Cristian Grosu / Sexul îngerilor și sexul Europei. Despre dușmanul paraideologic din miezul UE

Niște fapte – ceea ce în matematică se numește ”Ipoteza”  *  Ce e UE în competiția economică  *  Sexul îngerilor și reglementarea lui socială  *  O nouă ideologie pentru destructurarea democratiei europene – de la utopie la distopie  *  Cine-i pune pumnul în gură lui Salman Rushdie: Ideologii, comisarii și clericii noii religii  *   Noua Mecca politică – testul turcesc: torpila lui Erdogan asupra UE și leadershipul european  *  2 pericole:  Capitalul demolator + pericolul radicalizării din societățile occidentale  *  Epoca inevitabilă și Europa ei  *  Teoria conspirației

(English version: The sex of angels and the sex of Europe. On the para-ideological enemy at the heart of the EU) 

Intro:
Un astfel de text poate apărea azi, 2020, dar peste 10 ani ar putea pur și simplu să nu rămână decât în mintea celui care-l gândește. Ar putea fi respins nu doar de rețelele sociale (din cauza adâncii lui incorectitudini politice, sau a etichetei de hate speach, sau a dizgrației în care cel care l-ar scrie ar fi putut să cadă demult): ar putea să nu poată fi găzduit nici măcar de internet: singurul loc în care cineva va putea exista ca entitate socială, într-o lume în care sociobiologia va fi reglementat ”distanțarea socială”.

Asta pentru că azi, în lumea ”civilizată” (cea care a produs nu doar o prosperitate spectaculoasă în diversitatea ei, pe care nici utopiile nu o prevedeau, ci si libertatea de mișcare, de gândire, de expresie – ba chiar și frumoasa libertate de a te înșela, omenește și de a reveni asupra erorii – a omului puternic, autonom și conștient de el însuși) există cărți scoase din circuit, idei blocate după criterii vagi și arbitrare, oameni de valoare puși la stâlpul infamiei – autori geniali ai fiecărei trepte către o atare civilizație a libertății și de scoatere pas cu pas a omenirii din barbarie.

Dar acum nu mai e timp să vorbim despre ”principii”: războiul efectiv a început de mult, acum intră doar într-o nouă fază.

Suntem, așadar,  deja în situația de-a contabiliza fapte. Nu mult – măcar 30 de minute:

Niște fapte – ceea ce în matematică se numește ”Ipoteza”

Președintele chinez Xi Jinping modifică în urmă cu 2 ani (cu ajutorul Adunării Poporului, desigur) constituția și devine președinte pe viață.

Președintele rus Vladimir Putin modifică Constituția în urmă cu 2 săptămâni (cu ajutorul electoratului, desigur) și poate rămâne, dacă vrea, președinte până în 2036 – adică… pe viață.

Președintele turc Taip Erdogan și-a măcelărit – la propriu – opoziția după tentativa eșuată de puci și numai moartea îl mai poate scoate de la putere, mai ales că în proiectul pe care l-a început are sprijinul – fățiș sau tacit al unor popoare musulmane care asteptau un lider bine înfipt în NATO.

Toți cei trei de mai sus și-au asigurat puterea de decizie nu doar din impulsul psihologic al puterii – ăla care dispare doar odată cu putrezirea sau distrugerea sub orice formă a  creierului omenesc: ci pentru continuitatea deciziei și, mai ales, pentru coerența deciziei în războiul care a început:

ridicarea zidurilor economice și militare a viitorilor poli de putere, după ce lumea a ieșit din faza politică a împărțirii sale între acești poli.

Cât de puternici sunt deja acesti dictatori de facto (notiunea de ”i-liberalism” e o diversiune: societatea e democratică numai atunci când și numai cât i se permite – astfel că cuvântul liberalism e o glumă sinistră) – merită amintit:

Putin își asasinează adversari aflați nu doar în statele UE, ci chiar cu cetățenie UE. Or, UE are o foarte mare problemă dacă nu poate să-și protejeze cetățenii și nu poate trage la răspundere pe criminali.
Xin Jinping lasă o instituție mondială de calibrul Interpolului fără cap, arestându-și conaționalul – pe Meng Honwei, șeful instituției mondiale – fără ”preaviz” și cu explicații post-factum, și-l condamnă la închisoare. Reacțiile ”lumii civilizate” sunt inexistente.

Erdogan își vânează advresarii politici în chiar statele libere ale UE, intervine în Libia ca o nouă superputere, măcelărește kurzii invadând zona de nord a unui stat suveran (Siria), iar singurul care face ceva scandal, fără a putea fi luat în serios, e președintele Macron.

Aceasta este situația în care se află UE pe plan politico-militar:
nu spunem încă nimic de NATO, căci lucrurile se află aici în plină schimbare după ieșirea Marii Britanii din UE.

De fapt, nu: Această problemă mare a UE e, încă, mică, față de o alta: competiția pe care e pe cale să o piardă (oare n-a pierdut-o deja?) în zona tehnologiei si a economiei viitorului.

Ce e UE în competiția economică și tehnologică mondială

Lista pierderilor grele și a întârzierilor ar fi prea lungă – de aceea o vom scurta la câteva așa numite ”detalii relevante”:

1,
Sunt 20 de ani de când se cunoaște ”calendarul” pașilor de la 3 la 4 și la 5G.
Și totuși, azi, UE are de ales să cumpere tehnologia de la SUA sau de la China – ambele cu probleme privind securitatea cibernetică: SUA nu vor căra în spate o Europă defazată tehnologic, lipsită de propriul sistem de securitate, răvășită ideologic, sfâșiată cultural si de interese de anvergură (da!) locală.

Și vorbim de Europa – leagănul invețiilor, al inovațiilor, al marilor descoperiri care au eliberat știința de prejudecăți și au declanșat boomul industrializării mondiale.

2,
Elon Musk a anunțat ieri că pentru fabrica Tesla pe care o face lângă Berlin, va angaja 10.000 de oameni. Dar  Musk nu a venit în Germania: ci lângă o megasocietate comercială numită Vollkswagen, care abia de 3-4 ani ani a înțeles să ia în serios trendul (fie și tranzitoriu) către mașina electrică. Cam aici e ”mândria” economiei europene și totodată dependența ei.
Însă înțelegerea aceasta ”foarte europeană”, nu e de ajuns:

3,
80% din bateriile masinilor electrice se fac în China, pentru că presupun resurse naturale la care Europa nu are acces (China a cumpărat, pur și simplu, Africa), iar elementele naturale necesare tehnologiei de vârf – cum sunt ”pământurile rare” tot în China se fac: legislația europeană antipoluare nu permite pur și simplu prelucrarea acestor resurse fără de care niciun computer nu poate porni.

