Creșterea ratelor dobânzilor produce costuri mari pentru cei îndatorați. Inflația produce costuri pentru toată lumea. Cum ar putea un economist să explice celor îndatorați că băncile centrale sunt nevoite să crească ratele dobânzilor și că nu ele ar trebui, cel puțin nu întotdeauna, antipatizate pentru asta?
Sincer, nu cred că există vreun raționament economic suficient de elocvent pentru asta și îmbrățișat de oameni. Raționamentul economic nu este imediat accesibil și, mai ales, nu este cuplat la viața de zi cu zi a omului. El implică întotdeauna o perspectivă pe termen mai lung, care apelează la răbdarea și îngăduința omului, la care s-a făcut prea des apel și care, cel mai adesea, nu au fost adecvat răsplătite.
Argumentul trebuie să pună în lumină o perspectivă cotidiană umană. Un economist poate face asta dacă se străduiește; dar probabil că mult mai bine ar face-o un scriitor obișnuit să observe microuniversurile umane. De exemplu, Ernest Hemingway a fost inspirat când a prezentat ideea pe care o au și economiștii referitoare la faptul că inflația este o modificare a ratei de schimb între bani și bunuri și că o modificare severă produce efecte favorabile pentru unii și efecte dezastruoase pentru alții. În septembrie 1922, Hemingway a călătorit cu soția sa de la Strasbourg (Franța) la Kehl (Germania). A trecut podul de 4 km ce leagă cele două localități și a schimbat 10 franci (adică mai puțin de un dolar canadian) pentru 670 de mărci germane. Acea sumă de bani le-a permis să cheltuiască „la greu” (heavy spending) toată ziua; au mai și rămas cu 120 de mărci (Ernest Hemingway, „German Inflation”, în William White (ed.), By-Line: Ernest Hemingway – Selected Articles and Dispatches of Four Decades, Scribner).
De exemplu, un prânz de cinci feluri la restaurantul hotelului din Kehl costa 15 cenți, iar în Strasbourg un dolar. Dat fiind că „this miracle of exchange makes a swinish spectacle where the youth of the town of Strasbourg crowd into the German pastry shop to eat themselves sick and gorge on fluffy, cream-filled slices of German cake at five marks the slice. The contents of a pastry shop are swept clear in half an hour.”
Credeți că proprietarul unui magazin de patiserie era bucuros că vinde așa de repede marfa? Nu, nu era! „The proprietor and his helper were surly and didn’t seem particularly happy when all the cakes were sold. The mark was falling faster than they could bake.”
După cum știm, inflația din 1922 s-a accelerat pentru încă un an. În septembrie 1922, un dolar valora 800 de mărci (Hemingway, 1922), iar în noiembrie 1923, un dolar valora 4,2 trilioane mărci (Ludwig von Mises, „Inflation”, în, „Economic Policy: Thoughts for Today and Tomorrow”, p. 63, 1979). Adică, marca nu mai valora nimic. Această scurtă istorie ne poate oferi multe lecții: că inflația poate accelera rapid, scăpând de sub control; că războiul are întotdeauna implicații dezastruoase asupra inflației, așa cum se întâmplă și în prezent din cauza invaziei rusești în Ucraina; că inflația foarte înaltă rezultă în distrugerea monedei și de aceea nu este sustenabilă; că inflația este bună pentru unii, dar rea pentru alții etc.
Cineva ar putea să-mi spună că între timp am creat mecanisme care ne asigură că nu mai putem ajunge într-o situație ca cea din Germania de atunci. M-am referit la Germania, dar, în acea perioadă, coroana austriacă sau rubla rusească treceau prin același proces de pierdere masivă a valorii.
Este adevărat, mecanismele existente în prezent fac improbabilă o depreciere a banilor în raport cu bunurile de o magnitudine similară celei din perioada de după Primul Război Mondial, în condițiile destrămării unor imperii. Dar răul are diferite grade, nu trebuie să existe neapărat un dezastru ca suferința să apară. Este suficient ca inflația să stea pentru o perioadă mai lungă la niveluri relativ înalte pentru ca ea să reducă nivelul de trai pentru cei mai mulți oameni.
