Cristian Grosu / Rusia abia a început marșul spre granița României: testul lui Putin față de Occident

( * Să încercăm să ne închipuim unde ar fi fost Rusia astăzi dacă Occidentul ar fi condamnat comunismul cu aceeași duritate față de un regim criminal – și violent față de celelalte state – precum a făcut-o cu nazismul. Ce ar fi putut revendica azi Rusia față de statele subjugate decenii la rând? *)

Criza de securitate europeană se va întinde pe mulți ani de-acum încolo – 6-7, poate chiar 10:
ce vedem acum e doar începutul unei ”negocieri diplomatice”, al unei noi reașezări care vizează lumea multipolară ce se configurează militar după ce s-au limpezit apele politice și sistemice. România e în zonă și chiar o interesează tema.

Vladimir Putin nu ne-a anunțat, luni seară, doar că va invada regiunile Donețk și Lugank – știa el bine că asta o știam cu toții, ba chiar și Ucraina era resemnată.

Dezlănțuindu-se asupra legitimității Ucrainei ca stat și insistând pe ”dreptului” Rusiei asupra Ucrainei (”nu e doar un stat vecin, e parte din istoria noastră”), țarul rus ne-a adus la cunoștință 2 lucruri esențiale:

Primul ține de filosofia Rusiei, care stă la baza actualei crize: istoria trebuie rescrisă, suveranitatea unui stat e o vorbă goală în fața tancurilor, chestiunea cu autodeterminarea e o abstracție  – dăm filmul înapoi până la Stalin și Lenin – realmente până la Stalin și Lenin.

Cel de-al doilea ține de modul în care va acționa în anii următori: Vladimir Putin ne-a comunicat, printre rânduri, că țintește la gurile Dunării: de aceea a și vorbit de faptul că Ucraina înseamnă ”camarazii și rudele noastre”.

Numai SUA și NATO ar mai putea-o împiedica, dar și acest lucru va lua ani de discuții, concesii și negocieri:

Cine se uită pe hartă și studiază populația rusă din regiunile din jurul Mării Negre (Odesa, Herson și Mîkolaiv – învecinate cu actualul Donbas în care deja Rusia a intrat de facto cu armata), vede că populația care vorbește rusește este cuprinsă între 14 și 41 de procente:

e exact motivul invocat în toate agresiunile din ultimii 10 ani ale Rusiei – protejarea ”rudelor și camarazilor” – iar ”evacuarea” civililor din republicile separatiste a fost folosită și în alte cazuri.

Dar mai e un lucru pe care ni-l comunică Vladimir Putin: plagiatul la ultima literă a mecanismului prin care Hitler a testat Aliații occidentali înainte de-a declanșa iadul. La ultima literă:

Metoda Putin vs. Metoda Hitler – sau cum a început cuplul Germania-Rusia cel de-al doilea Război mondial

Sunt aici 3 puncte asupra cărora istoricii de toate culorile (mai puțin rușii care rescriu istoria) sunt de acord:

1, Hitler a testat Aliații Occidentali Nu prin Anschluss (anexarea Austriei): ci prin pretextul protejării sudeților când a invadat Cehoslovacia (sudeții fiind populația de pe granița cu Germania, vorbitoare de limbă germană).
Anglia nu era pregătită de război, așa că protestele au fost ”diplomatice”, ceea ce i-a dat lui Hitler ocazia unei negocieri:

2, Caracterul laconic al cărților de istorie ne lasă să înțelegem că invazia Poloniei de către Hitler a fost un act suprinzător. Nici pomeneală:

Luni în șir, Hitler a propus Angliei recunoașterea coloniilor sale, dacă acceptă invadarea Poloniei.
Cu 5 zile înainte de intrarea în Polonia, Hitler i-a pus la dispoziție un avion propriu ambasadorului englez la Berlin, pentru a transmite noi propuneri ale Germaniei către Anglia, la schimb cu consimtământul ca Germania să invadeze Polonia.

Cu o zi – o singură zi – înainte de invazie, Hitler era năucit după întâlnirea cu același ambasador, care se întorsese de la Londra cu un NU ferm: Marea Britanie semnase cu 5 zile în urmă alianța cu Polonia.

Cu toate acestea, a doua zi, în urma unei acțiuni militare regizate (niște indivizi morți, la granița germano-polonă, îmbrăcați în costume ale Wehrmacht-ului) invada statul vecin.

Dar Hitler nu era singur: timp de 9 luni negociase și ajunsese la o înțelegere cu Stalin, Pactul Ribbentrop-Molotov semnat cu doar o săptămână înainte de invazie, căci,

Căci:

3, Al doilea Război mondial nu a fost pornit de Germania: ci de cuplul Germania-Rusia:

Învadarea Poloniei în septembrie 1939 de către Germania s-a făcut concomitent cu invazia Rusiei în aceeași Polonie, împărțită de Hitler și Stalin.

Rusia a devenit ”victimă” abia în iunie 1941, când Hitler a atacat-o intempestiv – spre stupefacția lui Stalin, uluit că partenerul său încalcă tratatele bilaterale. Abia din iunie 1941 Rusia trece ”de partea bună” a războiului – până atunci ea fiind un stat agresor.

Această abordare istorică este, încă, un tabu – cu argumentul zecilor de milioane de morți ai Rusiei în acest război.

Dar este un tabu istoric egal cu un altul la fel de revoltător:
în timp ce nazismul a fost condamnat, comunismul, la fel de criminal și contra libertății umane, încă nu: ba chiar e folosit și resuscitat și în Occident – de ambe maluri ale Atlanticului, în ciuda faptului că zecile de milioane de ”epurați politic” ai lui Stalin se apropie de numărul victimelor războiului în această țară. Nemaivorbind de morții produși în statele din jur în care Rusia a binevoit să pună puțină ordine..

