lider din UE care a participat la Jocurile Olimpice de la Soci în 2014, eveniment de la care a plecat, împreună cu Recep Erdogan, la Ankara.

Și nici ce-a urmat nu a însemnat mare lucru: până la semnalele transmise de SUA anul trecut, privind necesitatea unei stabilități politice la București în așteptarea invaziei ruse pe Ucraina, experți de toate culorile politice atrăgeau atenția că, la 7 ani de la invadarea Crimeii, România nu are un ”dosar Ucraina” bine pus la punct, al ei,  cu înțelegerea fenomenelor și contactele necesare unei țări care are cea mai mare graniță cu aceasta.

În plus, politica externă presupune o proactivitate efervescentă atunci când vrei să contezi  (fapt care contravine relaxării de la București, între weekendurile în familie, partidele de schi sau de golf ale titularului politicii externe) la care se adaugă o diplomație economică bazată pe competență și strategii. Or diplomația noastră economică e la limita dintre sabotaj și trădare.

Deși are cea mai mare graniță cu Ucraina dintre toate statele UE, România a pierdut startul în fața Poloniei și, ce e și mai important, trebuie măcar acum, în al 12-lea ceas să se pregătească pentru noua ecuație de influență în Est:

Ucraina va supraviețui (chiar dacă nu cu tot teritoriul) invaziei rusești: însă apropierea (cu tot cu resursele sale) de UE face din ea un competitor puternic, iar strategii noștri de la București ar trebui să vadă (și să pregătească) încă de pe acum maniera în care vor arăta lucrurile pestem, să zicem, 10-15 ani, cu o Ucraină care să aibă o voce în Occident. Demn de menționat aici este amănuntul că, la negocierea și discuțiile pe tratatul bilateral de care România avea nevoie pentru a intra în UE, discuțiile nu s-au purtat direct cu partea ucraineană: ci prin intermediul Poloniei.

Importul de tehnologie, de know-how, de capital – ar trebui să fie nesomnul oricărui ministru în acești ani, alături de modernizarea administrației care să nu mai consume resurse, ci să aducă și ea valoare adăugată.

Toate acestea, însă, se bazează pe două lucruri:

Primul – păstrarea (ba chiar reîntorcerea) capitalului uman înalt calificat.  
Resetarea democrației civile, reinstaurarea democrației reprezentative (cu 30% participare la alegeri e iliberalism de facto) și sensul practic la care trebuie introdusă meritocrația în societate sunt esențiale: lumea deșteaptă vede ce nu merge și nu mai are răbdare încă o generație, ca în anii 90.

Al doilea: echilibrul macroeconomic: nu e cale mai sigură spre subdezvoltare și ”vasalitate” față de finanțatori decât incapacitatea de-a-ți plăti singur facturile.
Despre acest al doilea lucru – într-un text viitor.

***