Ludwig von Mises, care a putut să observe direct hiperinflația din Germania și Austria și care a sfătuit guvernul austric să oprească tipărirea de bani, se întreba în 1959: „If inflation is bad and if people realize it, why has it become almost a way of life in all countries?” (op. cit., p. 67). De atunci, lumea occidentală a traversat perioade cu inflație relativ înaltă, ca cea din anii 1970, dar și perioade cu inflație joasă și stabilă, ca cea din perioada 1982-2008. În consecință, dacă inflația înaltă este rea și o mare parte a populației crede acest lucru, atunci putem să nuanțăm întrebarea inițială prin punerea altor două întrebări: „de ce inflația înaltă continuă să reapară, uneori pe perioade relativ lungi?” și „de ce unii nu agreează creșterea ratelor dobânzilor la nivelurile de la care înflația ar rămâne sau ar reveni relativ rapid la niveluri relativ mici?”.
Mises (op. cit., p. 72) a răspuns într-un mod profund și sintetic la întrebarea pe care a formulat-o: inflația poate fi un mod de viață pentru că „inflațion is a policy – a deliberate policy of people who resort to inflation because they consider it to be a lesser evil than unemployment.” Și, trebuie reamintit, este o politică nesustenabilă. În prefața la ediția în limba engleză din 1952 a cărții „The Theory of Money and Credit”, publicată inițial în germană în 1912, Mises este foarte clar și afirmă că „the great inflations of our age are,…to say it bluntly, government-made”[1]. El explică, utilizând contextul de atunci din economiile occidentale, și de ce apelează guvernul la creșterea inflației: pentru a reduce în termeni reali salariile pe care sindicatele reușesc să le impună la niveluri mai mari decât cele ale pieței; și este ironic atunci când spune că John M. Keynes i-a învățat pe guvernanți cum să-i păcălească pe angajați prin politici inflaționiste (Mises, 1979, p. 70).
Cred că „inflația este o politică” este răspunsul și la întrebarea de ce apare periodic o inflație relativ înaltă în societățile democratice occidentale. Și, mergând mai departe, devine evident și răspunsul la întrebarea de ce unii se opun creșterii ratelor dobânzilor: pentru că este în contradicție cu politica numită inflație, cel puțin pentru promotorii acelei politici. Pentru cei pe care gândul i-ar duce imediat la concluzia că în epoca noastră acest răspuns s-ar referi la băncile centrale independente sau că vorbesc de o politică monetară nesustenabilă a băncii centrale precizez că asta nu ar fi decât o concluzie superficială, așa cum voi arăta imediat. De altfel, unul dintre scopurile acestui articol este să arăt cât de dificilă poate fi într-o democrație sarcina unei bănci centrale independente de a reduce inflația și cum rădăcinile lungi ale inflației înalte se trag de la guverne.
Dacă inflația relative înaltă este o politică, atunci este necesar să precizez apăsat că ea nu poate apărea decât în strictă concordanță cu ideile dominante din societate. Aceste idei modifică, în timp, anumite elemente-cheie ale structurii societății, astfel că o politică nu s-ar putea afla vreodată în contradicție/antiteză cu ideile predominante și cu structura societății pe care acele idei o modelează. La această structură contribuie fiecare dintre noi prin preferințele noastre referitoare la nenumăratele alegeri pe care le facem în orice domeniu.
În efortul lor de a câștiga alegeri democratice, politicienii și guvernele pe care ei le formează au nevoie să descopere cu o acuratețe cât mai mare în ce măsură aceste preferințe sunt dedicate unor obiective generale. Am putea considera că există trei mari obiective pe care guvernele moderne le au în vedere: solidaritate, creștere economică și sustenabilitate[2]. Aceste obiective nu sunt neapărat compatibile, din moment ce orientarea preferințelor preponderent spre solidaritate economică și creștere economică pot intra în contradicție cu sustenabilitatea.
În lumea occidentală modernă, proporția în care preferințele sunt deplasate către sustenabilitate în raport cu celelalte două obiective poate fi diferită de la țară la țară sau, pentru o țară dată, în timp. Oricum, din moment ce aceste preferințe sunt profund dependente de factori culturali, sociali, ideologici și politici, este de presupus că sunt relativ stabile, chiar dacă prin învățare pot apărea modificări pe termen lung. Există țări în care preferințele par să fie deplasate spre obiectivul sustenabilității, după cum, în alte țări, preferința pentru sustenabilitate este mai slabă.
