Cristian Grosu / Criza: suprastructura partinică și ”depolitizarea” partidelor – cazul PNL

Pentru că tocmai expiră primul dintre ”cei patru ani fără alegeri”, iar clasa politică decide mai electoral ca niciodată,
se cuvine să ne aplecăm asupra blocajului pe care PNL l-a produs până acum atât asupra oricărei reforme, cât și asupra marilor proiecte care să alinieze România la schimbările din economia europeană.

Dar adevărul este că nimănui nu-i pasă nici de reforme și nici de reinventarea economiei pentru deceniile care vor urma.

Blocajul din reforme și din proiecte și strategii vine din blocajul în care a fost împins PNL, ca principala forță politică a guvernării:
în competiția pentru Congresul din 25 septembrie NU avem doar o confruntare politică între două tabere:
avem lupta dintre o suprastructură partinică ajunsă la momentul în care poate prelua PNL, și o falangă de politicieni demodați care nu văd mai departe de alegerile viitoare.

Rămâne ca fiecare să socotească după logica proprie ce e mai bun pentru România, pentru democrația ei și pentru sănătatea mediului de afaceri – astfel că le vom analiza pe amândouă, chiar în momentul în care acest fenomen se află în plină desfășurare:

A, Suprastructura partinică este un fel de ”partid prezidențial” – e vorba de fostul PDL – creat artificial din politicieni de toate soiurile și culorile politice și pus la îndemâna lui Traian Băsescu și a structurilor din spatele scenei politice românești. Ghinionul acestui ”partid” a fost că mandatul său s-a suprapus peste criza din 2009-2012 – perioadă de probușire a economiei și de control la milimetru al destinației banilor încasați de la trio-ul FMI-BM-CE.

Odată ajuns la putere PNL și odată cu câștigarea unui nou mandat de către Klaus Iohannis, suprastructura partinică a ieșit iar pe scenă, și-a creat un nou reprezentant (atenție: nu lider!) – în persoana premierului Florin Cîțu – într-un moment în care, la banii europeni veniți din bugetul multianual, se adaugă alte 29 de miliarde de euro din PNRR.

Trei caracteristici are această suprastructură partinică:

1, Toți liderii ei au ajuns în PNL pe ultima sută de metri, au venit din afară și au putut candida numai prin derogări de la vechimea necesară:
nici Teodor Stolojan, nici Klaus Iohannis și nici Florin Cîțu n-au avut vechimea necesară pentru președinția PNL – pentru fiecare s-a făcut o derogare de la statut.

Nici nu avea cum să fie altfel:

Teodor Stolojan n-a putut niciodată să fie liberal – atât în baza activității lui de dinainte de Revoluție, cât, mai ales, prin măsurile pe care le-a luat ca premier și permanent rătăcitor printre partidele politice ale anilor 90.

Klaus Iohannis și-a început cariera politică națională în biroul lui Dan Voiculescu de la Grivco, flancat de Victor Ponta și C.P. Tăriceanu – și a avut nevoie de 2 ani pentru a fi, în sfârșit, lăudat de Traian Băsescu (un LINK-AICI) că s-a apropiat de suprastructura partinică.

Iar Florin Cîțu a intrat în PNL și în Parlament prin prietenia cu Lucian Isar (cel cu dosarul penal deschis pentru accidentul de pe Valea Oltului), soțul Alinei Gorghiu – adică nominalizarea personală a lui Klaus Iohannis pentru copreședinția PNL, după fuziunea cu PDL. Ceea ce PNL nu știa la acea vreme este că președintele nu era liberal, ci un reprezentant al suprastructurii.

Cât despre ceilalți – aceștia s-au aliniat în jurul lui Emil Boc – FSN-PD-PDL, și numai prin jocul istoic al aliantelor ajuns la PNL.

2, Suprastructura folosește pârghiile de putere specifice unui partid politic:

Maniera selectivă în care DNA a lucrat dosarele în perioada de guvernare a suprastructurii păstrează miza numirilor la șefia marilor instituții de forță – iar ministrul justiției, Stelian Ion, tocmai demis de premierul Cîțu, nu putea fi lăsat singur să decidă asupra șefilor DNA și DIICOT: în chiar ziua demiterii lui, se încheiase procedura de depunere a dosarelor magistraților candidati la aceste funcții.