4,
Fără Google, Apple și Amazon în UE nu funcționează absolut nimic – de la cele mai banale aplicații, la fluxurile de comunicare instituțională. De 20 de ani Europa privește la ascensiunea giganților mondiali care modelează zi de zi viitorul – dar ea are mereu altă agendă, timp în care suprareglementează ca nu cumva cineva să ridice capul și să intre în liga mondială a economiei care contează.
În acesti 20 de ani, China (nici nu mai contează cum) și-a făcut versiunile paralele la acesti giganti, ba chiar a și ”inovat” astfel încât americanii care au ”teoriile conspiratiei în cap” nu mai stiu cum să scape de TikTok.
Până și Rusia și-a făcut un ”internet” paralel, gata să se decableze de la cel mondial, în situația că s-ar afla sub un atac cibernetic de amploare. Timp în care ea are acces la ”internetul europenilor” și-și poartă zilnic războiul ideologic – ca pe o pregătire de artilerie – de fragmentare a societății UE.

5,
Cât privește așa numita ”sustenabilitate” (toată Europa umbă în gură cu acest cuvânt) a economiei viitorului: UE tocmai o compromite prin această diversiune ideologică în care s-a transformat Green Deal:

Marea problemă a economiei mondiale constă tocmai în paradigma sa: folosirea fără limită a resurselor – comportamentul uman ca și cum aceste resurse ar fi inepuizabile într-un viitor, precum și gestionarea vitezei de transfer către o economie care extrage cât mai puține resurse.

Această problemă – care ar trebui să fie una a economiștilor, a savanților și a reprezentanților marilor producători globali și a cercetătorilor din marile centre globale de capital intelectual – e împachetată în UE într-o supraideologie vândută cu țârâita prin abuzarea unui copil – dra. Greta Thumberg, scoasă de la școală și aruncată în uriașa mașinărie de marketing si pr și purtată din oraș în oraș ca instrument de propagandă.
Mă tem că Nu asa are UE șansa să facă  – de fapt, să inventeze! – marele pas către economia viitorului bazat pe folosirea a cât mai puține resurse. Ba, la ceea ce face UE azi, are șanse să nu facă acest pas niciodată, ci să cumpere tehnologia de la SUA sau China, atunci când aceste țări, poluatoare, vor fi câștigat competiția și-și vor permite să treacă la ”sustenabilitate”.

De altfel, UE face, în materie de Green Deal – în afară de propagandă și mici gesturi utile la nivel de poluare urbană, cum ar fi folosirea trotinetelor – chiar invers decât ar trebui. Să ne gândim puțin – la cel mai vizibil lucru cu putință:

Azi nimeni nu mai ”repară” o mașină (cum făcea amicul meu Octav desfăcând la ultimul șurub un electromotor și înlocuindu-i periile – astfel încât eu economiseam 80% din prețul lui, iar planeta economisea 100% din metalul de înaltă calitate și energia aferentă producției de la minereu la piesa de superoțel): azi se schimbă piesa, ”kitul” integral.
Trecerea de la combustibilii euro 5 la 6 sau la …, înseamnă mereu scoaterea din uz a zeci de milioane de masini – care reprezintă tot atâta resursă scoasă din pâmânt și tot atâta poluare, căci actuala paradigmă economică trăiește din defectarea produselor, nu din viața lor îndelungată.

Să mai remarcăm un lucru legat de capacitatea UE de-a înfrunta viitorul economic și tehnologic:

marile centre de cercetare Nu mai sunt în Europa: Nordul SUA – Silicon Valey, Nord-Vestul Chinei, Israel, și, mai nou, unul în India.

Dar nici UE nu stă pe loc: în timp ce alții pregătesc sau pun la punct tehnologii cu adevărat revoluționare, despre care aflăm numai atunci când sîngeroșii lor dictatori decid că le folosește să le expună, Europa se pregătește – asemenea lui Hitler care-și trimisese ”cercetătorii” în Tibet să stabilească prin biometrie că arienii  provin de acolo – de marea cercetare și marile studii privind legătura dintre gen și sex.

”Europa a fost puțin naivă față de China” –  spunea, pe 3 mai anul acesta, privind cum bomboanele de pe tortul economiei UE au fost cumpărate de către chinezi, Josef Borell, șeful dilomației europene.

Da: cu 27 de rânduri de servicii secrete, cu cablarea la NATO a acestor servicii, cu super-think-thank-uri despre economia viitorului și cu superstudii despre trenduri și piață ale companiilor private care au devenit la acest capitol mai puternice și mai profesioniste decât guvernele, dl. Borell ajunge, după 20 de ani, la concluzia că ”am fost puțin naivi”.

Dar dl. Borell nici nu trebuia s-o spună:
aflată între 3 dictatori de facto – Putin, Xi Jinping și Erdogan – ignorată de SUA care, în noul război nu mai are timp ”să sune la cineva acolo, în Europa” (după cum spunea Kisinger evaluând viteza de reacție a aliaților în războiul rece),

UE participă la festivalul pe care Occidentul îl organizează zi de zi pe ambele maluri ale Atlanticului – unde defilează de vreo 5 ani fiecare cu ce are fiecare:

unii cu Elon Musk (care tocmai a creat premiera trimiterii unei misiuni în spațiu de către o companie privată), alții cu Greta Thumberg.

Sexul îngerilor și reglementarea lui socială

Prinsă între șantierele din jur, în care 3 dictatori de facto – sângeroși și lipsiți de scrupule atât în plan extern, unde poartă de mult războiul hibrid de dezinformare chiar acasă la europeni, cât și în privința valorilor și libertăților popoarelor lor – UE a avut o agendă foarte încărcată în ultimii 10 ani.

Situație la indigo:

În primăvara anul 1453, în Constantinopolul asediat de turci, între zidurile incendiate, avea loc o mare dezbatere a cărturarilor religioși și a filosofilor: ce sex au îngerii? Or fi bărbați? Or fi femei? Or fi asexuati? De ce pe unii îi cheamă într-un fel, iar pe alții într-altul?

Aflată sub un asalt oarecum asemănător din cel puțin 3 direcții, la care se adaugă rămânerea sa în urmă, Europa noastră n-a pierdut vremea în ultimul deceniu – așa cum ar părea să se înțeleagă din faptele adunate mai sus – ci, stimulată din interior de o mână de ideologi, s-a apucat să-și reconstriască premisele pe baza cărora a creat, în istorie, nu doar cea mai spectaculoasă și prosperă civilizație, ci și cei mai sângeroși monștri: nazismul și comunismul – cu toate derivatele lor:

Ca și acum 5 secole jumate, noi avem o problemă cu sexul îngerilor, în timp ce zidurile sunt incendiate. 

Dezbaterea nu e una informală: răspunsul pe care UE a avut timp să-l găsească în ultimul deceniu a început să devină lege – iar aplicarea lui în cea mai liberă societate produce deja monștri:

sunt ”terciuiți” cărturari, dispar cărți de pe magazinele online, arta e băgată la reevaluare și epurare, dreptul roman (linie civilizatoare pentru societatea încă liberă de azi) e răsturnat, libertatea de gândire și de expresie e amendată prompt și acuzată de toate relele din lume – nu numai prezente, ci și trecute și viitoare.

