Cristian Grosu / Săptămâna care modelează Europa și România ei

Într-o singură săptămână – chiar cea de dinaintea comemorării a 77 de ani de la Debarcarea în Normandia (6 iunie 1944) –  Uniunea Europeană a bifat 4 evenimente cu adevărat istorice, care consfințesc momentul de inflexiune istorică prin care trece.

Luîndu-le la rând, putem configura nu doar harta traseului pe care oficialii de la Bruxelles și Strassbourg și l-au propus pentru noi toți cetățenii UE, ci și problemele care vin la pachet cu deschiderea noilor și niciodată încă bătutelor drumuri.
Surprinzător, problemele României în UE se aseamănă – desigur, la o altă scară și, în orice caz, pe un alt palier – cu cele ale UE în noua configurație geopolitică.

Așadar, ce s-a întîmplat în ultima săptămână:

1,

Toate statele UE au ratificat (Ungaria ultima, pe 31 mai) programul de finanțare al Comisiei Europene pentru PNRR-ul comunitar: E un moment istoric pentru că, pentru prima dată, Uniunea Europeană face o datorie comună, în numele tuturor membrilor săi. Chiar în această lună, UE va emite obligațiuni pe termen lung de 80 de miliarde.

”Bătaia” acestei decizii este, însă, mult mai lungă decât aspectul financiar: ar putea fi o acțiune mult mai unificatoare decât încercările de până acum, cel puțin din pespectiva soluției Statelor Unite ale Americii:

Decizia, din 1776, a unuia dintre cei 5 părinți fondatori , Alexander Hamilton,  de-a centraliza datoriile statelor confederate (și, odată cu asta, și o abordare fiscală comună) a catalizat o integrare a acestora pe care miza Războiului de Independență, oricât de mare și de entuziastă, nu reușea să o realizeze.

Ar putea fi acest ”moment hamiltonian” al UE (LINK-AICI), ceea ce-i lipsește Uniunii Europene – pe fondul reaprinderii naționalismelor, revenirii primatului (marilor) economiilor naționale asupra economiei comunitare și lipsei cvasitotale a politicii externe – pentru a deveni cu adevărat ”o familie”?

E o întrebare grea – câtă vreme moneda comună s-a dovedit mult prea insuficientă chiar si pentru statele din eurozonă, câtă vreme abordarea fiscală a rămas diferită – iar un alt exemplu istoric (Rusia în centrul unui conglomerat de state care centrifugau economic și vorbeau, oficial, si o limbă comună utilizând si o monedă comună n-a reușit să păstreze vechiul URSS) nu prea avem.

În mod sigur, UE trebuie să abordeze integrarea mai pronunțată nu doar din această perspectivă financiar-fiscală:
avem două mari sărbători/comemorări în Europa (9 mai și 6 iunie), care pentru unii a fost victorie, pentru alții înfrângere,

Nu avem în clasele de școală și peste tot, la orice pas, steaugurile UE care să ne amintească zi și noapte că suntem EUROPENI (nu doar români, francezi, italieni, unguri etc, etc), nu se cântă la orice pas imnul UE – ce să mai spunem tușele groase care ar trebui trase pe valorile greco-creștino-romane – mixul de valori care, decantate vreme de secole, au creat tipul de societate cu care ne mândrim – adică cam cum au făcut SUA pe lângă mecanismul lui Hamilton.
Asta în situația dată, în care problema există: la fiecare alegeri europene stăm cu inima în gât și urmărim evoluțiile partidelor extremiste – asistăm cu emoție la voturile pe care le ia Marie Le Pen în Franța și AfD în Germania. Or asta nu se întâmplă în SUA și China – cele 2 vagoane între care UE încearcă să fie și ea unul.

2,

Tot în această săptămână (pe 5 iunie), G7 a decis începerea procedurilor globale pentru trecerea la impozitarea multinaționalelor cu minimum 15%.
E, desigur, un moment istoric – fie și numai prin prisma anilor pierduți pentru a se ajunge aici – cu ultimul esec politicile anti-BEPS – iar statele vor putea avea și mai mulți bani la bugete, și un control și o predictibilitate mai bune pe fiscalitate, și oportunități de politici care să ofere corporațiilor surse locale de competitivitate.

