Lumea se așteaptă să scriu în aceste zile despre animalele care se străduiesc să scoată România de pe axa strategică Bruxelles-Washington și să o așeze pe axa medievală Teleorman – Vaslui. Și despre energia pe care o consumă țara și elitele ei autentice ca să neutralizeze acest demers inconștient.
În ciuda stringenței acestei teme, azi nu voi scrie despre asta.
Azi voi scrie despre un om.
Nu știam, la vremea aia, că mergem cu toții pe falia îngustă a unei epoci care apunea, a unei etape care ardea odată cu noi – dar care tânăr știe să se uite, cu realism, în viitor?
Investigațiile și reportajele pe care le trimiteam de la Bacău, Neamț, Vaslui și Vrancea își disputau prima pagină a ziarului și listele de nominalizați ale concursurilor de jurnalism.
”E senzațional ce-ai scris, moșule – vino-n pula mea la București să-i învățăm pe toți ce-i aia presă”.
El era șeful secției Corespondenți (ce secție, pe vremea aia!…) la Evenimentul zilei. Dar părea să se fi lipit de presă mai degrabă din necesitate. Dincolo de orice, era poet.
2 săptămâni mi-a tot propus, când am ajuns aici, să stau în gazdă la el – avea un apartament cu 4 camere în blocul turn cu care începe podul Grant, pe dreapta, cum urci… . N-am vrut, dar am compensat altfel:
zecile de nopți pe care le-am petrecut împreună au început cu una chiar în casa lui – când el mi-a recitat poemele lui, iar eu din memorie pe ale mele – si apoi am ascultat cântecele cântate de Raul Cârstea – unul dintre ele pe versurile lui – îl știți, poate, imnul aurolacilor – trag în piept veacul ăsta răsturnat dezacord dintr-o pungă în care moartea își curăță cleștii, mi-a fost mamă de sânge sfânta gară de nord, tații mei fără vină cefereul, giuleștii, sunt rebutul ce scuză imbecilii pitici, țara merge de râpă numai fiindcă exist, domni și doamne cu toții pot să scuipe aici, pe obrazul meu rece ca surâsul lui Crist – și tot așa – când venea ziua ne opream, ne spălam și mergeam împreună la ziar.
După ce ne-am risipit de la ”bulină” și am ajuns să decid peste o echipă, l-am adus cu mine, ca șef al secției de reportaj – era senzațional, atât de senzațional încât nu și-l permitea nimeni, si nu era vorba de bani, ci de stilul pur literar în care citea el lumea – și nu scria decât rar la ziar – muncea pe brânci la editarea textelor altora cu o seriozitate care te speria dacă nu aflai de unde rigoarea aia:
da, ”rigoarea aia”: romanticii ani de muncă serioasă, în care fiecare dintre noi avea înscrisă cu vârful acului pe fundul ochiului imaginea ziaristului ”pur și dur” și în care textul, TEXTUL, era pentru fiecare o obsesie personală – nu o compilație de stiri de agenție și verificare la google, cum au ajuns lucrurile de când gratuitatea internetului a spulberat modelul fezabil de business:
era singurul om pe care l-am cunoscut eu și care credea cu toată ființa lui că un cuvânt e la fel de consistent ca un obiect material, iar o însiruire de cuvinte înseamnă magie curată, mașină infernală de acțiune și descântec care produce mutații concrete în univers –
dacă un text ajungea în fața lui – pe celebra și desueta procedură a printului pe A4 care se arhiva, cu floricelele editorului pe ea – se simțea răspunzător de tot drumul frazelor până la pagină – o ruinătoare muncă de uzură.
