Cristian Grosu / Iohannis, ficusul și președintele României

Pentru că noi avem foarte mulți prieteni, ăsta e un text de făcut dușmani. Nu-i o zi tristă (huh! – nu vom avea un președinte cu profilul dnei. Dăncilă), dar să ne trăim bucuria cu mare luciditate:

Azi, 24 noiembrie 2019, m-am dus de dimineață și l-am votat pe Klaus, așa cum am făcut-o – după o îndelungă chibzuială – și în urmă cu două săptămâni. M-am asigurat că și copii mei adulti (4 din 5) se duc la vot.

A câștigat Klaus Iohannis, cu 66,50 %, iar această victorie pune capăt unuia din cele mai negre momente din istoria noastră de după aderarea la UE: prejudiciile sunt mari, e nevoie de reconstrucție și de acțiune – măcar atât cât au acționat, în sens invers, liderii PSD. Cum s-a zbătut Liviu Dragnea pentru planul său, măcar atât ar trebui să se zbată și Klaus Iohannis pentru proiectul său. 

Dar: dat fiind că tăcerea noastră privind prezidențialele a căutat să nu ajute accederea la cea mai înaltă funcție a modelului Viorica Dăncilă, acum, după exit-poll, putem vorbi răspicat despre marile dezamăgiri, mustrări în calitate de cetățean alegător, așteptări și speranțe de la viitorul președinte al României.

Înainte de ele, să mai notăm un lucru: boarea de deja-vu cu alegerile din anul 2000 – când cu disperare mi-am băgat în urnă votul ștampilat pe Ion Iliescu: alternativa era Corneliu Vadim Tudor.

Să explicăm toate de mai sus cu experiența primului mandat prezidențial – pe care guvernarea delirantă a PSD ne-a împiedicat să-l evaluăm cu rigoare: și să punem față în față ”România lucrului bine făcut”, care e apă cursă, cu noua și viitoarea ”România normală”:

1, Toate datele de până acum arată că Klaus Iohannis ar fi fost un reședinte OK (nu bun, nu foarte bun – căci toate astea presupun viziune, temperament activ și, până la urmă, coaie – ci OK) într-o țară ca Elveția:

Numai Călin Popescu Tăriceanu îl poate egala – în primul său mandat de premier al României – în ”normalitatea” cu care și-a trăit, în timp de ”pace” mandatul:

Siestă (apropo de C.P.Tăriceanu – acesta a fost invidiat de personalul din Piața Victoriei când slujbașii au aflat că premierul nu merge la cine știe ce întâlnire, ci acasă la masă și la un pui de somn), plecat în weekenduri la nevastă, furie pe slugile care nu-i luau la timp paltonul din brațe, selfiurile prietenilor de-acasă pe tronul de la Cotroceni, inflația propiei persoane atunci când interlocutorul său insistă să facă diferența dintre om și funcție.

Da, în Elveția dl. Iohannis ar fi trecut neobservat – ceea ce în Elveția e oarecum normal.

2, Experiența ne-a arătat că, după victoria în primul mandat, dl. Iohannis s-a îmbătat atât de mult de el însuși, încât a avut nevoie de incendii și nenorociri, vocea străzii, a serviciilor și de configurația teoretică a suspendării sale, pentru ca să se trezească. I-a luat, cu sincope de trezie și turbulență, aproape 2 ani.

3, Călătoriile aproape săptămânale ale lui Klaus Iohannis spre Sibiu nu i-au adus României nici măcar cât i-ar aduce furia unui șofer plătit cu salariul minim:

Sunt 3 ani de când am scris în acest colț de pagină să se ducă problema străpungerii Carpaților cu 2 autostrăzi în CSAT și să se facă din ea exact ce este – o problemă de siguranță națională:
asta i-ar fi permis președintelui să intre peste ministri în ședințele de guvern și să ducă acolo problemele infrastructurii de transport care țin Clujul, Sibiul, Timișoara, Tg. Mureș și altele, în altă țară decât țara depopulată și lipsită de investiții de dincoace de Carpați.