Ar fi, însă, o naivitate să credem că asta rezolvă problemele de competitivitate ale UE:

-, în primul rând, forța corporațiilor nu este exclusiv financiară: ea rezidă și în patente, în know-how și pozițiile deja cucerite pe piețe

-, în al doilea rând, prin ieșirea Marii Britanii din UE, comunitatea a pierdut enorm în special în sectoarele cercetării și al tehnologiilor – și nu numai pentru dezvoltarea pe termen mediu și lung, ci și ca reacție la criză:

s-ar fi așteptat cineva ca mastodontul farma francez Sanofi să nu fie capabil de nicio reacție în privința producerii unui vaccin european anti-covid? (până și BionTech-ul nemțesc a avut nevoie de tracțiunea Pfizer pentru a intra impetuos în piață).

În tabelul de mai jos, situația patentelor globale valabilă pentru 58 de domenii esențiale: la niciuna UE nu e pe primul loc – iar tabelul e valabil la nivelul anului 2019: când Marea Britanie (care ne ridică în listă) intra încă în socoteală și când încă nu izbucnise pandemia…

În privința multinaționalelor și corporațiilor, Uniunea Europeană are o mare problemă de legislație în ce privește crearea propriilor jucători globali.

Impozitând marii Big-Tech americani (care în unele state nu plătesc chiar nimic, doar storc bani, deformează piețe și adună date – adică aurul de mâine), ai să te alegi doar cu niște bani, atâta vreme cât SUA lasă inovația și forța financiară din spatele ei să creeze alți jucători globali:

Își poate cineva închipui apariția unui Elon Musk în UE?
Sau mai aproape: cea mai tare abordare în privința listării UiPath la New York a apărut în FT, care titra că UiPath, cea mai bine cotată companie pornită din UE la bursa de peste ocean vine, de fapt, din România.

Nu strică, deci, să ne gândim nici la ce-ar fi fost UiPath dacă n-ar fi trecut oceanul, cine știe cu ce legislație i s-ar fi dat în cap – și nu numai în UE, ba chiar și în România cine știe cu ce i-ar fi dat în cap – că aici România se pricepe aproape la fel de bine ca UE.

În plus, multinaționalele europene vor face cunoștință și ele cu impozitarea pe toate meridianele – lucru care nu s-a petrecut cu marii jucători globali crescuți până la obezitate de până acum – lucru care nu e chiar de colo:
marile capitaluri s-au adunat și și-au început expansiunea mondială în perioade de dereglementare – nici n-ar fi fost posibile pe o suprareglementare cum e cea europeană.

3,

În ultima săptămână (pe 4 iunie) Rusia a anunțat că prima linie din Nord Stream 2 e gata, iar Gazprom o poate umple deja cu gaz. O zi mai târziu, Ungaria a anunțat că a semnat și ea, cu Gazprom, un contract pe 15 ani.

În plină propagandă Green Deal, în plin asalt al politicilor economice specifice schimbărilor climatice, în plină campanie contra gazului și contra proiectelor pe gaz din PNRR-uri – Uniunea Europeană, prin marile ei puteri economice, se aprovizionează pentru un viitor despre care susține că va fi altfel.

Discuția despre Green Deal, schimbările climatice și remodelarea economiei mondiale după barajul de artilerie al ideologiei e una stufoasă – n-o vom trata aici tocmai pentru că schimbările climatice (reale, din ce vedem) sunt supraideologizate și subordonate unei agende mai degrabă economice decât sociale.
Trebuie să spunem, însă, că revenirea SUA în Pactul de la Paris privind clima nu va însemna și ritmul nebun prin care UE își presează industriile să se schimbe – ce să mai spunem de China, de ale cărei pământuri rare e dependent întregul Occident (suntem în plină criză a cip-urilor, provocată nu de un război economic sau comercial, ci de o simplă nesincronizare a cererii afectate de pandemie cu oferta – un LINK-AICI). Or, cu o asemenea politică europeană, China nici nu mai are nevoie de celebrul Acord (semnat, sub presiunea Germaniei, în 30 decembrie) ca să fie avantajată.

4,

Tot în această săptămână, pe 2 iunie, Politico publică un raport al Centrului Pentru Progresul American – un influent think-thank care-l ajută pe Joe Biden să ia decizii de context – document care-l îndeamnă pe președintele SUA să ”încurajeze” (adică, să dea undă verde) UE să-și facă o armată proprie.