Cealaltă miză e asigurarea finanțării structurilor locale de produs voturi – la alegerile generale sau la alegerile din partid – după principiul ”bani contra sprijin politic” – adică PNDL:
nu degeaba PNDL a fost înființat, ca strategie politică internă, de către Elena Udrea, sub numele de PNDI (I de la infrastructură).

3, Suprastructura partinică a ajuns la PNL după ce a pus puțină ordine în PSD.

Cine și-ar fi închipuit, în urmă cu nici 2 ani, că marele lider al celui mai mare partid din România – PSD – va fi Marcel Ciolacu?

Restul partidelor mici sunt gata să fie umflate peste noapte cu pompa și folosite ca balama, după mecanismul prin care UDMR a luat niște zeci de mii de voturi în județul Olt.

B, Cealaltă tabără din PNL este ”aripa USL” – formată în principal de liberalii care au guvernat alături de PSD și nu s-au dus, odată cu C.P.Tăriceanu după Teodor Meleșcanu.

Rămasă – după dispariția intempestivă și aparent inexplicabilă a unui politician carismatic precum Crin Antonescu – această aripă a navigat între polii de putere ai partidului în căutarea unui lider care să-i asigure tracțiunea. N-a găsit mai mult decât pe Ludovic Orban – ale cărui concesii la împărțirea portofoliilor în coaliție a lăsat PNL fără câteva importante pârghii de putere: Justiția (chiar în momentul numirilor de la Parchete), Sănătatea (chiar în mijlocul uriașelor comenzi pe fondul pandemiei), Fondurile europene (chiar în perioada conceperii PNRR), Dezvoltarea (chiar la împărțirea banilor în anul post-electoral).

Fără aceste pârghii, suprastructura nu are ce face cu acești liberali, care acționează după moda veche a împărțelii unui ciolan prea mic (suntem, totuși, o țară mică) pentru o suprastructură care s-a extins spre aproape toate partidele.

Rămâne de văzut în ce măsură acest grup din PNL mai poate coabita cu aripa Cîțu și, mai ales, în ce măsură ar putea, în cazul că USR-PLUS va ieși de la guvernare la un moment dat, să asigure o guvernare alături de PSD:
PSD-ul lui Marcel Ciolacu e fundamental diferit și aliniat față de cel al lui Victor Ponta.

*

Anul care tocmai se scurge – din ”cei 4 fără elegeri” – la care se adaugă anii preelectoral și electoral, lasă România într-o atosferă de toxică neîncredere politică și lipsă de cooperare între partidele coaliției:

Și e tocmai perioada în care ar fi mare nevoie de o strategie de reconfigurare a economiei către stringențele din ”Fit for 55” care curând vor deveni literă de lege și care vor constrânge statele și companiile la schimbări pe care azi nici nu ni le putem închipui cu adevărat căci nimeni n-a trecut printr-o atare experiență.

Fără niciun proiect major pe agendă, fără o strategie de a ține pasul cu economia UE și fără bilet pentru viitorul de la capătul deceniului, ”marile noastre investiții” nu reușesc să iasă din PNDL – ”apă, canal, asfalt”.

Există o teorie – tot mai insistent împinsă în piață – potrivit căreia ”nu clasa politică va implementa un plan de dezvoltare pentru România”.

Dacă te uiți la clasa politică, ești tentat să spui că așa e. Pe de altă parte, suprastructura partinică se comportă la fel, exact la fel, ca un partid politic obișnuit, atunci când vine vorba de folosirea pârghiilor de putere, de administrarea resurselor și de anvergura proiectelor de dezvoltare.

Iar toxicitatea de care vorbeam mai sus e cea care alungă lumea din țară.

(Citiți și:””Vara care vrea să schimbe lumea”: au apărut CRONICILE nr. 89. Titlurile și autorii”)