Totuși, putem spune că, în lumea occidentală în ansamblu, preferințele referitoare la obiectivele respective au condus la rafinarea metodelor de atingere a lor prin transformarea societății capitaliste. În istoria ultimilor 220 de ani, perioada în care inflația și ratele dobânzilor au demonstrat cea mai mare stabilitate și au fost comparativ mai joase este cea cuprinsă între 1873 și 1913, perioadă în care sistemul monetar bazat pe aur a funcționat cu deplina respectare a regulilor pe care acesta se baza. Pot spune fără a greși că, în acea perioadă, ideologia liberală făcea ca preferințele în țările participante la sistem să fie deplasate semnificativ spre sustenabilitate, astfel că apăreau puține obstacole de la obiective privind solidaritatea sau creșterea economică în calea trecerii cerințelor pentru competitivitate ale piețelor (sectorului privat) în parametrii politicilor economice.
Sistemul acela garanta ca „inflația era o politică” a inflației joase și stabile. Acea garanție cuprinsă în sistemul-aur reflecta principiul fundamental al libertății față de intervențiile guvernamentale, ancorat puternic cultural, social, ideologic și politic. Etalonul-aur presupunea o politică fiscală extrem de disciplinată și o politică monetară autonomă, fără obiective interne referitoare la ocuparea forței de muncă sau la stabilizarea prețurilor; astfel, această din urmă politică putea fi compatibilă cu rate de schimb fixe și cu mobilitatea capitalului. Etalonul-aur a fost o politică antiinflaționistă. Aceasta nu înseamnă că inflația nu putea crește în anumite perioade. De exemplu, inflația apărea ca rezultat al „procesului cumulativ” descris de Wicksell și rafinat mai târziu de Mises și Hayek. În acest proces, băncile stabilesc ratele dobânzilor sub nivelul natural, stimulând investițiile și, în final, inflația, pe care tot băncile o opreau când inflația le eroda rezervele. Guvernul nu era în acest proces.
După al Doilea Război Mondial, odată cu extinderea democrației și a numărului de votanți, au avut loc transformări care au fost și sunt mult mai permisive pentru creșterea inflației (care au permis și permit ca inflația să fie o politică a inflației înalte). Principalele transformări instituționale care au avut loc gradual de atunci și se pot combina în prezent pentru a alimenta inflația se referă la (i) schimbarea ideilor economice spre a favoriza o mai mare egalitate economică și privilegierea redistribuirii, (ii) piața muncii și forța sindicatelor, (iii) aducerea mediului înconjurător natural al omului la nivelul de importanță al mediului înconjurător social, cu accent deosebit pe climă și (iv) prezervarea unei mari capacități a guvernului de a produce inflație în condițiile în care puterea politică a acordat băncii centrale independență în ceea ce privește politica monetară. Această din urmă transformare reflectă, așa cum voi detalia mai târziu, o conștientizare incompletă a înclinației mediului politic democratic spre inflație și nu poate garanta că „inflația este o politică” a inflației joase și stabile. Transformările respective au potențialul să facă creșterea inflației rampantă, așa cum s-a dovedit cel mai recent în 2021 și 2022. Mă voi referi la fiecare dintre aceste transformări pe scurt.
Redistribuirea este o consecință a viziunii predominante a unor economiști de stânga, conform căreia piața nu poate asigura o structură de stimulente aptă să ducă la o redistribuire justă a rezultatelor producției. O consecință directă a acestei viziuni este aceea că economisirea se concentrează la cei mai avuți oameni din societate, astfel că cererea agregată este încetinită, ceea ce se reflectă într-o creștere economică redusă[3].
În virtutea acestei concepții, redistribuirea materializată sub forma cheltuielilor sociale a crescut constant mai repede decât producția, începând din anii 1960. În acest fel, ea a devenit o cheltuială rigidă a guvernelor, pe care acestea trebuie să o finanțeze, oricare ar fi inflația. Odată cu creșterea cheltuielilor au crescut și impozitele, astfel că, în prezent, ponderea veniturilor bugetare în PIB este foarte mare, fiind, în unele economii occidentale, chiar spre 50 la sută din PIB. Pe de o parte, în cel mai bun caz, unele cheltuieli, în special cele sociale, sunt greu de redus, iar, în cel mai rău caz, creșterea lor este greu de atenuat. Pe de altă parte, creșterea impozitelor este dificilă și nepopulară.