Dilemele UE (de fapt, ale mașinăriei ideologice care reactivează principiile nazismului și comunismului utilizând alte instrumente și fabricând alte delicte) se referă la tot ce e mai natural, mai spontan și mai creativ în ființa umană:

Copii sunt făcuți de un bărbat și o femeie? Ce înseamnă căsătorie? Care sunt criteriile după care facem selecțiile de personal necesar în companii, în administrație, în orice organizație? Cum ”echilibrăm” avantajul (mers până la delictul) pe care-l are o majoritate de orice fel în fața minorității fie ea și conjuncturale? Care e ecuația magică într-o organizație pură politic: câte femei, câți bărbați, câți minoritari etnici, de rasă, câți minoritari ca apartenență sexuală?

Ce e mama? Dar tata? Se supără unul sau celălalt dacă îl denumim ca atare – mama și tata? Și când facem (că facem) legislație pentru asta: care e primul cuvânt pe care-l spune copilul – mama sau tata? Dar dacă desființăm aceste cuvinte – și decretăm că un copil poate fi crescut într-o familie oarecare egal de bine ca în familia sa naturală? Naturală ? – cel mai periculos cuvânt, boții facebook, google și ai altor retele deja depunctează la indexare folosirea lui.

Cu adevărat remarcabil aici este testul rezistenței la absurditate a minții umane din UE ai cărei biologi – cu Darwin în frunte – au desenat sensul evoluției: a fost nevoie de sute de milioane de ani ca moleculele să se combine într-un anume fel și a produce ființa vie, la început rudimentară și înmulțindu-se asexuat – parameciul nu are nevoie de o structură ”parteneră” pentru a se înmulți. Alte sute de milioane de ani a durat până la înmulțirea sexuată. Azi, acești puri politic și ”clari moral”, care desenează agenda unei Europe aflate în competiție pe toate planurile cu dictaturile, vin și, pe banii și pe munca popoarelor, nu doar că anihilează însuși conceptul de diferență a comportamentului sexuat: dar tocmai au început să facă din asta legi și să le implementeze.

O altă dilemă: Cu școala: ce facem cu valorile care ne-au rafinat societatea până la prosperitatea și libertatea de azi – o punem în curriculă? Sau o trecem la ”toolurile trecutului”:

Dacă suntem produsul a 4 supervârfuri ale istoriei omenești – filosofia greacă, dreptul roman, etica creștină și aplombul reformei protestante – la care ne-am întors mereu din rătăcirile experimentelor sociale de orice fel aruncând peste bord ceea ce am simțit pe pielea noastră că e rău, oare educația în spiritul lor nu ne împiedică să dezintegrăm această societate pentru a-i pune deskul în alte mâini?

Dintr-o crâncenă nefericire, toate întrebările de mai sus Nu sunt o glumă sau o exagerare:
Europa – cea prinsă între cei trei dictatori de facto și sângerosi, care și-au asigurat domnia pe viață căci ei știu că se află în plin război –  și-a găsit timp în ultimul deceniu să înceapă riguroasa lor reglementare.

E drept – dat fiind că militar e incoerentă, competitiva economic nu mai e o miză, iar ca entitate politică compactă nu există pur și simplu, Europei i s-a dat un lucru ușurel de făcut : rezolvarea chestiunii omului liber și nevinovat, puternic, autonom, stând pe picioarele lui și întreținând societatea și pe el însuși: care trebuie făcut  vinovat el personal de lucruri petrecute cu sute de ani în urmă.

Destructurarea acestui tip de om și cetățean trebuia să se producă într-o societate mai liberală și mai puțin socială ca UE. Astfel că lucrurile cu adevărat grele se desfășoară acum în SUA, acolo unde o minoritate (acum vorbim de o minoritate rasială, dar mâine sau peste câteva luni va fi scoasă din sertar o alta) e folosită pentru a sparge democrația liberală pentru impunerea aceluiași principiu pentru dezintegrarea libertății individuale:

Corectitudinea politică, devenită ritual obligatoriu, dogmă, religie:
Dacă Nazismul oficializase puritatea de rasă, Comunismul puritatea de clasă – așa numit acum  ”Progresismul” oficializează puritatea ideologică.

Or, la controlul individual pe care l-a adus deja tehnologia, toată această combinație configurează una din cele mai înspăimântătoare distopii. Da, în UE – în spațiul care a dat lumii una din cele mai frumoase și prospere societăți.

O nouă ideologie pentru destructurarea democratiei europene – de la utopie la distopie

În această săptămână, 150 de personalități în special din cultură (din ”marea cultură” de toate culturile) și universitari si jurnaliști – de la JK Rowling la Francis Fukuiama, de la Salman Rushdie  la Garry Kasparov  –  au făcut publică o scrisoare (AICI-LINK)  în care atrag atenția asupra dezastrului pe care noua religie a purității politice îl are nu doar asupra culturii, ci asupra libertății înseși a individului.

Cei 150 vorbesc de desființarea în presa noii ideologii (tot mai numeroasă și mai extinsă) a celor care nu se aliniază la corectitudinea politică. JK Rowling însăși a fost fost dezintegrată de presă după ce i-a luat apărarea unei experte de la un ONG care s-a ”îndoit” de o chestiune privind transgenderii.

Scrisoarea atrage atentia asupra faptului că nimeni ”nu mai riscă o opinie” (textual) sau se tem că pot fi acuzați de ”lipsă de zel” în raport cu noua puritate politică  – lucru periculos mai ales pentru jurnalistii care refuză să se înregimenteze în nemiloasa ideologie ”Progresistă”.

De altfel, printre cele mai bizare victime ale epurării ideologice de facto care are loc în SUA pe fondul mișcării BLM se află și editoarea unei reviste de arhitectură, care s-a plâns într-un articol că e păcat de clădirile monument pe care demonstranții le-au incendiat.

Să ne mai mirăm că, în urmă cu 3 ani, presa maisntream din Germania a avut nevoie de 3 zile și de un scandal mediatic international ca să scrie despre zecile de violuri din noaptea de Anul Nou, produse în mare parte de migranți? Sigur că era un subiect delicat – dar șocantă aici este ignorarea de către o armată de ziariști, a victimelor:  (auto)cenzura purității politice a șters nu doar principiile profesionale de căpătâi, ci însăși solidaritatea umană cea mai de bază. Și mai șocant este că a fost un fenomen ”de masă” în presă – acolo unde a rămas și azi.

Același lucru se petrece în universități. Un universitar român care a lucrat ani buni într-o universitate americană povestește de teroarea psihologică în care trăiesc profesorii ”nealiniați”: o expresie ”incorectă politic” poate însemna blocajul total al carierei și chiar eliminarea din universitate.

