Există două instrumente cu care un stat sănătos poate interveni în angrenajul economico-social.
Unul e fiscalitatea: o guvernare sănătoasă o folosește nu doar pentru a aduna bani la bugetele publice: ci și – sau, mai ales – la modelarea economiei, stimularea direcțiilor rentabile în acord cu viitorul și la menținerea echilibrelor macroeconomice fără de care ar fi vraiște de sus și până jos. Ăsta e singurul instrument prin care un stat sănătos poate interveni într-o economie de piață sănătoasă.
Intrumentul prin care se poate interveni în angrenajul dintre economie și societate e sistemul salarial – care poate fi influențat cu mare ușurință, astfel încât societatea să arate într-un fel sau… în alt fel: fiecare dintre noi poate spune fără greșeală cam în ce fel arată societatea noastră de azi.
România a folosit prost, neadecvat și, aș spune – cu o inconștiență criminală ambele instrumente: în niciun moment guvernele României nu s-au slujit de ele pentru dezvoltare, ci doar în cheie populistă. Dacă aruncăm un ochi chiar în trecutul recent, observăm că delirul populist al guvernelor a fost temperat doar punctual și numai de 2 entități: fie organismele financiare internaționale care au introdus conditionalități pentru a fi sigure că statul rămâne solvabil; fie Banca Națională a României, acolo unde, pe tabloul de bord, se văd foarte clar marginile șanțurilor.
Înainte de-a vorbi de salarii să mai spunem un lucru:
Haosul din aceste zile a fost creat de o combinația explozivă de factori:
schimbarea intempestivă, în grabă, si fără studii de impact a unuia din cele mai sensibile sisteme din orice stat (cel salarial) +
lucru făcut de niște oameni de-o incompetență violentă, care au urmărit alte scopuri decât folosirea adecvată a instrumentului salarial +
cu un sistem administrativ pe care numai răbdarea noastră nu-l vede în colaps: pentru că de colaps vorbim atunci când ministerele Muncii și al Finanțelor nu au nici suportul logistic necesar (că banii de digitalizare s-au furat) și nici mecanismele administrative simple prin care o măsură de politici publice poate fi implementată fără șocuri.
Sub cele 3 de mai sus – care sunt doar partea vizibilă a icebergului – stau problemele de fond ale salarizării în România.
Le însirăm mai jos – în toată penibila lor simplitate – iar numerele cu care le numerotăm NU înseamnă și ordinea importanței: toate sunt egal de importante – absolut egal de importante :
1, Sistemul salarial din România Nu are legătură cu valoarea și eficiența muncii.
Acest lucru anihilează pur și simplu salarizarea ca instrument de stimulare a creării de valoare și blochează societatea în evoluția ei către o ordine naturală:
Da, un medic de familie care are 1500 de pacienți este plătit mai prost decât un șofer de la o casă județeană de asigurări de sănătate. (azi, 7 ianuarie 2018).
Da, un cercetător cu doctorat luat ”pe bune”, cu 6-7 cărți publicate, angajat la o universitate de top, e plătit mult mai prost (chiar la jumătate)fata de cât e plătit un ”consilier” într-un minister, dar aflat pe statele de plată ale vreunei companii de stat și ”detașat în interes de serviciu” la factorul politic (de obicei vreo pipiță de 25-30 de ani, cu studii la fără frecvență la o facultate desființată între timp – genul celor care umplu Consiliile de Administrație ale companiilor strategice).
Da, un electrician de la Parlament câștigă mai bine, mai sigur și va avea pensie specială, decât un inginer din ”privat” care face ca lucrurile să meargă în sistemul de stat.
Concluzia la acest punct e un alt exemplu: atunci când un stat (ca Luxembourg, de exemplu) își plătește profesorii cu dublul salariului mediu pe economie, știi foarte clar ce fel de viitor au ales politicienii acelui stat pentru acea țară. Că despre așa ceva vorbim.