Odată am fost dis de dimineață împreună să ne luăm chitanțier și facturi de la mallul din Vitan și pentru că încă nu se deschisese ne-am dus pe o străduță alăturată și am intrat într-o curte unde era amenajat un birt de toată jalea – și n-am mai cumpărat în ziua aia nimic pentru că am stat acolo până seara și am vorbit de planul lui –
o carte de versuri în care cuvintele să fie salvate prin caligrafie și fiecare exemplar din carte si fiecare poem, ba chiar fiecare cuvânt să fie diferite – să fie totul manual, cu inserări de pergament astfel încât să te poți juca și construi cu aceleași cuvinte înșirate în același fel un poem diferit de el însuși, asa cum fiecare exemplar de carte urma să fie diferit și să-și dobândească prin jocul caligrafiei unicitatea față de Cartea însăși care-și consumase unicitatea în momentul în care o gândise poetul…
Sau cum i-au dat lacrimile într-o noapte, pe o terasă care funcționa în intersecție la Clucerului cu Averescu, când i-am spus că în noaptea aia o să recit sute de poeme fără să-mi mai amintesc autorii – înger alb în zgomotul vieții seamănă tu cui vrei dar așează-te și scrie cum se strecoară mâna în text cum se turbură plumbul și cu ce faimă trece zidul prin zid – tocmai în cinstea faptului miraculos și universal că numele și epocile poeților nu au nicio relevanță, și mi-a spus că așa crede și el, dar a tinut secretă credința asta fără să-și explice de ce – și am încercat eu o explicație pentru tracul lui de poet, cu teoria lui Heidegger pe versurile lui Hoelderlin că viața locuitoare e poetică, aliaj de sentimente și arhetipuri care-l duseseră pe suab la balamuc…
și cum am plecat apoi de-acolo că se închisese și am mers la gară unde era non-stop, eu însirând versuri din Rilke si în românește și în nemțește, el din amicii lui poeți de care nimeni nu auzise pentru că fiecare credea, poate tot în secret, că ”drepturile de autor” nu au aici nicio relevanță…
Pentru mine asta era o viață paralelă – aveam casă, copii, greutăți, târam procese pe rol că nu venisem de la Bacău în București ”cu mâna goală”, și stringențe practice de rezolvat – dar pentru el asta era viața însăși.
Drumurile ni s-au despărțit, ne mai auzeam doar la telefon, dar la fel de complici: ca si cum am fi stiut că nu are nicio importanță să vorbim prea multe, de vreme ce ”știm” – și chiar știam – amândoi să ne luăm din fiecare zi care trece ceea ce ar avea celălalt să ne zică – știam fiecare că celălalt înțelesese lucrurile esențiale care rămăseseră de înțeles și schimbam păreri din nuanțele tonului vocii.
Scăpase de corvoada aia a muncii brute și necruțătoare? A seriozității cu care măsura cadența oricărei fraze scrise de altcineva – și care, în nebunii ani 90 ținea presa pe acel palier în care găina care fătase un pui viu oripila pe toată lumea, spre deosebire de presa de azi, unde mecanismele de fake-news produse de fauna de pe sticlă nu mai produc nici măcar un proces de calomnie pentru că toată lumea face la fel?
N-o să am de unde să știu, și poate că nici el n-a știut-o – așa cum probabil n-a știut cu adevărat nici că marile redacții care produceau presă adevărată stăteau pe oamenii ca el, stăteau pe linia aia de seriozitate și umilință în fața unei informații pe care o propagai ca să dezmeticești lumea și să o ia, naibii, și țara asta într-o direcție mai ca lumea.
Miercuri, 10 iulie, am trecut, grăbit spre o întâlnire în Domenii, pe lângă o spălătorie pe Berzei – și nu stiu ce afiș de acolo mi l-a readus în minte – cu vorbele lui – ”bătrâne, scrie-ți cărțile, asta e tot ce rămâne după noi” – ”căcat, ciprian – cine știe câte mai am de terminat până să le vină rândul și cărților ălora să fie scrise sau terminate” –
întors în redacție, l-am trecut pe lista de autori ai noii reviste: ”2 texte pe an, o să-i dau mereu 3 luni la dispoziție să scrie un reportaj – că asta lipsește în toată presa”.
Chiar acum, când scriu astea, pe o foaie de pe biroul meu stă scris numele lui între ceilalți autori, mânjit cu marker galben: adică între cei cu care ”vorbisem deja și acceptaseră”. Bineînțeles că nu vorbisem.
Dar nici n-am mai vorbit.
Când am aflat, vineri 13 după-amiază, de moartea lui, m-a dus gândul la infarct:
ultima oară când lucrasem împreună îl presasem să-și ia o săptămână liberă pentru că arăta dărâmat de oboseală (”e doar oboseala mea cronică, bătrâne…”) , iar când s-a întors mi-a spus că fusese la doctor și aflase că, fără să știe, avusese în urmă cu câteva săptămâni un infarct insidios.
Avea 54 de ani.
La revedere, Ciprian, la revedere
***
Despre Ciprian Chirasiu – AICI
PS: Am fi gustat cu detașare această ironie și ce-am mai fi râs amândoi, dacă am fi putut comenta prostia pură – ca o oglindă a nivelului la care a coborât și clasa politică – a animalelor , de fapt, a ”jurnaliștilor” care au dat știrea despre moartea unui jurnalist, ba chiar moartea unui poet jurnalist: ”Mircea Badea în doliu! Fostul bărbat al surorii sale a murit!”
