În primul număr al Cronicilor Curs de Guvernare, pornind de la experiența altor state care deveniseră membre ale Pieței Comune / Uniunii Europene având inițial un nivel al PIB/locuitor mult sub media UE, am ridicat problema riscului ca România să nu fie pregătită pentru trecerea la un nou model de dezvoltare, care să suplinească erodarea avantajului relativ al forței de muncă ieftine.
Articolul respectiv îl închideam cu avertismentul „dacă nu ne vom mișca foarte coerent și consecvent cel târziu de la finele anului 2020, există riscul ca România să nu valorifice șansa de dezvoltare oferită de apartenența la Uniunea Europeană”[1].
(Citește și: ”Atenție la riscul deceniului următor în economie. Și la dilema dacă e bine să-l evităm sau nu”)
Aluzia la un termen precis („finele anului 2020”) era legată în acel moment (octombrie 2018) de data predictibilă pentru alegerile parlamentare, ca și de intuiția că excesele negative ale politicii PSD-ALDE inspirate de Liviu Dragnea aveau să stimuleze anticorpii democratici ai societății, și că cel târziu în 2020 aveau să aducă la putere o nouă constelație de forțe, pro-europeană și orientată spre reforme.
Intre timp, istoria a dat peste cap multe dintre lucrurile ce păreau predictibile în 2018. Anticorpii democratici s-au activat spectaculos la alegerile europarlamentare din 26 mai 2019, dar apoi a avut loc înlocuirea guvernării PSD-ALDE cu o guvernare PNL în toamna anului 2019 și apoi s-a declanșat pandemia COVID-19.
În acest context foarte special a avut loc o regrupare a forțelor antireformiste, care au acționat pe două planuri. Într-un mod sincron și probabil coordonat, listele candidaților pentru parlament ale cam tuturor partidelor cu șanse au fost colonizate cu „cârtițe” și persoane controlabile (șantajabile); aici trebuie spus că măsura acestei contaminări nu este egală, și că avem partide unde asemenea personaje sunt relativ stinghere și altele unde, dimpotrivă, ele formează nucleul grupurilor decizionale.
A doua direcție a fost descurajarea participării la vot, mizând pe uzura indusă de pandemie și de performanța inevitabil limitată a guvernului minoritar PNL, dar și pe promovarea agresivă, prin televiziuni ca și prin mediile sociale, a cinismului cu privire la viața politică și a ideii că angajamentul civic este inutil. Rezultatul acestei campanii a fost remarcabil, plasând România nu doar pe un loc ultim în Europa, la mare distanță de restul țărilor europene, dar și foarte departe de propria performanță la alegerile pentru Parlamentul European[2].
Important: foarte grăitoare sunt cele două grafice de la finalul acestui text, pentru a evalua prejudiciile de care vorbeam mai sus.
În acest context, dar și ținând cont de experiența lunilor care s-au scurs de la alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020, prezența slabă la vot nu a fost o reușită a alegătorilor principiali, care au refuzat să cauționeze oferta submediocră a partidelor și le-au „pedepsit” nevotându-le, ci a fost succesul unei rețele de profitori politico-economici[3] care dorește să conserve captura celei mai mari părți a statului român și să blocheze funcționarea mecanismelor de apărare ale societății (justiția și activismul civic reflectat în alegeri).
Rezultatul a fost un mandat politic slab pentru cei care doreau să schimbe ceva în România, și o capacitate ridicată a „suprastructurii” de a bloca amenințările de introducere a unor reguli și control în cheltuirea banilor publici, sau de consolidare a independenței justiției. La data redactării acestui text (3 noiembrie 2021) prima coaliție guvernamentală de după alegeri s-a destrămat, România se află de două luni în criză politică, guvernul a fost demis prin moțiune de cenzură, constituirea unei noi majorități trenează, iar cu privire la capacitatea de acțiune pozitivă a clasei politice un analist avizat spune următoarele: „Dezintegrate, partidele nu mai sunt capabile să articuleze vreun plan de dezvoltare și vreun proiect cu bătaie lungă” [4].
În aceste condiții, ceea ce părea o conjunctură favorabilă pentru reforme costisitoare politic – un interval de peste 3 ani fără campanii electorale care să deturneze atenția guvernanților, dar cu posibilitatea de a beneficia de fonduri europene semnificative prin PNRR – s-a irosit.