Dar asta era chiar greu: era un proiect, un șantier, un lucru inconfortabil și lipsit de eroismele care fac rating la tv și crează ”oameni providențiali”.

4, ”Fără mine statul de drept din România ar fi fost rupt”. E declarația mesianică a lui Klaus Iohannis, despre el însuși, în luptă cu hidra PSD.

Ca nu cumva să credem că am ajuns la A Doua Venire, câteva  detalii aici:
absolut orice om ”normal” ar fi făcut ce a făcut cetățeanul Klaus Iohannis, aflat, vremelnic, în job-ul de președinte. Ar fi făcut-o (și chiar a făcut-o) Traian Băsescu (alte mizerii îi pot fi puse în cârcă bătrânului marinar, dar aici nu există dubii),
ar fi făcut-o (poate de la întălțimea celei mai mari bună-credințe) Emil Constantinescu –
ba cred că chiar și Ion Iliescu i s-ar fi opus lui Liviu Dragnea și acoliților lui în destrămarea sistemlui de Justiție.

În plus, poate că președintele n-a observat, dar nu numai că n-a fost singur, nu doar că strada, o nouă generație de alegători și însăși spaima românilor au pus o presiune incredibilă pe PSD, ci chiar au fost momente în care președintele și-a exasperat susținătorii prin lentoarea acțiunilor și indecizia în anumite situații.

Astfel că, să spui azi că fără tine țara era în buruieni însemnă chiar să crezi că esti un ”om al destinului” – adică, din punct de vedere social, ești de neînlocuit – o boare de comunism esențial, din cel care  focusează totul pe liderul providențial.

Dar nu,…

5, … nu, nu de comunism vorbim aici – Klaus Iohannis nu poate fi suspectat sub nicio formă de așa ceva.  Ci de abilitatea alimentată de conjunctură (”noroc”, i-ar zice unii, ”nimereală” i-ar zice alții, ”criză istorică a liedershipului în România și UE” – cum ar băcăni-o intelectualii) de-a-și urma agenda pur individuală:
nu liderul unui stat membru NATO, nu liderul unui stat UE, nu președintele României, nu cetățeanul Klaus Iohannis: ci omul cu același nume.

Până când nu a fost scos efectiv în stradă de strategi, experți, servicii și colaboratori la modificarea legilor Justiției, președintele Klaus Iohannis n-a existat decât ca ”om normal”, potrivit sensului pe care-l dă normalității: relaxare, viață ”europeană”, vacanțe, puțină interacțiune cu ”massele” etc.

Nu punem la socoteală căderea guvernului Ponta și instalarea guvernului Cioloș:
acolo a fost un deal cu Liviu Dragnea care garanta susținerea până la alegeri a guvernului tehnocrat cu condiții foarte constrângătoare pe care președintele le-a acceptat – iar 6 luni mai târziu, când guvernului Cioloș începuse să-i fugă pânântul de sub picioare lipsit de sprijin politic în parlament, președintele s-a grăbit să se dezică: ”Nu e guvernul meu”.

Nici nu era, că atunci nu avea alegeri de câștigat.
Iar la asta ar trebui să chibzuie puțin și PNL și să-și țină deschis măcar ochiul din ceafă:
Viorica Dăncilă a fost unsă premier de Klaus Iohannis într-un moment în carePSD-ul își dăduse jos 2 guverne (Grindeanu și Tudose): erau 100 de motive vizibile pentru oricine și alte mii vizibile pentru cei care au acces la informații sensibile ca dna. Dăncilă să nu fie nominalizată ca premier –în interesul României.

Interesul personal al dlui. Klaus Iohannis a fost un premier incoștient, un contracandidat la limita retardului educațional, un piroman care să dea foc la țară ca să se vadă mai bine pompierul.