În aceste condiții, redistribuirea excesivă a ajuns să acționeze ca un factor major de creștere a datoriilor publice și ca o dificultate severă în respectarea de către guverne a restricției bugetare intertemporale. Ori de câte ori nu respectă această restricție, guvernele produc inflație[4]. Această realitate slăbește capacitatea politicii monetare de a stăpâni inflația. Faptul că guvernele pot produce inflație, deși băncile centrale sunt independente, este în esență unul din temeiurile pentru care am făcut, mai sus, afirmația conform căreia conștientizarea la nivelul societății a înclinației puterii politice spre inflație relative înaltă este incompletă.
Modul în care este reglementată piața muncii este o altă sursă de inflație. În anii 1970, sindicatele erau foarte puternice și puteau impune salarii peste nivelul de piață liberă. În acea perioadă, la fel ca guvernele, sindicatele aveau puterea să intervină în piață și să impună prețul muncii. Astfel, apărea o contradicție (sesizată, de exemplu, de Mises, așa cum am menționat deja, dar și de Hayek, friedman și alți economiști ai acelor vremuri) între faptul că salariile prea mari tindeau să reducă ocuparea forței de muncă, în timp ce politicile monetare și fiscale erau responsabile cu atingerea ocupării depline. Rezultatul era inflație relativ înaltă .
Cred că, în prezent, puterea sindicatelor este mult mai mică, dar rolul lor în creșterea salariilor a fost transferat în mecanisme automate încorporate în legi, cum ar fi salariul minim, reglementări care încurajează nemunca și, implicit, o cerere crescută de muncă în raport cu oferta etc. Dar nu contează prea mult cum ajung salariile rigide la scădere să fie mai mari decât nivelul ce ar exista pe o piață liberă. Ceea ce contează este că, în unele cazuri, politicile monetare și fiscale au rolul de a asigura ocuparea deplină în timp ce salariile peste nivelul de echilibru împing producția în jos. Totul este mai discret astăzi pe piața muncii decât era în vremea de glorie a sindicatelor, dar esența este aceeași: cerințele piețelor pentru competitivitate și sustenabilitate a afacerilor sunt filtrate printr-un set de reglementări care pun sustenabilitatea politicilor publice în plan secund față de alte obiective.
Referitor la climă, în diverse etape de după cel de-Al Doilea Război Mondial, dar cel mai intens în anii 1960-1970 și mai recent în ultimii ani, mediul natural a fost ridicat la același nivel de importanță pentru om ca și mediul său, deși evoluțiile în cele două medii sunt guvernate de legi foarte diferite în natura lor (Hayek a fost explicit în acest sens în discursul „Pretence of Knowledge” de acceptare a Premiului Nobel). Făcând abstracție de faptul că în societate nu putem identifica legi care să ne arate încotro merge societatea, ce schimbări apar și cum le putem controla, în prezent s-a revigorat concepția aproape „religioasă” că putem transforma societatea pentru a îndeplini obiective referitoare la climă. Noua religie se numește „sustenabilitate” și permite, în numele ei, multe intervenții guvernamentale în economie. În numele acestei sustenabilități referitoare la mediu, sustenabilitatea politicilor (macro)economice este trecută, implicit, în plan secund. În mod cert, politicile publice de „înverzire” grăbită a economiei au avut o contribuție importantă la creșterea inflației, pentru că, sub presiunea reglementărilor, au dus la scăderea ofertei de gaz, petrol și cărbune, într-un mod decorelat de factorii reali ce inflențau cererea pentru astfel de produse, punând presiune pe prețul acestor produse.
În fine, pentru a ne apropia mai mult de politica monetară și inflație, menționată la punctul (iv) de mai sus, trebuie adăugat că cele mai multe bănci centrale nu au fost independente până la începutul anilor 1990. Acum sunt independente de puterea politică în ceea ce privește utilizarea instrumentelor de politică monetară și pot crește ratele dobânzilor pentru a combate inflația fără a cere permisiunea cuiva. Acesta este un progres semnificativ. Scopul politicilor monetare ale băncilor centrale independente este o inflație joasă și stabilă. Și, totuși, libertatea politicii monetare de a-și folosi independent instrumentele nu este nici pe departe echivalentă cu retragerea puterii politice din problema inflației.