2, Sistemul salarial din România folosește salariatul din mediul privat ca pe o vacă de muls pentru sistemul salarial de stat.
Da, știm: în privința salarizării, statul român – ca orice entitate rudimentară – e trendsetter. Din acest punct de vedere, creșterea salariilor la bugetari nu-i un capăt de țară.
Crima începe în momentul în care, nemaiavând salariați din economia privată de unde să mulgă pentru angajații săi, statul începe să facă datorii sau să taie de la investiții pentru a acoperi salariile fidelilor săi.
Să vorbim de 2 momente :
*, criza din 2009-2012: e adevărat că salariaților bugetari li s-au tăiat 25% din salarii: dar în timpul ăsta cei din privat erau pur și simplu concediați. Și e adevărat că cei din privat s-au reîntors după 2-3 ani în economie (adică la bara de muls), însă în timpul ăsta ei au plătit și cei 25% pe care bugetarii i-ai câștigat în instanță. O cifră?
Numai în anul 2017, salariații din privat au plătit din contribuțiile lor 3,2 miliarde de euro (da, miliarde de euro) pentru procesele câștigate de bugetari pe când ”privații” erau în șomaj. Și vor plăti și în 2018 – dl. C.P.Tăriceanu știe foarte bine de ce.
*,anul de grație 2018: lipsa forței de muncă adecvat calificate e atât de mare, încât statul face concurență neloială economiei private care-l susține:
Concurență neloială: atunci când tu, stat, dai salariile din deficitul bugetar și pe credit, privatul nu are nicio șansă să țină pasul cu tine: el merge în pas cu productivitatea pe care tu, stat, o descurajezi și-o taxezi mai tare decât taxezi comerțul, sau cu o piață și un ritm al investișiilor pe care tu, stat, le combați prin sabotarea infrastructurii, prin ineficiența birocrației, prin costurile pe care haosul legislativ le produce în economie.
3,Sistemul salarial din România e folosit pentru a ridica una împotriva alteia categoriile sociale.
Toate partidele din România stau cu ochii pe categoriile dependente de decizia politică: salariații din zona publică: gata organizați, disciplinați, temători, acționând după legi transformate în cel mai veritabil feudalism relațional.
Salariații ”bugetari” sunt la fel de vulnerabili și deschiși la ”cooperare” ca și săracii națiunii și ca pensionarii: sunt primii pe listele făcute de consilierii politici în strategiile electorale. Mai au un avantaj: Nu plătesc decât rareori și numai în situații excepționale pentru lipsa de eficiență sau pentru erori.
De partea cealaltă, angajații din economia privată sunt considerați ”ai altora”: ei nu sunt ”ai guvernului”, ai administrației locale – nu sunt, de fapt, nici măcar ai României. Sunt o specie pe care politicienii români nu o înțeleg.
Asta pentru că politicienii români înțeleg economia privată doar din 3 mari categorii de exemple: fie au fost pe ștatele de plată ale ”mogulilor” momentului (S.O. Vântu, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu – etc), fie au drenat contracte publice către companii private pentru parandărăturile din campaniile electorale: asta înțeleg ei despre economia privată și astfel se explică și de ce o urăsc ei atât de mult.
Drept concluzie aici, un exemplu recuperat din ”nivelul următor” al urii față de privat:
Lia Olguța Vasilescu a declarat miercuri, 7 februarie, că angajatorii (”dracii de privatizați” – adică) care nu refac contractele fură. Textual: ”fură”. Într-o situație în care orice contabil începător a calculat până la această oră salariile pe luna ianuarie și știe că bugetele de salarii au crescut cu 9,5% – după ce anul trecut mai crescuseră o dată – și că nu orice drac de ”privatizat” are banii ăștia dacă nu crește prețurile.
4, Gestiunea salarizării din România a călcat în picioare orice logică a efectelor pe piața muncii.