O persoană apropiată mie, care a făcut 2 ani de master la Freie Universitaet din Berlin, îmi povesteste despre aceeași teamă a profesorilor:
multe întrebări din partea studenților care sunt întâmpinate de la catedră cu: ”vezi că mergi pe o gheață subțire”, sau ”e un subiect prea delicat ca să-l abordăm”, sau ”nu e bine să abordăm tabuuri de genul ăsta”.
Cum? Există subiecte tabu în lumea științifică a UE? Într-o universitate nu de la Țăndărei – de unde-și iau unii parlamentari români diplomele – ci la Berlin. Și nu o facultate oarecare, ci Freie Universitaet? Freie?

Dar școala e rasă până la rădăcină: un fost coleg de liceu, stabilit în Canada, îmi povestește intrigat că fetitei lui de 12 ani i se spune la școală că comunismul e un lucru bun, numai că a fost greșit aplicat. Omul s-a dus să vadă despre ce e vorba, dar a fost trimis la direcțiune, care i-a tăiat-o scurt: dacă nu vă convine ce vorbim noi aici, luati-vă copilul si duceti-l în altă parte.

De altfel, noua ideologie – care se revendică de la stânga, dar nu are de-a face cu stânga în sensul tradițional (iată unul din cuvintele cele mai suspecte) – are agenda la vedere. Să ne uităm un pic prin ea:

Primul capitol e alocat divizării societății:

1,
mizează pe ruptura dintre generații, iar acolo unde aceasta nu e suficient de clară, o provoacă. Tot ce ține de trecutul de dinaintea nașterii adeptului e învechit, plin de toate păcatele omenirii de la ieșirea din peșteră și până la el – el e de fapt ființa pură politic și mesianică, născută anume pentru noua societate umană.

Ruptura e utilă ”progresiștilor” pentru că legătura dintre generații asigură, în mod natural, transmiterea experienței sociale: cine a trăit în comunism chiar are ce povesti unui tânăr despre ororile unei societăți utopice, în care nu legile sunt făcute după libertatea oamenilor, ci oamenii sunt strâmbați pentru a se potrivi legilor.
În plus, experiența naturală (ce cuvânt suspect) dintre părinți și copii ar putea aduce cu sine evitarea acelorași greșeli și recunoașterea vechilor de când e lumea capcane.

2,
punerea într-un conflict permanent a minorităților de orice fel. Asa numitul ”Progresism” pare să urască coexistența pasnică în interiorul diversității și pare să încurajeze un permanent conflict în cadrul acestei diversități – iar dacă el nu e suficient de puternic, îl aprinde și-l întreține:

Ca exemplu – uniunea oficială homosexuală s-ar putea reglementa simplu si rapid printr-o instituție perfect acoperitoare – uniunea civilă. Însă, dat fiind că instituția căsătoriei are puternice reverberații de natură religioasă, la care există multe sensibilități individuale, se preferă întreținerea acestui conflict.
E cunoscut cazul românesc – nestudiat îndeajuns, al fracturii din USR, care s-a finalizat cu îndepărtarea lui Nicușor Dan – la care scânteia a pornit de la referendumul pentru familie și sciziunea membrilor partidului după convingerile interioare. În fapt, ar fi fost cu totul irelevant ideologic dacă un USR-ist crede sau nu în ”familia traditională”: în realitate, aripa ”progresistă” a scăpat de ”conservatori” – care probabil că aveau copii acasă și femei/bărbați de iubit într-un mod prea tradițional. Cazul a influențat și scena politică românească, de altfel – multă lume si prezumtivi aliați s-au distanțat de USR tocmai văzând cât de sensibil e partidul la conflictele artificiale induse din exterior.

Acelasi gen de conflict între minorități este speculat – și, acolo unde el se domoleste este reaprins – în ce privește grupurile etnice și rasiale. Nu pot exista momente mai propice precum cel de acum, când pandemia a creat anxietate socială, când criza pe care a provocat-o a lăsat sute de milioane de oameni fără resurse, când alegerile din SUA au nevoie de capacitarea electoratului de stânga – un bun moment de-a fixa, printr-o fraudă logică și de justificare socială, pe agenda electorală reală a sărăciei și defavorizaților, problema purității politice, a corectitudinii politice, a ”clarității morale” – cum sună, vag, criteriul după care un jurnalist este ”corect” sau nu.

De altfel, minoritățile însele sunt victime ale așa numitului ”Progresism”:
o prietenă care a trăit in mediul universitar în SUA îmi povestește despre jena pe care o simteau homosexualii pe care-i cunoștea ori de câte ori problema LGBT apărea intempestiv pe agenda agitatorilor: oamenii erau normali în sexualitatea lor, chestiunea identității lor sexuale îi privea personal, cui îi păsa ce fac ei cu partenerii lor în viața lor privată – căci homosexualii nu sunt cei care-și arată poponețele decupate la paradele de la televizor.
Sau: chiar crede cineva că ”progresistilor” li se taie pofta de mâncare de grija negrilor? SUA a ratat, cu un președinte negru pe două mandate, să pună la punct singurul sistem de rezolvare a acestei probleme – desigur, un sistem care presupunea o strategie si răbdarea a două generații: miza pe educație, în lipsa căreia societatea produce defavorizați de toate culorile.
Dar si Barack Obama si ceilalți care folosesc această minoritate sunt oameni cu venituri mult peste medie – sunt în altă lume și, în orice caz, în altă paradigmă de-a privi societatea.

3,
Radicalizarea celor mai elementare și mai naturale conflicte care apar în mod natural în cadrul unei diversități.
Cine are mai mult de 2 copii știe foarte bine de competiția naturală și chiar benefică dintre frați – fie pentru atenția părinților, fie pentru obținerea unui lucru oarecare: ei bine, ”Progresismul” studiază chiar și cea mai sănătoasă competiție socială și acolo unde are ocazia, aprinde conflictul – semănând ura, exarbând diferențele și acuzându-i pe ceilalți de hate speach.
Bărbați împotriva femeilor și invers, generații împotriva generațiilor, statut social împotriva altui statut social – totul scos din sfera negocierii perpetue și naturale pe care o presupun diversitatea și natura umană.

Al doilea capitol este dezintegrarea sistemelor de simboluri care asigură coeziunea socială

Războiul statuilor și ”reevaluarea” personalităților asta și este.

La nivel de acțiune, el a trecut Oceanul cu timiditate – doar sub formă de ”broșură” – căci în UE nu e nevoie de prea multă agitație. Să-l dai jos pe Churchill, fără de care Europa ar fi cântat poate și azi ”Deutschland ueber alles!” e fără efect cu o Mare Britanie foarte conservatoare.

Dar pentru UE nici nu e nevoie de mai mult, căci ea a făcut singură toată treaba.