Deja am sugerat, când m-am referit la redistribuire, că deși a dat băncii centrale independență, guvernul și-a păstrat posibilitatea de a produce inflație, independent de acțiunile băncii centrale. În măsura în care anticipațiile sunt raționale, guvernul produce o creștere a inflației atunci când crește datoria publică într-o măsură mai mare decât valoarea anticipată a surplusurilor fiscale viitoare, așa cum afirmă și demonstrează solid teoria fiscală a prețurilor. Astfel, deși independența băncii centrale referitoare la stabilirea politicii monetare a fost acordată de politicieni pentru ca inflația să fie o politică a stabilității prețurilor, implementarea ei rămâne o problemă dependentă de capacitatea guvernului de a-și respecta constrângerea bugetară intertemporală[5].
La rândul ei, așa cum am subliniat mai sus, capacitatea guvernului de a-și respecta constrângerea bugetară și, astfel, de a stabiliza anticipațiile fiscale rămâne dependentă de rezolvarea sarcinii dificile de a reduce cheltuielile bugetare și/sau de a crește impozitele de la niveluri deja înalte la care le-au dus factorii care au deplasat preferințele electoratului în defavoarea sustenabilității. În măsura în care redistribuirea excesivă (în sens larg, de cheltuieli excesive ale guvernelor) reușește să împiedice această sarcină a guvernului ea reușește să complice și sarcina băncii centrale de a stabiliza inflația la niveluri relativ joase.
În plus, în prezent, banca centrală nu are niciun mecanism care să o ferească de alegerea între sustenabilitate și obiective referitoare la creștere economică și solidaritate, atât timp cât obiectivele sale stabilite de parlamente includ și alte obiective decât stabilitatea prețurilor, lăsând lista deschisă.
Cineva ar putea întreba: de ce nu au dus aceste trăsături ale societății, menționate la punctele (i)-(iv), la o inflație înaltă în perioada 1982-2008 sau în perioada 2009-2020? Răspunsul este simplu. Depinde de intensitatea fiecărui factor și de modul în care s-au combinat. Problema constă însă în aceea că premisele pentru apariția episoadelor de inflație înaltă sunt îndeplinite, chiar dacă pot exista conjuncturi în care elementele se pot combina pentru a favoriza o inflație joasă și stabilă.
De exemplu, o astfel de combinație fastă a fost în perioada 1982-2008, când a avut loc o revenire a spiritului liberal și a ideilor neoclasicismului în economie, ceea ce a permis (i) o relaxare a politicilor de redistribuire și o politică de stimulare a ofertei (supply side economics), (ii) o dereglementare a pieței muncii și o reducere a preocupărilor de a crește cheltuielile sociale, (iii) eliminarea exagerărilor referitoare la includerea problemelor de mediu în programele guvernamentale și, în fine, (iv), practicarea unor politici monetare orientate spre stabilizarea prețurilor și, foarte important, acompanierea lor de politici fiscale ghidate de respectarea constrângerii bugetare intertemporale a guvernelor. Creșterea graduală a libertății economice ce a apărut în perioada respective prin modificarea elementelor menționate a fost cheia succesului în stabilizarea la niveluri joase a inflației.
Totuși, în perioada 2009-2019, lucrurile s-au schimbat apropae în sens invers: (i) redistribuirea a crescut, animată de noi idealuri referitoare la o mai mare egalitate economică și noi restricții au apărut în calea ofertei, (ii) piața muncii a deveni mai reglementată, (iii) au fost inițiate programe extrem de ambițioase de combatere a schimbărilor climatice și (iv) în țările dezvoltate, politicile monetare au trecut la relaxări cantitative (ceea ce, în principiu, stimulau inflația) acompaniate de discursuri referitoare la respectarea restricției bugetare a guvernelor (ceea ce, în principiu, hrănea anticipații că politica fiscală nu va produce inflație). Toate aceste componente au avut magnitudini și s-au combinat într-un mod în care nu au reușit să producă o creșterea a inflației de la niveluri relative mici spre ținta de inflație în țările dezvoltate. Totuși, când a apărut pandemia, care a determinat o creștere a datoriilor publice în 2020, fără ca acestea să fie acompaniate de creșteri similare în valoarea anticipată a surplusurilor bugetare primare reale, politica fiscală în diverse țări a contribuit, alături de creșterea prețurilor la gaze și energie, la creșterea inflației peste țintele de inflație ale băncilor centrale.