Sunt cel putin 3 miniștri ai PNL (partid care, spre cinstea lui, a venit cu o garnitură de profesioniști – adică nu a scos în teren, cum se face în anii preelectorali și în guvernele de tranziție, rezervele ușor de sacrificat pentru că au luat taurul de coarne în lupta cu focul devastator lăsat în urmă de PSD), care vor duce greul cel puțin al viitorului an – striviți între angajamentele de stabilitate de la Bruxelles și alegerile din toamna anului viitor:
mi-aș dori ca președintele nostru să muncească măcar jumătate din cât va munci oricare din acești miniștri.

De fapt, aici putem face un exercițiu de imaginație: să presupunem că dl. Klaus Iohannis ar fi avut de negociat Pactul European pentru Agricultură – miză uriașă! – cu 28 de state, așa cum a făcut-o, pe vremea când era comisar, Dacian Cioloș. Cum și-l închipuie fiecare dintre alegătorii săi că ar fi acționat?

6, Și plecând de la acțiunea intensă și viziunea pe care o presupune angajamentul de energie în șantierul care e România acestor ani 2018-2022, să ne uităm în urmă și să evaluăm:
în ce constă, de fapt, ”România lucrului bine făcut”?

7, Lista lucrurilor bine făcute din mandatul precedent putea fi scoasă de jurnaliștii acreditati să-l întrebe pe Klaus Iohannis la așa zisa dezbatere a președintelui cu el însuși; dar n-a fost să fie.

Nu intrăm în detalii, ci ne uităm mai din avion: dat fiind că  lista lucrurilor bine făcute nu prea se vede, ”România normală” începe foarte prost:
Nu au fost invitate publicații, ci ”persoane sigure”, prin care până și întrebările ”dificile” au părut a fi fost cu grijă alese;
orice încercare de ”normalizare” a confruntării electorale a fost sumbinată chiar de ziariștii din piața media (”O femeie demnă nu agață bărbați” – se aude de pe piscul logicii jurnalistice românești – justificarea de-a evita confruntarea cu insistenta Viorica Dăncilă) – deși, DA,
o ”Românie normală” trebuia să aibă o confruntare directă între cei 2 candidați – indiferent de populismul, nivelul intelectual, perversitatea și nocivitatea argumentelor pe care le putea aduce candidatul PSD – iar  dacă stafful de campanie a lui Klaus Iohannis nu avea soluție pentru o asemenea situație înseamnă că e făcut din neprofesioniști. ”România normală” putea începe chiar cu confruntarea cu omul pe care tu însuți l-ai pus premier – nu?

8, Și de la profesioniști ajungem la experți. La consilieri, adică. Adică oamenii cu care președintele a comunicat până acum doar prin sumare schimburi de mailuri – desigur, cu excepția sutuațiilor excesiv de tensionate.

E de datoria noatsră să luăm în calcul că pe linie de politică externă – chiar în cazul că România a decis prin președintele Klaus Iohannis, să rămână fidelă alianțelor sale cu UE, SUA și NATO –  NU AM AVUT nicio clipă un  negociator adevărat:
adică spirt, mobil, în cunoștință de cauză, pe fază.

Poate că dl,. Klaus Iohannis nu a fost deranjat că Polonia s-a poziționat altfel în chestiunea imigranților la doar 2 ore după ce România a jucat greșit bazându-se pe informații greșite; sau că vizita în Bulgaria cu exercițiile NATO s-a terminat penibil. Că în ecuația din Moldova contăm doar simbolic, că negocierile privind Ucraina ne ocolesc, că relațiile din Orientul Mijlociu (construite în 60-70 de ani) nu funcționează decât în sensul în care serviciile binevoiesc să-l țină la curent pe președinte în lucrurile care contează cel mai puțin.

Toate astea în egală măsură cu mecanismele de influențare a politicilor economice – chiar cu un guvern ostil și incoștient până la delir, cum a fost tripleta Dăncilă-Vâlcov-Teodorovici – sau de dezvoltare socială, sau de… de dezvoltare pur și simplu, atât au ajuns de jos unele domenii.

Cum, deci, să capacitezi și să asiguri combusia unei echipe de consilieri – care cum să nu se lenevească și cum să nu considere că actualul lor job e ora lor stelară? Cum să nu-și vadă fiecare de agenda personală – fiartă în zeama călduță a mediocrității care te face orb în țara chiorilor – unii dintre ei cu mare potențial, dar demobilizați de nivelul scăzut în care trebuie să-și exercite expertiza?