Nu e o subtilitate decât pentru actualul guvern: la această oră, diferența dintre salariul minim și salariul mediu în România este din cele mai mici în Europa. Atenție: asta chiar ținând cont de faptul că salariul mediu e tras în sus de salariile bugetarilor.
România se află, din acest punct de vedere, la nivelul Suediei – cu o (mare deosebire): salariile sunt de 6-7 ori mai mici. (Un link precis și lămurilor_AICI).
Or, asta comportă 2 lucruri:
*, îngustarea (oare cât naibii mai poate fi îngustată?) clasei de mijloc prin nivelarea veniturilor: la nivelul salariului mediu, România se întoarce la salarizarea din epoca ”odiosului dictator și al sinistrei sale soții” (cuplul Ceaușescu), la 28 de ani de la revoluție, în epoca odiosului premier din umbră și al sinistrului său partener (cuplul Dragnea – Tăriceanu). Insist pe cifrele prezentate AICI-LINK.
*, compromiterea .. dar asta la punctul următor:
5, Salarizarea din România produce efecte care distrug concurența naturală și indispensabilă pe expertiză în interiorul companiilor vulnerabile:
În baza fenomenului descris la punctul 4, diferența salarială mică pe care angajatorii și-o permit între un debutant cu salariul minim și oamenii experimentați pe care se bazează în activitatea de zi cu zi, distruge motivarea profesională – care e cheia oricărui pas înainte al ”junilor”:
atunci când vezi (să ne întoarcem la stat, la salarizarea din Educație) că ai nevoie de 35 de ani de muncă pentru a ajunge la salariul maxim (adică ai nevoie să te apropii de moarte, nu de un nivel de competență!) – la ce naibii te-ai mai angaja?
6, Salarizarea din România nu e o salarizare pur si simplu: e un cumul de dispense, pomeni și bonificații atașate salariului oficial.
Ce-i aia ”spor de calculator”? Sporul de dat jos din pat după o beție e mai îndreptățit (și, în orice caz, mai explicabil – decât sporul de calculator în anul 2018!
Ce-i aia ”spor de limbă străină” într-o țară europeană? Sporul de hârtie igienică și sporul de efortul de-a o folosi e mai îndreptățit decât sporul pe o funcție care are în fișa postului trecute contactele cu parteneri externi.
7, Puțină subtilitate – nu e adresată decât pentru 2-3 miniștri: Salarizarea din România nu se aliniază fluent fenomenului de distribuție a valorii dinspre utilizarea capitalului și utilizarea muncii.
Da, asta e o ”cheie” pe care România ar trebui să o încerce în câteva uși – e o problemă care se pune oriunde în lume iar societățile se deosebesc unele de altele și prin maniera de folosire a acestei chei:
din păcate, nu există o strategie de transfer al fiscalizării producerii de valoare – și nici nu are cum să existe o astfel de strategie:
în România, salariatul e ”evaluat” de guvern exclusiv prin prisma calității sale de prezumtiv alegător – departe de orice rațiune economică.(Deși – trebuie neapărat să ne gândim la aceste cifre dărâmătoare – AICI-LINK)
*
Mai există, desigur, câteva probleme ale sistemului salarial românesc, însă ne oprim aici:
din nefericire, vom avea nevoie de încă 20 de ani ca să ”bifăm” măcar abordarea dacă nu rezolvarea celor înșirate mai sus.
Și asta dacă începem de ieri dimineață. Însă, de ieri dimineață … :
Marii bărbați de stat ai revoluției salariale
… da: de ieri dimineață au fost trimise în arena leilor două doamne:
dna. Olguța Vasilescu și dna. Carmen Dan: două paratrăsnete pentru furia populară, pentru furia mediului de afaceri, pentru furia sistemelor administrative ale companiilor care nu au, la această oră, intrumentele de lucru pentru executarea salariilor (un link foarte concret-AICI):
Cei doi autori ai noului sistem de salarizare – domnii Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu – se ascund de două zile.