Elementele menționate la punctele (i)-(iv) se află în strânsă legătură cu puterea politică[6], așa cum se poate intui din analiza referitoare la cele două perioade. Totuși, pentru a nu ne baza doar pe exemple, se pot evidenția legăturile logice dintre elemente. Astfel, dacă preferințele publicului sunt deplasate masiv către obiectivele solidarității și creșterii, în defavoarea sustenabilității, atunci deciziile politice favorizează accentuarea redistribuției, intervențiile pe piața muncii și alte piețe și poate face dificilă respectarea restricției bugetare intertemporale a guvernului. Probleme care anterior erau rezolvate prin decizii private (de exemplu, distribuirea) sunt acum rezolvate prin decizii politice (redistribuirea). Astfel, puterea politică crește. În acest proces, libertatea economică (rolul pieței) tinde să scadă și puterea economică a sectorului privat se reduce, pentru că tot mai multe mijloace sunt dislocate de la utilizările private. Astfel, așa cum arată friedman și friedman (op. cit., p. 9), o consecință profundă este aceea că puterea economică a sectorului privat nu mai poate contrabalansa puterea politică ceea ce înseamnă că nu mai există o separare clară între cele două puteri, indicând o scădere a competitivității capitalismului și a bazei libertății politice. Dar, în abordarea pe care am propus-o aici, putem distinge și o consecință pentru dinamica prețurilor: dezechilibrul între cele două puteri (care, împreună, administrează economia într-o democrație) se reflectă în magnitudini și combinații ale elementelor (i)-(iv) care pot rezulta în inflație relative înaltă dacă, din acest motiv, guvernul nu mai poate să-și respecte sau alege să nu mai respecte restricția sa bugetară pentru o perioadă[7].
În aceste condiții, sarcina unei bănci centrale independente de a reduce inflației este semnificativ îngreunată. Dacă guvernul nu își respectă restricția bugetară intertemporală, atunci aceeași țintă de inflație poate fi atinsă de banca centrală cu rate ale dobânzii mai înalte.
În 1935, nu cu mult înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, Hemingway spunea că „the first panacea for a mismanaged nation is inflation of the currency; the second is war. Both bring a temporary prosperity; both bring a permanent ruin. But both are the refuge of political and economic opportunists.” (Ernest Hemingway, „Notes on the Next War: A Serious Topical Letter”, 1935, în William White (ed.), By-Line: Ernest Hemingway – Selected Articles and Dispatches of Four Decades, Scribner). Rusia, în care atât democrația cât și libertatea economică sunt precare[8] va avea posibilitatea să reflecteze la adevărul acestor afirmații din perspectiva războiului pe care l-a declanșat în Ucraina. Dar, ce ar putea, în contextul descris aici, să însemne o societate prost condusă în democrațiile consolidate și, în mod specific, pentru ce ar fi inflația un panaceu?
Din perspectiva adoptată aici, o societate democratică este inadecvat condusă când există o debalansare între puterea politică și puterea economică a sectorului privat. În acest context, inflația înaltă ajută la rambursarea datoriilor publice, datorii care apar în procesul de creștere a puterii politice prin extinderea redistribuirii până la punctul de la care impozitele sunt prea înalte pentru a mai fi crescute, iar cheltuielile acoperă arii prea sensibile pentru a fi reduse de cei care cred în rolul extins al statului. O debalansare persistentă între cele două puteri înseamă o democrație cu liberalism relativ redus. Liberalismul înseamnă deopotrivă libertate economică și libertate politică, iar erodarea lui nu s-ar putea face pentru mult timp numai pe componenta economică. Mai devreme sau mai târziu ar urma și erodarea libertăților politice, din moment ce libertatea economică este o condiție necesară pentru libertatea politică, chiar dacă nu și suficientă.
Dar, dacă tot se ajunge la o inflație înaltă, atunci putem vedea și o potențială consecință bună a ei, neintenționată de cei ce o promovează: i-ar putea face pe oameni să înțeleagă mai bine de ce ar putea prefera obiectivul sustenabilității și stimulează votul pentru acei politicieni care favorizează reformele ce țintesc la creșterea puterii economice. Cel puțin așa s-a întâmplat după Marea Inflație din perioada 1965-1982, ceea ce ne dă speranțe.
[1] Ludwig von Mises (1952), „The Theory of Money and Credit”, Mises Institute, p. 9.