UE a abolit sistemul de simboluri care asigură coeziunea unei entități și probabil că de aici i se va și trage, dacă nu se reinventează după forma valorilor care-au construit-o: individul puternic, autonom, liber și mândru de libertatea lui de gândire și de expresie, cel care întreține el, din munca lui, sistemele și nu se lasă la ajutorul sistemelor de orice fel.

Dacă în SUA imnul și steagul apar la orice paranghelie, in UE acestea sunt doar obiecte de decor în instituțiile oficiale;
dacă pe bancnota de un dolar american scrie ”In God we trust”, UE a refuzat să-și scrie în constituție originea creștină a civilizației și face un act de bravadă din închiderea bisericilor (O distină doamnă, promotoare de politici publice, îmi povestește despre ezitarea ei de a-și pune la gât cruciulița primită cadou cu ani în urmă, atunci când merge la o șuetă de afaceri – șuetă la care participă CEO-ul unei supercorporatii care vine cu turbanul pe cap, transmițând explicit că turbanul are pentru el simbolistică religioasă. Ei, el are voie…) ;
dacă un american ”e mândru” că e american, în UE nici nu se pune problema de așa ceva;
ce să mai adăugăm povestioarele simple, dar generatoare de identitate, precum unchiul Sam, visul american, Ziua Recunoștinței – când în UE singura zi pe care o sărbătorim este 9 mai, în care jumătate din Europă se bucură, iar cealaltă jumătate trebuie să se căiască.

Și toate astea în situația în care orice sociolog onest îți spune că cel puțin 70% din populație reacționează la astfel de simboluri unificatoare.

E, astfel, de asteptat ca următoarea țintă, în UE, să fie biserica – aici ar fi ”muniție” din greu: Inchiziția, misionarii, Giordano Bruno etc – ”progresiștii” ”de rând” nu știu încă asta – dar vor primi, la timpul potrivit, argumentele de la boții de pe faceboock. Dacă vor reține câteva citate, mulți dintre ei iși vor lua nasurile la purtare și se vor considera culți.

Sistemul de educație bazat pe ignorarea sau dezavuarea cu orice fel de argument a trecutului revelator

Excelența nu mai e o valoare. Ca și în anii de început ai nazismului, intelectualii pur sânge pot fi ostracizați chiar la cerea studentilor, dacă fac imprudența pe care au făcut-o înaintasii lor de acum 90 de ani, de a crede că a gândi și vorbi e o virtute a societății libere.

Avem întreținută confuzia tenace că studiile prelungite (12 ani de liceu + încă 5-6 de vreo facultate) înseamnă neapărat studii superioare. În realitate, ele de fapt sunt studii … profesionale prelungite, care durează mai mult de cei 3 ani în care învățai strugăria acum 50 de ani.

Miza pare să fie tocmai neștiința de-a înțelege istoria și lumea pe care trăiești, de-a fi conștient că există pe lumea asta, în 6000 de ani de când avem semne scrise, 2-300 de cărți în care scrie exact ce se întâmplă acum; și exact ce va face X si Y în situația pe care o străbatem acum.

Încă nu se ard cărți ca în timpul purității de rasă din nazism, sau a celei de clasă din comunism – pentru că nici nu-i nevoie:
editorii ”progresisti” se grăbesc ei să le scoată de pe online si să le dea la reinterpretat, iar apărătorilor acestor cărți, filme, orice formă de expresie în general, li se bagă pumnul în gură de către armatele de boți, troli și călugărași inculți ai noii religii.

Cine-i pune pumnul în gură lui Salman Rushdie: Ideologii, comisarii și clericii noii religii

Deși se revendică ”de stânga” sau mai sunt numiți ”neo-marxiști”, așa numiții progresiști NU au legătură cu niciuna dintre denumiri.

Ei sunt ariergarda unei noi construcții care vrea să pună mâna pe putere în locul gol de după dezintegrarea ideologiilor traditionale și în momentul trecerii la capacitatea statului de-a controla om cu om, de la temperatura corpului și până la persoana cealaltă, aflată la 1,5m distanță.

Da, ei sunt susținuți de stânga tradițională, care speră să rămână la masa de joc, administrând periferia societăților.

Dacă noua religie le-ar permite să-și arunce un ochi în istorie, ar descoperi acolo un lucru nou de doar 100 de ani: ”tovarășii de drum” – așa numea Lenin organizațiile de idioți utili pe care-i lua drept aliați pentru pașii revoluției care trebuia să fie ”a oropsiților vieții”.
Evident, odată pasul făcut, ”tovarășii de drum” erau terciuiți sub o acuzație oarecare.

Ne-am putea închipui ce înseamnă ”deviaționism” de la noua puritate politică? Întrebarea nu e pentru ”progresiștii de rând” – o pot înțelege doar cei de la ”episcop” în sus.

Căci ”Progresiștii” de rând nu au nevoie să înțeleagă subtilități de genul ăsta – ei acționează.

În timpul mișcării BLM, ei se ocupă cu gestionarea rușinii albilor de azi de-a fi avut strămoși care au avut sclavi negri. Evident, nu contează dacă tu – ființă liberă, puternică, autonomă, realizată pe principii meritocratice, care trăieste din munca ei si întreține toate sistemele posibile – NU ai avut  sclavi. Important este efectul psihologic al unei vini imaginare (pe care o cunosc bine unii din cei care trec prin depresii) – dar înțelegerea asta e, deja, apanajul cardinalilor noii religii sociale.

Există un exemplu românesc foarte recent, în care o victimă inocentă a rămas fără o apărare serioasă:
e vorba de Vlad Voiculescu care, aflat în cursa pentru candidatura la Primăria Capitalei, a fost acuzat că tatăl său a fost informator al Securității. Cum: mai e posibil în România anului 2020 ca un cetățean liber, merituos și responsabil numai pentru faptele sale, să fie tras la răspundere și blamat pentru ce a făcut o altă persoană, într-un alt timp?

Ciudat este că, într-un partid de oameni tineri, de la al căror sentiment de libertate te-ai astepta la coerență, nimeni nu l-a apărat și nu s-a zbătut pentru el cu argumentul libertății individuale și nu a spus cu subiect si predicat că e o rușine ca într-o astfel de societate să porți vina cuiva din trecut.

Dar Vlad Voiculescu a scăpat ieftin: la construirea societății naziste sau a celei comuniste – utopii sociale egale cu ”progresismul” pe care-l vedem azi –  n-ar mai fi făcut niciun pas în carieră, iar într-o societate a purității politice si a ”eticii cosmice” (după cum sună teoria progresistă) ar fi pățit la fel.

De altfel, Europa de Est – ca ”zonă înnapoiată” – se bucură de o atenție specială, cu o organizatie dedicată expres spatiului geografic – și asta din două motive foarte vizibile:

Primul este că Europa de Vest ”se descurcă” singură pe drumul spre ”progresism”, la câte organizații, think-thankuri și alte entități civice pe care le-a creat tocmai libertatea individuală există acolo – și la zecile și sutele de milioane pe care le toacă această mașinărie de propagandă și de opresiune a libertății de gândire și expresie. Europa de Est are, însă, nevoie de un ”pilotaj” mai organizat.