***
Privind înainte, Președintele Iohannis are nevoie de un alt fel de Klaus Iohannis așa cum are România nevoie de un alt fel de președinte:

da – l-am votat cu o majoritate care sperăm că nu-l îl va îmbăta, ci îl va face mai atent în a-și folosi experiența primului mandat și, în orice caz, puțin (mai mult) responsabil nu doar de ceea ce-i iese (cu ajutor din toate părțile) ci mai ales de ceea ce nu-i iese. Și să vadă el unde greșește el atunci când nu-i iese.

Pentru că agenda care urmează e ruinătoare chiar dincolo de situația financiară a țării – de care nu facem vorbire aici pentru că e un subiect mult prea complicat, care cere alt spațiu:

9-, De pildă, Președintele României are de rezolvat – asta scrie chiar în Constituție – deși Nu atât de precis: reconcilierea societății.

Adepții ”democrației și toleranței” – de care a fost nevoie în apriga bătălie cu un PSD care ducea România către o societate iliberală (bazată, uneori, da, chiar pe compromisurile severe ale președintelui) – au lăsat în urmă intoleranța față de cei care gândesc altfel. A rămas în urmă un radicalism social profund nesănătos, acea contragreutate la un PSD care, făcând un pas lateral acum, dezechilibrează pacea socială:

NU poți câștiga doar din furie și emoție negativă – ca în primăvara lui 2017, primăvara lui 2019, toamna lui 2019: ei, ce pui în locul acelei temeri și acelei furii, care să producă – de astă dată pozitiv –  o la fel de mare energie socială?

Și:

10-, Președintele României are datoria să iasă din tăcere și să devină un bun negociator pentru România, într-o lume în care totul ”is just business”:

a venit vremea unui om care să se uite cu toată seriozitatea la capitalul autohton.

Or, atare politici și strategii presupun inițiativă, viziune și multă, foarte multă, incredibil de multă acțiune. Cum face Merkel când pleacă în străinătate și ia o mică armată de businessmani germani după ea.

Fără o atare schimbare, vom conserva problemele de până acum, cu dezavantajul că nici nu va mai exista dușmanul în cârca căruia să i le poți arunca pe toate, ca până acum.

Iar între aceste probleme – una măruntă, foarte măruntă, dar deosebit de relevantă:

Atunci când nu doar cei care te votează, ci chiar și cei care luptă alături de tine, îți aduc voturi și asudă la proiectul tău, te numesc ”în pauza de masă” Ficusul sau, și mai grotesc, Dulapul – ai o problemă care și de politică ține. Și România o are odată cu tine.

PS1:
”E interesant ca lumea a urmarit, cu drag sper, cum presedintele rupe cate o zi sa plece in vacanta. În ultimii doi ani nici nu mi-am luat vacanță, am stat să păzesc țara de PSD” – declara președintele acum vreo săptămână la o întrebare cu mult tâlc pusă de un jurnalist.

Asta cu ”lumea a urmărit cu drag cu președintele rupe … ”: hmm.. – mai bine întrebați un antreprenor, din ăia de IMM-uri, care asigură 65% din locurile de muncă, cum stă treaba cu vacanțele. 

Dar acum serios: poate e bine, totuși, să nu începem mandatul al doilea recuperând vacanțele ratate în primul – nu?  

PS2:
Azi, chiar azi a apărut cel de-al cincile număr din CRONICILE Curs de Guvernare (adică numărul 96 – că socotim de la numărul 100 către numărul 001):
e de un optimism adevărat – adică moderat. ”Ieșirea din Labirint / Ne-au luat 30 de ani până aici”.
Nu, nu tine de schimbările politice din ultima vreme:
Ține de România aia care merge înainte târând după sine politicienii și sperând la ziua în care aceștia din urmă o vor ajunge din urmă.

(Ce sunt CRONICILE – un LINK-AICI)