(Sunt 3 persoane care se ascund, atunci când ceva ”merge nasol”: Cele două izvoare de testosteron și dna Firea, primarul Bucureștiului, care-și împinge viceprimarii în față atunci când nu are de tăiat vreo ”pamblică”).
E greu de spus care a fost sursa grabei cu care au impus și cu care s-au implicat direct și nemijlocit în noua legislație:
în mod normal, o lege cu un impact atât de mare și atât de sesnsibil, care produce efecte și probleme inclusiv în administrarea implementării, se face în ani de zile de către oameni competenți, nu cu niște domni culeși din ușa închisorii sau cu niște doamne care n-au practicat niciodată o meserie care să aibă legătură cu ceea ce tocmai fac:
dimineață, în redacție, discutam de modul în care Germania, la începutul anilor 2000, și-a reformat piața muncii tocmai prin resetarea sistemului de impozitare a veniturilor salariaților. ”discutam”: de fapt, am bătut câmpii:
în România salarizarea e ruptă total de reformarea pieței muncii – ea e doar o formă de-a arunca ”poporului” niște grăunțe”.
În plus, propunerea venită de la un coleg, să sugerăm o vizită de documentare a ministrului nostru al Muncii în Germania a căzut rapid: am fost cu toții de acord că dna. Olguța Vasilescu s-ar întoarce de la Berlin mai degrabă cu un geamantan de pantofi decât cu o înțelegere minimală a ceea ce au făcut nemții de fapt. Și scriu asta fără nicio răutate: pur și simplu ăsta e nivelul…
8 răspunsuri
Am citit cu atenție. Eram obișnuită cu articole echilibrate, bine documentate. Acesta mă dezamăgește, chiar dacă sunt de acord că legea salarizării este o catastrofă, iar ministrul de resort este o mare jale. O să revin cu mai multe observații la sfârșitul săptămânii. Dar comparațiile salariale pe care le faceți sunt superficiale, ca să fiu foarte prietenoasă.
Faceți afirmația că un electrician din parlament are salariu mai bun decât un inginer din privat. Chiar?! Acum există surse deschise de informare referitoare la veniturile salariale ale bugetarilor.
http://www.cdep.ro/pdfs/l153_2017/l153_2017_20170930_a.pdf
Un electrician a avut salariu brut, în septembrie anul trecut, cu prins între 2071 lei și 2588 lei. Păi privații plătesc un inginer cu 2071 lei?! Atunci firmele respective ar trebui să fi închise și patronii scăldați în smoală fierbinte și dați prin fulgi. La ce folosește o asemenea exagerare în text? În câteva zile le voi căuta pe toate și voi reveni. Acum trebuie să revin la muncă, pauza s-a terminat!
Bine ați revenit, doamnă!
cu tristețe trebuie s-o spun că nu e nicio exagerare în ce am scris – ba chiar dimpotrivă: mi-am activat toate filtrele să nu mă ”implic afectiv” într-o chestiune care mă sufocă zilnic privind pe apropiații mei. câteva exemple/argumente:
1- să știti că românia e fundamental diferită de bucurești: da, există ingineri plătiți cu 2500 de lei și NU pentru că ”patronul” e hapsân, lacom și lipsit de omenie: ci pentru că firmulița aia a lui a prins un contract în subantrepriză la a treia mână (primele 2 sunt comisionate sângeros pentru câștigarea licitațiilor) pe care trebuie să-și execute ca să rămână în picioare. desigur, mai există solutia să decretăm că ceea ce face el nu-i afacere și ar trebui – la preturile si salariile astea, să dispară. eu spun că nu trebuie să dispară: eu numesc (si voi reveni asupra acestei notiuni_ asta ”antreprenoriatul de foame” sau ”antreprenoriatul de supravietuire”. aveti idee cât câștigă un inginer la un service auto? dacă îmi spuneti că ăla oricum se descurcă prin șpăguțele băgate în buzunar eu vă voi spune că realitatea asta îmi dă, din nefericire, dreptate.