Cel de-al doilea motiv este acela că est-europenii, mai ”înapoiați”, sunt mai greu de anesteziat:

e greu să convingi pe cei care făceau închisoare acum 30 de ani pentru ”incorectitudine politică”, că oprimarea libertății de opinie și expresie și exprimare a valorilor bazate pe ființă liberă, puternică, autonomă, realizată pe principii meritocratice, care trăieste din munca ei si întreține toate sistemele posibile – e noua lege a societății ”superioare” pe care o aduc ”progresiștii”.
E greu să vorbești de Reeducare politică și de puritate politică unei țări care a trecut prin ”Fenomenul Pitești”. De altfel – ostracizarea incorecților politic nu e foarte diferită de cea de acum 70 de ani – ea funcționează după principii psihologice identice cu Fenomenul Pitești: ”jos mama, jos tata, jos prietenul impur politic, jos profesorul și artistul impur politic, jos generația, jos școala impură politic, jos…!”

Astfel că în Europa de Est chiar e de lucru:
zilele trecute am publicat pe cursdeguvernare informatia că un ministru olandez cere parlamentului eliminarea genului din cartea de identitate a cetățenilor, după ce Germania are deja această specificitate. Stire ”albă”, seacă, fără comentarii sau poziționări. Imediat un ”cititor”  a sărit: ”adică să ne intoarcem la familia tradițională, nu?”. Nu i-am explicat nefericitului că, dacă primul impuls de-a citi informația a fost prin grila familiei, știrea nu era pentru el ci pentru psihologul său. I-am răspuns din perspectiva libertății noastre de a publica știrile pe care le considerăm relevante că se poartă ca un comisar sovietic care ”peria” presa comunistă pentru a vâna ”informațiile suspecte și dușmănoase”.

Este exact psihologia celor împotriva cărora se adresează scrisoarea celor 150 de mai sus – la care eu l-aș fi pus în capul listei pe însuși Salman Rushdie:  fugit din țara sa, urmărit pentru cartea ”Versetele satanice” atât de ”incorectă” și condamnat la moarte printr-o fatwa.

Ei bine – dacă credeam că Viorica Dăncilă a fost cel mai jos nivel la care putea coborî  calitatea ”elitei” românești – acum știm că, da, există un nivel și mai jos: o Viorică Dăncilă care să vorbească fluent 2-3 limbi străine.

Noua Mecca politică – testul turcesc: torpila lui Erdogan asupra UE și leadershipul european

Asaltul ”Progresit” asupra lumii Occidentale destructurează și vulnerabilizează societatea oamenilor liberi, și face jocul marilor ei competitori în ecuația multipolară de putere a viitorului: e vorba de cei 3 dictatori de facto, in timp ce UE, la rândul ei, își trage, ideologic, la fund, singurul aliat posibil: SUA.

Astfel că mirosind momentul, Tayp Erdogan a testat vineri seară – de unul singur și fără niciun ajutor – Uniunea Europeană.

Scoțând catedrala Sfânta Sofia de sub statutul de muzeu și retransformând-o în moschee, Erdogan dă o lovitură genială:

Nu, nu pentru că s-ar aștepta ca în felul ăsta să jignească și să provoace ”Europa creștină”. Ci tocmai pentru că ”Europa” nu mai pune de mult preț pe religie și pe bisericile ei. Însă zecile de milioane de musulmani din statele UE pun preț pe moschei. Zeci de milioane pentru care, dacă Mecca e reperul religios, Istanbulul devine reperul politic al acestei credințe.

Noua mutare de șah vine după o alta: implicarea Turciei în Libia și capul de pod pe care și-l construiește, pentru viitor, acolo:
Erdogan știe de la Hitler – care și-a trimis să cucerească Nordul Africii pe unul din cei mai capabili mareșali, pe Rommel – că Mediterana e ”pântecele moale” al Europei Occidentale. Și că dacă vrea să construiască, în lumea multipolară a viitorului, un pol musulman – după căderea ca niste cărți de joc a dictaturilor musulmane după ”primăverile arabe” – acesta e momentul. Are și cu ce: Turcia este a doua armată din NATO, stapânește geografic Orientul Mijlociu, liderul e puternic și lipsit de orice scrupule privind toxina ideologică a ”purității politice” care mănâncă toată energia politică e interlocutorilor săi occidentali.

Toxină care-l ajută: e mai bine de un an de când Emmanuel Macron acuză NATO de indecizie privind Turcia, iar ultimele 2 luni au fost pline de alarmele președintelui Franței privind implicarea turcească în Libia. Căci – și aici e a treia provocare a lui Erdogan față de UE – Franța e cea mai mare putere militară a Europei după Brexit: ce test mai bun pentru un dictator de facto decât să ignori așa ceva?

De fapt, nici nu știi prea clar ce ignoră Erdogan – căci aici începe problema, atât de clișeizată, a calității leadership-ului european: ignoră UE sau pe liderii acesteia?

Dacă ne uităm la galeria decidentă din punctele sensibile ale UE, nu știm care să fie intelocutorii care să se confrunte, la nivel uman, cu oricare din cei trei dicatori de facto sângeroși.

Să-i luăm la rândul, începând chiar cu Macron: nesigur chiar și în Franța, lipsit de o ideologie limpede (lucru care i-a dezamăgit, deopotrivă, si pe cei de stânga și pe cei de dreapta) alegerea sa a fost o victorie pentru întreaga UE: ca o contrareacție la îngrădirea libertăților individuale și impunerea unei supraideologii ”progresiste”, puțin a lipsit ca frâiele Frantei să fie preluate de Marie Le Pen: care a luat 40% din voturile unei prezente mari la vot (76%). Asta ca politician.
Ca om – crescut din adolescență de propria soție, care i-a fost profesoară (da, amintirea acestui amănunt este foarte incorectă politic – dar un psiholog serios poate spune că asta contează) – a îndeplinit atât condițiile purității politice și ale ”dezinhibării” ”progresiste”, cât și asentimentul tinerilor (al celor care, potrivit statisticilor, 60% n-ar merge la război pentru țara lor cea mare) care găsesc că treaba e foarte cool.

De altfel, acest gen de detalii contează pentru ca ele par niste stranii coincidențe în construcția leadeshipului european:

Dacă mergem mai departe, observăm că nici Finlanda, adică granița directă a UE cu Rusia, nu stă mai prejos. Sanna Marin – premierul cu mare putere de decizie al țării: 33 de ani, experiență politică de banii ăștia, forță în fața dictatorului vecin de tot atât – cea mai succintă prezentare i-o face wikipedia engleză: dificultățile financiare ale familiei l-au determinat pe tatăl ei să devină alcoolic, astfel că mama sa divorțează si o creste pe Sanna împreună cu partenera ei de viață femeie.