Ca să înțelegem riscurile unei ratări istorice, pentru câteva domenii-cheie am pus pe două coloane ce era de făcut, și care sunt perspectivele pentru anii 2022-2026.
| Domeniul | Ce era de făcut în 2021-2024 | Perspective |
| „Economia reală” | Reforme structurale în economie: „tranziția verde”, digitalizarea, creșterea productivității, valorificarea unor nișe de competivitate, contrabalansarea unor riscuri sectoriale. | Puține și incoerente inițiative la nivelul policilor publice; realizările vor fi dependente de inițiativele capitalului privat. |
| Finanțele publice | Reducerea deficitului bugetar (ieșirea României din situația de deficit excesiv); metode: îmbunătățirea colectării veniturilor prin informatizarea ANAF și lărgirea bazei de impozitare & ajustarea cheltuielilor publice. Suplinirea finanțării naționale prin accesarea fondurilor europene prevăzute prin PNRR. | Termenul inițial pentru ieșirea României din situația de deficit excesiv a fost amânat pentru 2024, și nici acesta nu este realist. Fondurile alocate prin PNRR (29,2 miliarde EUR până în 2026) înseamnă în condițiile unei absorbții perfecte (greu de anticipat) cam 5 miliarde EUR anual în media anilor 2022-2026. Deficitul pe 2021 a fost estimat la circa 20 miliarde EUR, iar în 2024, dacă ajustarea va avea succes, va fi de circa 7 miliarde EUR. Aceasta înseamnă că în cel mai bun scenariu posibil, PNRR nu va fi suficient pentru a evita costurile sociale ale redresării finanțelor publice. |
| Educația și capitalul uman | Adoptarea reglementărilor necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite prin „România educată” | Menținerea status-quo-ului în sistemul de educație, cu agravarea disparităților sociale și erodarea capitalului uman. |
| Sărăcia și excluziunea socială | Lărgirea accesului la servicii medicale, la educație și la infrastructura de transport și comunicații. | Alocarea de ajutoare în loc de investiții. Adâncirea polarizării și subminarea durabilă a capacității de a ajunge la consens social. |
Evident, la cele de mai sus fiecare dintre noi poate să adauge foarte multe elemente. Ar fi multe de spus și despre riscurile trecerii la automobile electrice pentru industria românească, mai ales pentru producătorii de componente, sau despre implicațiile tranziției energetice. La fel, despre șansele dezvoltării sectorului IT și despre cercetare. Sau despre faptul că dezechilibrele macroeconomice compromit orice perspectivă de aderare la Euro, chiar dacă unele dintre criteriile de la Maastricht vor fi parțial relaxate. Iar în lipsa aplicării reformelor prevăzute prin PNRR există un risc real să se ajungă la sistarea totală sau parțială a accesului la fondurile europene. Sintetizând, disfuncțiile sistemului politic amenință să aducă România într-o criză acută în orizontul a 2-3 ani.
Este ceva de făcut? Probabil că da, dar aceasta este o discuție distinctă, ce va trebui să fie purtată separat și apoi transformată în fapte.
[1] Bogdan Murgescu, Riscul deceniului următor în economie și dilema dacă e bine să-l evităm sau nu, „Cronicile Curs de Guvernare”, nr.100, octombrie 2018, p.126.
[2] Date și grafice accesibile online la https://www.idea.int/data-tools/continent-view/Europe/40 (accesate 02.11.2021).
[3] Cristian Grosu a folosit pentru această rețea termenul „suprastructura” (Criza: suprastructura partinică și ”depolitizarea” partidelor – cazul PNL, „Curs de guvernare”, 2 septembrie 2021, accesibil online la https://cursdeguvernare.ro/cristian-grosu-criza-suprastructura-partinica-si-depolitizarea-partidelor-cazul-pnl.html). Adjectivul „partinic” nu trebuie să ascundă existența unor importante componente transpartinice.
[4] Cristian Grosu, Game over: predarea clasei politice, „Curs de guvernare”, 21 octombrie 2021, accesibil online la https://cursdeguvernare.ro/cristian-grosu-game-over-predarea-clasei-politice.html.
Urmărește-ne pe Google News
