Bugetul pe 2013 / Capcana proprietății în democrație

România se află pe locul 10 ca pondere în PIB a impozitelor pe proprietăţi imobiliare din ţările UE acestor impozite ( 0,7%), în apropierea mediei de 0,74% a UE 27. Este una dintre concluziile unei analize a Direcției generale de analiză macroeconomică și politici financiare din Ministerul Finanțelor (date comparabile Eurostat pentru anul 2010).

Aparent, se pare că ne încadrăm în practica UE. Totuși, există, însă, o mică problemă de raportare la un PIB încă destul de redus față de mărimea populației și nu la valoarea fondului imobiliar și a altor proprietăți deținute de această populație. Mai ales că unii au acumulat averi destul însemnate și, în spatele nevoiașilor cu venituri mici, aruncă pisica spre impozitul progresiv aplicat clasei mijlocii.

Ponderi mai mari ale impozitelor pe proprietăţi imobiliare se înregistrează în:

• Marea Britanie (3,4%),
• Franţa (2,3%),
• Danemarca (1,4%),
• Belgia ( 1,3%),
• Polonia (1,2%),
• Spania (1%),
• Irlanda ( 0,9%),
• Letonia ( 0,8%)
• Suedia ( 0,8%).

În SUA există diferențe destul de mari între statele componente ale Uniunii, dar medie se află undeva în jur de 1%.

De remarcat că, din perspectiva impozitelor pe tranzacţii imobiliare, România se situează la unul dintre ultimele locuri ca pondere în PIB ( 0,2%), mult sub media UE de 0,6% (pe primele locuri se află Belgia cu 1,8%, Italia cu 1,3% și Spania cu 1,2%. Caz special, în Germania, baza de calcul la nivel federal este de 0,35%, insa la nivel de Land mai adauga diversi coeficienti care duc procentul mediu la 1,9%.

O variantă destul de interesantă pentru luat aminte se regăsește în Danemarca. Pentru locuințele cu o valoare de piață ce nu depasește aproximativ 300.000 euro impozitul este de 1%, în timp ce peste acest cuantum impozitul este de 3%. Pentru corecție, se aplică reduceri care se calculează în funcție de vechimea imobilului. De asemenei, veniturile din chirii sunt impozitate diferențiat, între circa 4% și 15%.

La noi, impozitul pe cladiri în cazul persoanelor fizice se determina prin aplicarea unei cote de impozitare de 0,1% – 0,2% la valoarea impozabilă a imobilului (cu cote majorate pentru persoanele cu mai multe locuințe), în timp ce companiile plătesc între 0,25% și până la 1,5%, după cum s-a hotărât la nivel local. Problema o constituie veniturile relativ mici din salarii și, mai ales, din pensii, comparativ cu valoarea imobilelor.

Practic, decalajul dintre veniturile românilor și cele ale unui european mediu este mai mare decât cel dintre valoarea locuințelor din România și cea a locuințelor din Europa, ceea ce a generat impozite mai mici, ”după posibilități”. În plus, avem o pondere extrem de mare a proprietarilor de locuințe ( circa 95%), ceea ce face foarte dificilă o creștere a impozitelor pe proprietate din punct de vedere al costului politic.

De reținut, unul dintre motivele principale ale revoltelor din Grecia a fost încercarea de impunere a unui nou impozit imobiliar de 0,2% , pentru a acoperi deficitul public şi a respecta obiectivele bugetare ale ţării. Or, și ei au peste 70 la sută dintre locuitori drept proprietari, iar valoarea totală a proprietăților imobiliare trece de 400 miliarde euro, adică peste mărimea datoriei publice totale și cam de două ori mai mare decât PIB-ul țării.

Până la urmă, după ce s-a aprobat scutirea celor care obțin venituri mai mici de 1.000 euro pe lună și au case mai ieftine de 150.000 euro, precum și a bisericilor şi mănăstririlor Bisericii Ortodoxe Greceşti – al doilea proprietar funciar al ţării -, s-a aprobat amendamentul legal necesar. Dar remarca primului-ministru „0,2 la sută din valoarea reală a proprietăţilor imobiliare, complet tolerabil” sună oarecum familiar, nu ?

Din păcate, prin rezistența la plata unor impozite mai mari pe proprietate și/sau transferul de proprietate (care pot fi stabilite și progresiv, după modelul accizelor aplicate la autoturisme care depășesc cu mult necesitățile de a ajunge dintr-un loc în altul) se ajunge la creșterea taxării pe activitatea productivă. Pentru a transfera apoi din alte surse ale bugetului de stat banii necesari acoperirii deficitelor de la bugetele sociale și unor nevoi ale comunităților locale.

Pe aceată filosofie ”populară” de impozitare, se perpetuează alocarea neeconomică a spațiilor imobiliare, subimpozitate la capetele scării de venituri (cu plata unor subvenții semnificative pentru căldură către persoanele cu venituri mici ce ocupă suprafețe mari și protejarea inutilă a marilor averi). Se protejează stagnarea și se taxează dezvoltarea. Se favorizează acumularea trecută în detrimentul acumulării viitoare și se ratează șansa unei apropieri rapide de nivelul de trai european.

Mențiune:

Clasificaţia abordată în cadrul ţărilor OECD, cuprinde 6 categorii de impozite pe

proprietate:

– impozitele pe proprietăţi imobiliare care se plătesc cu regularitate

– impozitele pe averea netă care se plătesc cu regularitate

– impozite imobiliare, pe moştenire şi daruri

– impozite pe tranzacţii financiare şi de capital 

– alte impozite pe proprietate care nu se plătesc cu regularitate

– alte impozite pe proprietate care se plătesc cu regularitate

Pentru România impozitele pe proprietăţi imobiliare care se plătesc regulat reprezintă parte integrantă şi cea mai importantă a impozitelor pe proprietate.