aici e de spus un lucru: moralmente e obligatoriu ca decidenții sau cei care lucrează pe orizontala deciziei să facă lunar o excursie de studiu (vă asigur că nu exagerez deloc) la țăndărei, urziceni, filiași, negrești, slobozia etc, etc: și să ia act acolo ce înseamnă să fii ”privat”:
bucurestiul e o țară fundamental diferită de românia (si pe lângă bucuresti mai sunt 5-6 orașe ) – căci în românia ”provincială” cine are un salariu de 2000 de lei net e ”tare”. am întâlnit, în peregrinările mele de ziarist localități (nu doar comune, ci chiar mici orășele) în care cine era pensionar era considerat ”tare”: avea bani (bani!? fuck!) garantați, (”și unde mai pui că fiică-sa e plecată în italia și-i mai trimite și aia ceva de acolo” – mi s-a explicat, cu invidie, de către vecinii ”bogatului”). retineti: cine în provincie (în afară de alea 5-6 orașe) are 2000 de lei pe lună e ”tare”.
2- nu e nicio exagerare nici că există criterii de ”departajare” salarială care nu țin de bucuresti vs. romania:
dacă electricianul de la parlament are banii ăia, înseamnă că e mai bine plătit decât fratele meu – un excepțional latinist (că nu putea nici ăla să-și aleagă ”o meserie ca lumea”), cu doctorat luat în cel mai corect mod cu putință (omul are o c0rectitudine patologică – mă sperie până și pe mine, căci are și furia aferentă unui atare mod de a gândi), cu cărți publicate în premieră în românia, cu mari cărți colective la care a fost vioara întâi și care lucrează în cercetare și care-și toacă zilele și nopțile controbăind prin ”lumile alea” fără de care n-am supraviețui și exista decât ca niște maimuțe năpârlite: ei bine, da, câștigă exact cât electricianul de la parlament care la ora 4 rupe poarta parlamentului și se duce apoi în viața lui, și mai putin decât un șofer de la CNAS și muuult mai puțin decât ”pizduțele” (n-am găsit un cuvând mai acoperitor) care umplu, în numele guvernului, consiliile de adminisrație ale companiilor strategice.
exagerez? Nu: fluturașii și conturile vorbesc, nu eu sau noi, ăștia, exasperații..
3- nu cei din mediul privat trebuie dați prin catran și fulgi (eventual si cu o pană de păun băgată în cur și scoși la defilare astfel pe calea victoriei: muncim, 8 oameni , aici, minimum 10 ore pe zi ca să iasă ziarul – că nimeni nu are inimă să plece până când nu terminăm ce-am decis de dimineață să abordăm și să publicăm, pentru că e mai mult decât un loc de muncă și mai mult decât o meserie – având venituri de trei ori mai mici decât cel mai prost consilier politic al celui mai neisprăvit ministru – deși fiecare dintre noi ar fi un bun consilier inclusiv pentru miniștri adevărati (eu însumi muncesc, efectiv, 14 ore pe zi – iar efectiv înseamnă chiar efectiv):
facem eforturi inumane ca să ne plătim taxele la stat în avans (în avans!) tocmai ca să avem libertatea de-a critica fără să se spună că criticăm ca să ne apărăm interesul, și cu toate astea primesc de la fisc somație că nu am plătit o sumă pe care – repet, am plătit-o în avans, tocmai pentru că banii de digitalizare s-au furat iar calculatoarele nu văd nici măcar faptul că am plătit: și în loc să-mi văd de treabă, îmi consum o treime din timp, din energie și din creativitate pe relația mea cu statul pe care-l întrețin ca să mă fure la modul cel mai afectiv cu putință și care aboleste legislația judiciară ca să scape de răspunderea furtului :
vă asigur, doamnă, că cei care trebuie să umble cu o pană de păun în cur, dați prin catran, tăvăliți prin fulgi și goniți cu ouă clocite nu suntem noi: azi, 8 februarie 2018 sunt liviu dragnea, călin tăriceanu, olguta vasilescu, carmen dan, mihai tudose și alți inconștienți care se comportă exact ca niste sefi de cartier într-un stabiliment de nebuni.