Astfel că, la granița cu Rusia, UE are, potrivit voinței poporului, o corectitudine politică aproape perfectă.

Mai avem Austria – țara bizară, combinație a pieței energetice și a petrolului – mai ales cel rusesc –  cu lumea complicată a serviciilor de spionaj din toate direcțiie posibile. Aici UE îl are pe dl. Kurz, unde Wikipedia e si mai spumoasă: 31 de ani, a intrat în politică din adolescență, astfel încât a fost nevoit să-și abandoneze studiile la drept pentru a-si continua cariera. Nu e chiar ce si-ar fi dorit ”progresiștii” – dar la capitolul ”generație mesianică” și ”studii si educație” compensează celelalte ”conservatorisme”.

Asta-i galeria personalităților cu care UE, în momentul de inflexiune pe care-l presupune lumea post-covid, iese la negocieri și competiție.

E poate și motivul pentru care Germania își pune problema găsirii unei soluții de-a mai defila încă un mandat cu Angela Merkel: până la urmă, vorba lui Kissinger – trebuie să suni, la dracu, la cineva în Europa.

Dar nu se știe dacă asta mai poate însemna ceva pentru UE:
Conducerea de extremă stângă a landului Berlinului spulberă 2000 de ani de drept roman și a legiferat, la începutul lunii iunie că, în materie de discriminare, nu prezumtiva victimă a discriminării trebuie să facă dovada că e discriminată, ci instituțiile trebuie să dovedească că nu au discriminat… Discriminare de orice fel.
Două săptămâni mai târziu, aceeași conducere a Berlinului decreta scoaterea din oraș a Poliției Federale. Astfel că Tayp Erdogan poate fi mulțumit de regimul musulmanilor din Berlin.

Nu altfel stau, însă lucrurile cu linia de politicieni și lideri ”cu greutate și experiență” ai UE: pe 5 mai 2018, președintele în exercițiu al UE, J. C. Juncker, participa, cu un discurs laudativ, la dezvelirea statuii de 4,5 m a lui Karl Marx, în orașul german Trier.
Istoria chiar are haz: Juncker, elogiindu-l pe Marx, după ce a fost premierul unui stat (Luxembourg) dezvoltat exclusiv pe statutul de paradis fiscal; probabil pentru ”spălarea capitalului”, după ce, cu fix o zi înainte, și Xi Jinping declara, la Beijing, în fața Adunării Poporului: ”Promovarea neîncetată a expansiunii chineze şi modernizarea marxismului este întru totul pertinentă“.

Așa cum haz a avut și luna trecută când, în aceeasi săptămână în care ”progresistii” vandalizau statuia lui Churchill, în orasul german Gelsenkirchen era inaugurată statuia lui Lenin.

2 pericole:  Capitalul demolator + pericolul radicalizării din societățile occidentale

Spuneam mai sus că această mișcare care modelează deja în sens retrograd (denumirea de ”progresiști” e un abuz grosier, întreținut cu grijă și multă propagandă prin comparație cu ”conservatorii”) legile societăților, Nu este despre protecția minorităților, a săracilor, a marginalilor de orice fel – așa cum pretinde.

Avem aici o luptă pentru putere – așa cum lupte pentru putere au fost toate mișcările care au vizat societăți utopice și care au sfârșit distrugînd sute de milioane de vieți de oameni ”normali” și nevinovați – pe care tehnologia și capacitatea de control a societăților și a indivizilor o poate dirija spre distopie. O poate foarte ușor dirija spre distopie.

În ea stau 2 pericole, unul pe termen scurt, celălalt, pe termen mediu și lung.

Pe termen mediu și lung: citiți articolul ”Războiul secolului are deja un învingător” al lui Radu Crăciun, din Cronicile Curs de guvernare (cu un teaser si pe cursdeguvernare.ro):
deși dezideratul ”Progresistilor” este clamat a fi salvarea marginalilor de orice fel, a minorităților de toate facturile și a defavorizaților social – dezideratul real să fie cel invers: preempțiunea capitalului aspra muncii și intrarea în societatea bipolară prin îngustatea la minimum posibil a clasei de mijloc: clasa de mijoc atât din perspectiva muncii, cât și din perspectiva capitalului.

A capitalului: criza covid produce probleme severe de lichidități la nivel mondial chiar și IMM-urilor viabile – lucru care poate fi depanat ușor prin preluări, fuziuni, achizitii si tot restul de către marile capitaluri. De fapt, fenomenul are loc chiar acum sub ochii nostri.

A muncii: nu săracii, cei sub mediile naționale de prosperitate și de statut social sunt vizați de agresiunea ”Progresiștilor” – ci oamenii puternici, autonomi, care trăiesc din joburi dobândite meritocratic și nu pe bază de loialități organizaționale, oamenii ancorați într-un sistem de valori personale care-i fac să se dea jos din pat plini de energie dimineața nu doar pentru scopul rudimentar că începe o nouă zi de muncă, ci pentru că  urmează o nouă zi care are un rost pe toate 5-6 planuri pe care se construiește în mod coerent o ființă umană.

De altfel, Radu Crăciun își încheie textul cu previziunea coerciției de care vor avea parte cei care nu se supun acestui trend: exact stâlpul infamiei la care ”progresiștii” trimit azi pe cei impuri politic, precum și aneantizarea socială prin rețele și internet.

Cel de-al doilea pericol – pe termen scurt – se desfășoară și el, sub ochii noștri: radicalizarea ”celeilalte părți”. Ca în viață, există oameni care înțeleg ce se întâmplă și alții care reacționează instinctiv: și unii și ceilalți caută din ochi soluții de reprezentare politică și de adăpost psihosocial și se aruncă în prima peșteră care le iese în cale.
Rezultatele alegerilor din Franța (când 40% dintre francezi aleg Marie Le Pen, în ciuda informațiilor trolate copios, științific și de mare expertiză tehnică privind dubioasele ei afaceri), când AfD urcă peste un partid mainstream ca SPD în Germania, când italienii aleg un comediant (e drept, talentat și bun profesional…) ca Beppe Grillo – asta ca să vorbim doar de primele 3 economii ale UE, ceva grav se petrece, și nimeni din sofisticata UE – leagănul științei, al rafinării sociale și al libertăților de orice fel – nu-și bate capul să vadă ce.

Epoca inevitabilă și Europa ei

Intrăm în mod cert într-o epocă nouă, catalizată de criza Covid – cu schimbări radicale pe toate planurile – de la muncă, telemuncă, muncă flexibilă, piața muncii cu roboții în ascensiune – și până la capitalurile care se grupează – și până la …

și până la noua etapă în care a intrat multipolarizarea lumii: ceea ce până acum am văzut pe hărți, a venit vremea acțiunii și implementării în economie, în ecuațiile de securitate și în competiția tehnologică.