[2] Cele trei obiective sunt menționate de Ben Crum în „Saving the Euro at the cost of Democracy?”, JCMS (Journal of Common Market Studies), Vol. 51, No. 4, 2013, pp. 614-630. Crum (2013) se referă specific la preferințele de politică economică ale guvernelor, care sunt identificate în urma dezbaterilor publice. Aceste preferințe de politică economică referitoare la cele trei obiective sunt avute în vedere pentru a identifica diversitatea națiunilor, în adiție la diferențele instituționale ale statelor naționale, mai ales din perspectiva găsirii unei soluții referitoare la o uniune monetară care nu este bazată pe o uniune politică, cum este zona euro.
[3] Hayek arată că ideea eronată conform căreia economisirea reduce consumul, astfel încât acesta nu poate ține pasul cu producția, este la fel de veche ca „știința economiei politice”. Această idee a pătruns în economia politică a socialismului sub forma concentrării economisirilor în mâna celor bogați, din cauza procesului de redistribuire făcut de piață, și a fost prezentată inițial de Mikhael Tugan-Baranovsky, în 1894, în limba rusă, și de John Hobson, care o dezvoltă în 1909 (vezi Friedrich Hayek, „The ‘Paradox’ of Savings”, Economica No. 32, pp. 125-169, 1931; Mitchell Wesley, „Business Cycle: The Problem and its Settings, NBER, 1927). Keynes a preluat această idee în explicația pe care a dat-o Marii Depresii din 1929-1933 și este cunoscută ca fiind așa-numitul „paradox al economisirii”. De atunci, au apărut diverse teorii ale sub-consumului, pentru a justifica preocuparea societății moderne și a economiștilor față de managementul cererii agregate și implicit pentru o neglijare a obstacole pe care diversele politici concepute pentru a crește redistribuirea le pun în calea ofertei.
[4] Când impozitează pentru a redistribui, guvernele iau resurse de la sectorul privat pentru a le muta către anumite părți din sectorul privat sau public. Când guvernele cresc datoriile pentru a redistribui, dar ajung să crească inflația pentru a reduce acele datorii în termeni reali, guvernele mută resurse de la sectorul privat către ele însele. În acest din urmă caz, guvernele recurg, practic, la o formă de represiune financiară.
[5] În contrast cu aceasta, în sistemul etalonului-aur posibilitatea ca guvernul să producă inflație era aproape nulă, motiv pentru care sistemul avea o clauză care suspenda etalonul-aur în caz de război, pentru a permite guvernelor să producă inflația de care avea nevoie pentru a reduce în termeni reali datoria publică acumulată în procesul de finanțare a vreunui război.
[6] Aici folosesc temenii de putere politică și putere economică așa cum sunt utilizați în Milton friedman și Rose friedman în „Capitalism and Freedom”, University of Chicago Press, 2002 [1962].
[7] Mai sus am făcut afirmația că „etalonul-aur a fost o politică antiinflaționistă”. Ținând cont de argumentele aduse mai sus, am putea spune că etalonul-aur a fost o politică antiinflaționistă pe fiecare element din elementele (i)-(iv), pentru că a reușit să contrabalanseze puterea politică cu cea economică. Desigur, relația complexă dintre libertatea economică și, pe de o parte, libertate individuală, în general și, pe de altă parte, libertatea politică, aceasta nu înseamnă că în timpul etalonului-aur exista o libertate politică mai mare. În acea perioadă, adeseori libertatea economică coexista cu o slabă libertate politică. Libertatea economică este necesară pentru libertatea politică, dar nu este suficientă ( friedman și Friedman, op. cit.; vezi și Ludwig von Mises (1962), Planning for Freedom, Libertarian Press). Acolo unde libertatea economică dispare, dispare și libertatea politică. În consecință, în sistemele în care nu există libertate economică, cum este socialismul, nu există libertate politică. În democrație, cele două libertăți coexistă, dar reducerea libertății economice a sectorului privat de către puterea politică poate duce la scăderea puterii economice și la restrângerea libertății politice (la clarificarea legăturilor dintre libertatea economică și cea politică au contribuit mari gânditori ca Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek, Milton Friedman, Rose D. Friedman, Amartya Sen, Jagdish Bhagwati, Gordon Tullock, Alan Greenspan, Francis Fukuyama).
[8] Conform Freedom House, Rusia este un „regim politic autoritar” (https://freedomhouse.org/country/russia/freedom-world/2022) și conform Heritage Foundation, economia sa este „mostly unfree” (https://www.heritage.org/index/ranking).
Urmărește-ne pe Google News