4, cu toate astea, noi suntem si ne socotim ”fericiți”: pentru că trăim în bucuresti, nu în romania. în românia e sânge pe pereți: în românia cine are 2000 de lei net e tare – scoateti-vă din cap că ceea ce vedeti in jur e românia. și asta nu din pricina ”patronilor lacomi”: nici 20% din companiile din românia nu sunt stabile: nici 20%: restul doar supravietuiesc, boii – oare să-i închidem?
(apropo de românia: aveti habar ce înseamnă formularea insistentă a dictatorului: ”avem o problemă de comunicare” ? vă spun eu – care țin legătura cu cel putin 7-8 ziare locale: ”avem o problemă de comunicare” e mesajul de teleormanizare a româniei către toți baronii locali cărora le tremură mâna: presați și cumpărați presa locală! presați si cumpărați presa. ”comunicați”. dați stiri pozitive!
5, mă sună mama mea, profesoară pensionară – care își înnădește pensia penibilă cu cursuri pe care le ține în școlile de la țară, la plata cu ora (că 28 de ani de ”stângă românească” n-au reușit să le dea o șansă reală și copiilor de la țară): oare o să trebuiască să ducă bani de acasă pentru puținele alea ore, care nu fac cât un salariu minim?
ce dracului să-i spun, doamnă? că până și pe mine mă iau la înjurat contabilii noștri (experți contabili – că i-am ales astfel încât să facem față oricărei agresiuni a instituțiilor de forță împotriva ziarelor care l-au tăvălit și pe boc, și pe ponta, si pe dragnea ), că nici ei nu-și dau seama ce se întâmplă, că măsurile astea nu au acoperire în administrație și nici în formularistica care de-abia acum se elaborează tot pe genunchi și că să nu-i mai bat la cap că or să-mi dea ei mie semn când or să se lămurească cu ce apare sau nu apare în monitorul oficial…
Nu, stimată doamnă: dacă mă raportez la constituție (și mă încăpățânez să fac asta) constat că statul e cel mai mare dușman al nostru – al celor care mai învârtim niște bănuți (că banii se învârt în altă parte – fie la multinationale, fie la ”economia aia” gen TelDrum: deja ne-am întors la ferma animalelor – iar acest lucru se întâmplă dintr-un motiv simplu: pentru că eu și alții ca mine , niște ”exploatatori lacomi și sângerosi” permitem statului, care supraviețuiește doar din cumpărarea voturilor celor vulnerabili, să ne facă asta.
ps: ca să înțelegeți cât de mare e agresiunea statului față de mediul privat: noi am făcut toate diligențele ca, în cazul că nu vom supraviețui mediului toxic în care ne desfășurăm activitatea, să mutăm cursdeguvernare.ro la silistra. nu-i o glumă. în definitiv – putem vorbi despre romania, și despre atacul asupra româniei reale, de oriunde din lume. (mai aveam optiunea să mutăm totul în luxembourg – unde are cetățenie un alt frate al meu, celălalt actionar al cursdeguvernare.ro – un muzician tâmpit de respectat și de idealist și care trăiește ca un bou blocat între mozart și bruckner – că altceva nu are în cap nici ăla: da am zis că nu – să râmânem aici, la sudiști, să nu pierdem mirosul incopepetnței, al relei credințe ai al spiritului de otreapă umană și rebut social ajuns la decizie, fără de care nu am putea priza și înțelege românia).