Să încercăm să ne închipuim unde ar fi fost Rusia astăzi dacă Occidentul ar fi condamnat comunismul cu aceeași duritate față de un regim criminal – și violent față de celelalte state – precum a făcut-o cu nazismul. Ce ar fi putut revendica azi Rusia față de statele subjugate decenii la rând?

Înainte de-a trece mai departe, să fixăm un lucru, îndeosebi pentru cei tineri care cred că un război în zilele noastre e imposibil, sau că Rusia nu-și permite economic un război, sau că un război ar provoca o revoltă a rușilor care nu vor război:
Numai morții au văzut sfârșitul războiului – spune Platon.

Ce se întâmplă acum, la 83 de ani de când Germania și Rusia au declanșat Cel de-al Doilea Război Mondial:

1-, Așa cum a testat Hitler Occidentul  în cazul invaziei Cehoslovaciei – invadând Boemia și Moravia și susținând acolo autorități marionetă – așa a testat Putin Occidentul în cazurile Osetia, Georgia, Crimeea.

Ca și în cazul lui Hitler, Occidentul a ”ripostat” până acum prin avertismente diplomatice.

Ca și Hitler, și Putin a negociat până în ultimul moment.

2-, În timp ce Hitler cerea ”Lebensraum” (spațiu vital), Putin cere ”Spațiu de securitate”:

Dar dacă te uiți pe hărți, constați că ”spațiul de securitate” cerut de Rusia (revenirea la situația din 1997) are cam 2000 de kilometri – cam cât avea nevoie și Hitler. La fel ca și Hitler, și Putin vrea ca legea să o facă Rusia în largul cordon de securitate.

3-, Ca și Hitler în cazul invaziei Poloniei, și Putin folosește înscenări rudimentare: scenariile din Donbas (bombardamente regizate, evacuarea civililor și anunțarea acesteia printr-o înregistrare video făcută cu 2 zile mai devreme), ”omuleții verzi”, armate fără steaguri, grupul Wagner etc.

4-, Ca și Hitler – care a atacat Rusia deși își asigurare Lebensraum-ul, nici Putin nu se va mulțumi cu regiunea Donbas. De altfel, nu se va mulțumi niciodată cu ceva, căci Rusia are nostalgia spațiului de până la Germania – o zonă în care, vrem nu vrem, nivelul de viață a crescut mult peste cel al rușilor de rând, care se pot, acum, uita peste gard și protesta.

Și aici începe problema:

(Citiți și: ””Europa în cleștele dintre Rusia și China”: Au apărut CRONICILE Nr. 87. Titlurile și autorii”)

UE, noul Război rece și România

Criza ucrainană e doar începutul unui șir de tensiuni care pot dura până la un deceniu (tactica conflictelor înghețate – cu care Rusia terorizează pacea europeană de 30 de ani), în care țarul va invoca argumentele pe care le-a anunțat luni seară, pe baza cărora se poate face chiar o hartă:
are dreptul să intre și să anexeze zonele unde există minorități ruse – ”camarazii și rudele noastre” – lucru pe care structura demografică a Ucrainei ni-l desenează până la gurile Dunării.  

Există, desigur, și o limită a rapidității acestei agresiuni, limită impusă de nevoia Rusiei de-a relua  relații comerciale mai intense cu Vestul, de-a vinde petrol și de a încasa fie și numai pentru finanțarea războiului fie el cald sau rece:

Dar și Europa de Vest se află în aceeași situație: nici ea nu va rezista prea mult fără energia rusească, fără comerțul internațional cu Rusia și fără celelalte materii prime rusești, ba nu va rezista nici măcar diplomației stat cu stat a Rusiei: presiunea e egală pe ambele entități, iar UE nu va putea întinde coarda prea tare.

Mai ales că în UE Rusia are avocați nu numai buni, ci și mari: Emanuel Macron deja vorbește de ”o nouă tructură de securitate europeană care să cuprindă și Rusia”, Germania se sufocă fără gazul rusesc, mediul de afaceri din Italia a fost la discuția cu Vladimir Putin, iar șacali oportuniști precum Ungaria sau Austria vor putea constitui mereu veto-urile trebuincioase la blocarea unor decizii radicale.

În plus, Uniunea Europeană se află într-o cruntă criză de leadership – cu niște inși lipsiți de perspectiva generațiilor trecute și asupra istoriei și asupra funcționării societăților.

În ce privește România, în următorii 5-7-10 ani de negocieri și de căutare a unei soluții, presiunea va fi și mai mare, nu atât din cauza cozilor de topor din politica și serviciile secrete românești, cât, mai ales, din profunda divergență economică internă:

După 30 de ani, estul României rămâne, încă, necablat la Europa de dincolo de Carpați, centrifugarea economică e în floare, pe scena politică joacă fantoșe politice create din nimic în laboratoare care nu sunt de facto sub controlul public.

La asta se adaugă îndepărtarea momentului de aderare la moneda euro. Nu există rațiuni economice pentru moneda europeană – orice economist știe că nu o convergeță reală ține statele în jurul monetăriei – miza e caracterul eminamente politic al acestei monede: un fel de ”abonament” angajant și pentru România și pentru UE, care asigură participarea la contragreutatea economică a echilibrului Uniunii.

Dar despre lista scurtă de lucruri pe care trebuie să le facă România în eventualitatea că peste câțiva ani ne vom învecina cu Rusia, într-un text viitor.

(Citiți și: ”Cristian Grosu / Sexul îngerilor și sexul Europei. Despre dușmanul paraideologic din miezul UE”)

***