(1) doctrină social-economică şi politică, conform căreia omenirea tinde spre o societate care va fi organizată şi va funcţiona pe baza proprietăţii comune (colective). Teorii şi idei despre c. au apărut încă din zorii societăţii moderne, îndeosebi o dată cu Renaşterea Europeană. Dar mai toate aceste idei de început au avut caracter utopic, lucru demonstrat de oamenii de ştiinţă şi de politicieni chiar în contextul realităţilor de atunci. Doctrina despre c. a marcat o nouă fundamentare în Manifestul Partidului Comu- nist, lansat în 1848 de către Marx şi Engels. În optica marxistă, c. este ultima etapă în evoluţia societăţii umane. Pe baza nivelului foarte înalt al forţelor pro- ductive, a unei organizări superioare a muncii şi producţiei, şi a dispariţiei luptei de clasă – susţineau adepţii acestei optici – va deveni posibilă punerea în practică a principiului “de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. (2) Prin varianta sa politică de “c. real”, termenul de c. şi-a extins sfera, el desemnând şi un sistem social-economic şi politic opus capitalismului şi superior acestuia. În fosta Uniune Sovietică şi în ţările foste socialiste din Europa, Asia şi America Latină, partidele comuniste au declarat şi au acţionat în direcţia construirii c. treptat şi în etape. Dar, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, popoarele celor mai multe dintre aceste ţări au optat pentru tranziţia spre o economie de piaţă şi spre democraţia parlamentară. Reformele economice şi sociale în curs de desfăşurare în ţările foste socialiste semnifică, în fapt, abandonarea “c. real”, a sistemului economic care l-a însoţit, precum şi falimentul acelor doctrine social-economice care au teoretizat acest sistem (v. Sistem economic).