Imi place incrancenarea dumneavoastra, cu nemernicii astia nu avem dreotul sa fim obiectivi. Ei seamana ura si nu pot primi altceva.
Textul asta ma face sa ma simt ca un taran din 1907, gata sa puna mana pe furca. Desi stiu ca nu e decat un text la subsolul unui articol online si atat.
O sa il pastrez si o sa incerc sa il trimit si altor oameni.
Multumesc.
Cunosc destul de bine situatia din provincie si confirm ca nu e nici o exagerare in ce scrie domnul Grosu.
La privat, muncitorul de rand nici in vise nu indrazneste sa-si doreasca mai mult decat salariul minim pe cartea de munca (adica sa aiba candva si oleaca de pensie) si cateva bonuri de masa. Daca are astea, ii tremura inima la orice zvon ca s-ar putea inchide firma sau si-ar putea reduce activitatea (iar temerea nu e neintemeiata, vedeti cifra de 20% din comentariul domnului Grosu).
Si pentru ca era vorba despre ingineri, cunosc si eu vreo doi.
Unul are 1200 net pe cartea de munca si in majoritatea lunilor 100 de lire englezesti „la negru” (care in unele luni sunt doar 50 sau deloc, depinde de incasarile firmei).
Altul stiu ca a avut cativa ani 3000 de lei net, dar firma nu a rezistat prea mult, apoi dupa cateva luni de somaj a lucrat o vreme cu 1100 (salariul minim cred era vreo 700 de lei net pe vremea aia) apoi cu aproximativ 1700 net.
Asta e realitatea in orasele despre care nu prea se vorbeste la tv si unde nu exista Dacia, Ford, Delphi, Continental etc.
Aruncati un ochi pe olx la imobiliare in orasul Roman. Credeti ca ar fi posibile asemenea preturi intr-un oras cu salarii mari? Si vorbim despre un oras destul de mare, cu legaturi rapide spre Iasi si Bacau, nu va trimit la Bicaz sau Toplita.
Exemplul cu electricianul, pentru a lucra cu materialul clientului. Cine plătește corect ? Rog argumente.
Pentru a clarifica :
https://www.libertatea.ro/stiri/ce-salarii-au-angajatii-camerei-deputatilor-1990939
Liftier parlament castiga 2.365 lei . Identic ca cel care spala masinile „demnitarilor” .
Acum eu am o nedumerire .
1- ori salariul de necalificat a avut cresteri sublime .
2- ori liftierul si spalatorul de masini au devenit meserii calificate in Romania post socialism multilateral dezvoltat . 🙂
PS . Aduc aminte curiosilor ca liftierul e ala care apasa pe butoanele ascensorului si atit . Reparatia , intretinerea liftului sint altceva si obligatoriu pe mana unor meseriasi NU DOAR calificati dar si cu autorizatie speciala in instalatii de ridicat. Comparat , astia de la intretinere trebuie sa fie platiti cel putin cu 12.000 lei lunar . Ca se prabuseste liftul cu floarea inteligentei mioritice si liftierul aferent . 🙂
Ma intreb cit castiga un frizer , femeie de servici in acest minunat parlament unde te impiedici la oricare pas in experti de renume mondial . 🙂
Super editorial, super comentarii.
Felicitari tuturor!
In alta ordine de idei, consider ca putina ordine in bulibaseala salariala existenta trebuia facuta. Rau ar fi daca in locul ordinii s-ar obtine o bulibaseala si mai mare.
Simt ca este ceva profund in neregula cu salariile extraordinar de mici pe care le au romanii,intr-o tara cu aproape de toate, in comparatie cu salariile din tarile occidentale, unele beneficiind doar de fundamentul pietros pe care sunt asezate. In acest sens, o buna analiza de caz s-ar putea fi Austria – Romania. Cum ei, intr-o tara de piatra, pot, iar noi, in Gradina Maicii Domnului, suntem atit de neputinciosi?