Poveste e veche, administrațiile americane se opun, sub o formă sau alta, de două decenii acestui proiect, Donald Trump a dus această opoziție la apogeu.
Nu toate statele UE sunt încântate de-o asemenea armată – oricât de logică ar părea la prima vedere o atare întreprindere la nivelul comunitar – iar scepticismul acestor state (între care și România: ”orice armată UE trebuie să fie în interiorul NATO”) a fost mereu alimentat de către SUA, din cel putin două motive:

-, primul – miza nu e doar una de securitate, ci, pentru Vestul european (care e departe de Rusia), una economică – a industriei de apărare. Iar aici Franța e forța insistentă care pledează cauza unei armate europene care să cumpere armament de la ea – Germania fiind, ca pe vremurile de început, unul din beneficiarii acestei industrii – exact ca pe vremuri, cum eplica un analist de securitate – în Alianța Cărbunelui și Oțelului.

-, al doilea motiv constă în promovarea tot mai inistentă de către Emmanuel Macron a intereselor politice ale Rusiei (așa cum Germania promovează interesele economice rusești):
nu știu dacă statele ECE (cu excepția Ungariei, Slovaciei și Cehiei – care stau departe de Marea Neagră – pot dormi liniștite cu securitatea în fața Rusiei lăsată în mâinile și sub influența motorului franco-german…

Române de văzut ce înseamnă pentru SUA ca președintele Biden să ”încurajeze” crearea de către UE a unei armate proprii – fie și sub umrela NATO.

***

Evenimentele de mai sus – petrecute toate între 31 mai și 6 iunie – pot fi numite cu adevărat ”istorice” datorită drumurilor încă nestrăbătute de UE pe care ele tocmai le deschid:

Sunt configurarea unei situații de ansamblu noi, în fața căreia se află soarta a 27 de state și a peste jumătate de miliard de oameni – o structură socio-economică aflată într-un punct de intersecție în drumul către noul tip de globalizare care a început. O intersecție cu adevărat grea:

-, ne aflăm – cu niște pași în urmă – în fața războiului tehnologic și al economiei supertehnologice dintre SUA și China.

-, nu avem o politică externă – deciziile naționale sunt brutal de antagonice privind alinierea la marii coloși globali – și nicio poziționare externă față de lucruri simple și uneori de la sine înțelese

-, deciziile se iau greu, uneori prea târziu, reacțiile sunt uneori neverosimil de vagi și tardive – spre deosebire de cele ale sîngeroșilor dictatori ai Chinei, Rusiei, Turciei

-, suntem în plin proces de debranșare de camaradul nostru din ultimii 75 de ani – SUA.

România are,

păstrând proporțiile, desigur, aceleași probleme la fiecare capitol în parte.

(Citiți și:”Atenție la ”V”: Economia – și România odată cu ea – își revine la valoarea din 2019, dar la o cu totul altă calitate. Au apărut CRONICILE 90 – titlurile și autorii”)

Ba, chiar și una suplimentară: apropierea de Rusia și în mijlocului războiului hibrid al acesteia cu UE (să se observe că toată politica noastră energetică din ultimii ani a avantajat Rusia) – în condițiile în care Carpații o străbat până la limita la care infleunța rusească își poate trimite torpilele ideologice și controla oamenii.

Două lucruri trebuie să facă neapărat România – iar primul e cel mai simplu:

a), unirea prin infrastructură a tuturor regiunilor și cablarea lor la fluxurile de investiții occidentale oricare vor fi ele.

b), al doilea e cel mai greu: declanșarea tuturor mecanismelor și măsurilor pentru aderarea rapidă la zona euro – care nu mai e o zonă economică, ci e una geopolitică.

Moneda euro n-a avut din capul locului o rațiune și acoperire economică – orice economist știe că un euro ”nemțesc” și o inflație ”grecească” n-au cum să se pupe nici cu matematica și nici cu economia.

Da uite că se pupă – e drept că din interes, iar România trebuie să-și urmărească tocmai acest interes – moneda euro e, de fapt, o uniune politică:
Iar uniunea politică e, în acest moment de recalibrare a globalizării, mai importantă decât orice: pentru că ea înseamnă și economie și securitate – oricât ar costa ele.

***
evenimente istorice europa

***