Ei: unde este UE față de aceste trei direcții? Chiar acum – surprinsă între 3 dicatori sângeroși, care și-au adus sub control aproape total popoarele și care au pornit deja la război?

Toate schimbările care se vor petrece mai repede decât suntem setați să le pricepem rațional sensul și la care va fi mai greu psihologic să ne adaptăm de cât bănuim, au o singură șansă pentru a rămâne în cadrul elementar umanist:

Omul și libertatea lui puse în centrul sensului social – omul liber, puternic, autonom, stând pe picioarele lui și întreținând societatea, pe el însuși și pe defavorizații vieții. Șuvoiul de lumină care ne vine din evul mediu țâșnește din Renaștere. De ce? Pentru că a recuperat omul din antichitatea greacă și l-a repus în drepturile sale față de lume. A fost grăuntele care, capacitat de frumusețe, a contaminat tot ceea ce a urmat, secole, până la societatea in care avem (încă) voie să scriem toate astea.
Vom merge pe Marte curând (Elon Musk tocmai șurubărește la ”instalație”) și asta va fi doar începutul drumului către ”gaura de vierme” cu care vom înfrunta spațiul, ne vom depana trupurile de beteșuguri cu o eficiență pe care acum nici nu o bănuim, vom găsi surse de energie acolo unde azi nici nu stim să privim.

Ele vor avea un sens înalt, însă, numai în măsura în care vor avea în centru individul și nu specia: preempțiunea speciei am depășit-o de mult – să aruncăm o privire într-un mușuroi de furnici.

De altfel, nu cred că vreo utopie (cum e aceasta, nouă, a ”progresiștilor”) a reușit vreodată să zdrobească, cu adevărat, individul: să aruncăm o privire la Coreea de Nord – care a reușit un control și o spălare de creiere de care nici nazismul n-a fost în stare: pare șocant că încă mai există indivizi care fug peste graniță către Sud, bănuind aici si pe cei care nu au curajul să-și riște viața.

Mai cred, de asemenea, că progresele de tot felul din știință, economie și tehnologie, nu vor înăbuși combinația de frumusețe și libertate care a făcut din statele UE ceea ce sunt azi – în ciuda crâncenelor ei erori – și poate cel mai bun exemplu e celebrul eseu al lui Heidegger despre un la fel de celebru vers al lui Hoelderlin: ”Plin de merite – și totuși poetic locuiește omul pe acest pământ”. Ei bine – ”poezia” asta a sfârșit mereu prin a învinge mereu acolo unde utopiile, ideologiile și voința de putere a grupurilor politice naționale sau transnaționale au produs experiențe sângeroase. (Ei, da, l-am citat pe Heidegger – cel acuzat la un moment dat de pasivitate față de regimul nazist, ba chiar de colaboraționism: în lumea oamenilor liberi, meritele unui om nu sunt anulate de erorile lui.)

De altfel, natura umană nu poate fi schimbată prin legi juridice și nici prin educație în contra sensului ei. Mă aștept ca majoritatea (”majoritatea”) celor care au de împlinit un sens cât de mic, să ridice capul deranjată de acest zgomot de fond, să realizeze ce se întâmplă de fapt și să vorbească, scuturându-se de frică, cu voce tare. Așa cum mă aștept ca instrumentele de indus frica, teroarea socială și de produs blocaje în interactiunea dintre oameni să se rafineze și ele. Dar astea sunt de cnd lumea și vor ține cât lumea. Păcat, însă, că întotdeauna se pierd decenii și secole care ar putea fi folosite pentru dezvoltare și pentru pași înainte potrivit geniului uman:

Am eu senzația, sau atare momente de lumină ale umanității au fost generate mereu de o mână de oameni care se simțeau liberi?

***

Teoria conspirației

Pentru ca ideile înșirate mai sus să nu pară o teorie a conspirației (detest această formă facilă de-a citi lumea – pentru că teoriile conspirației înăbușă semnalele de alarmă reale și le aruncă în deriziune) – ofer textul de mai jos:

”Acum doi ani, un foarte influent specialist in drept constitutional de la Harvard Law School, Mark Tushnet, declara public:

“Razboiul cultural s-a terminat; ei au pierdut, noi am castigat […] Linia dura fata de invinsi (“ai pierdut, accepta-ti infrangerea”) e mai buna decat ingaduinta – sa nu uitam ca ei au sustinut si continua sa sustina idei pe care noi, liberalii (în SUA ”liberal” înseamnă de stânga – n. red.), le consideram ca fiind lipsite de orice indreptatire. Cum stiti, dupa Razboiul Civil, incercarea de a fi draguti cu invinsii nu a dat rezultate. In schimb linia dura a functionat bine in Germania si Japonia dupa 1945. Trebuie sa remarc ca activistii LGBT au adoptat linia dura, in timp ce universitarii liberali (adică cei de stânga – nota red.)  inclina spre ingaduinta. Dar aceasta ingaduinta avea sens numai dupa o victorie partiala, cand inca eram angajati in lupta, iar linia dura nu ne-ar fi servit deoarece i-ar fi indarjit si mai mult. Insa azi nu mai e cazul: razboiul s-a terminat, iar noi am invins.”

Ca sa intelegem cat de influent este Mark Tushnet, trebuie sa stim ca in 2016 a fost listat intre cei zece cei mai citati specialisti in drept; iar ca sa ne facem o idee cu privire la continutul ideologic al stiintei sale e suficient ca citez dintr-un articol de specialitate din 1981 in care aclamatul profesor american declara ca, intre mai multe interpretari constitutionale posibile, de preferat este intotdeauna cea care poate contribui cel mai mult la cauza socialismului. ”

Fragmentul face parte dintr-un text scris în urmă cu câteva săptămâni de Horia Roman Patapievici.

N-am reușit să găsesc declarația lui Mark Tushnet – astfel că salvarea e în cultul preciziei de a cita pe care-l practică Patapievici. Mergem pe mâna lui?

***

PS:
În ce mă privește, dat fiind că nu am văzut niciodată România în altă parte decât în UE,
că UE nu e un simplu loc geografic, ci zig-zagul de mii de ani al geniului uman către libertatea creatoare a individului,
și că suntem în momentul în care 3 dictatori de facto și sângeroși, oprimându-și ”cu blândețe” popoarele tocmai au început războiul (care încă nu e militar) împotriva UE în timp ce ea e subminată din interior de o mână de utopiști agresivi care o demobilizează și-i destructurează identitatea și forța ca să o poată lua în stăpânire după modelele nazismului și comunismului –

pentru femeia asta stoarsă de nașteri și de oboseală pe care Michelangelo a așezat-o pe mormântul lui Lorenzo de Medici –

sunt gata, spre deosebire de cei 60% dintre europenii care nu ar merge la război pentru Europa lor pentru că poate ea a murit de mult în mintea și în spiritul lor , să-mi dau pentru ea și viața. Zic viața, nu sufletul meu european.

***