Uniunea Europeană și-a votat Uniunea Bancară: Mecanismul și implicațiile

Plenul Parlamentului European a votat marţi proiectul uniunii bancare, în ultima sesiune plenară a acestui mandat. A fost doar o formalitate, după compromisul cu Consiliul European, la care s-a ajuns, după controverse insistente, în 20 martie.

Compromisul, văzut ca o victorie în instituţiile comunitare, a fost obţinut după 16 ore de negocieri şi sub presiunea timpului, pentru a putea fi aprobat în sesiunea din această săptămână a Parlamentului European.

Dacă acordul nu ar fi avut loc la timp, textul ar fi trebuit să fie renegociat cu viitorul Parlament, rezultat în urma alegerilor din luna mai şi s-ar fi pierdut mult timp cu punerea în practică a uniunii bancare europene.

În condiţiile în care România s-a angajat să sprijine acest proiect, din care vrea să facă parte, votul de marţi din Parlamentul European este momentul de la care, în plan intern, atenţia trebuie să se concentreze pe îndeplinirea criteriilor care să conducă la adoptarea monedei euro.

Necesitatea Uniunii Bancare: ”Falimentul” unor state care și-au salvat băncile cu bani publici

Acordul din luna martie s-a referit la aşa numitul mecanism de rezoluţie (sau de lichidare), care va avea rolul de a organiza lichidarea băncilor aflate în dificultate din zona euro, astfel încât costurile să fie suportate de sectorul bancar şi nu de contribuabili.

”Când o bancă dă faliment în Europa, asta nu este un pericol doar pentru acţionarii săi şi pentru clienţii care au depozitele în respectiva instituţie financiară. Este un pericol pentru guvernul care încearcă să o salveze, pentru bugetele naţionale din care s-au redirecţionat banii salvatori şi pentru contribuabili, ai căror bani sunt cheltuiți pentru repararea greşelilor altora” – aşa au descris decidenţii europeni cercul vicios care a dus la apariţia nevoii unei uniuni bancare în Europa.

Teoreticienii acestei politici au avut drept scop să evite salvarea băncilor din banii contribuabililor şi să ia din competenţe autorităţilor naţionale decizia de salvare a instituţiilor financiare. „Este finalul epocii recapitalizărilor masive ale băncilor„, a spus comisarul pentru piaţă internă, Michel Barnier.

Prima dată însă a fost nevoie să se stabilească alte aspecte importante:

• în ce condiţii o bancă a eşuat
• cine va plăti pentru asta
• cum se împart pierderile

Cum va funționa Uniunea Bancară

Dezbaterea europeană a fost incinsă şi au existat opoziţii atât ale statelor membre, cât şi ale sectorului bancar. Totuşi, după îndelungi negocieri, arhitectura uniunii bancare a fost stabilită.

Uniunea bancară are trei piloni:

1. Un supervizor bancar unic (mecanismul unic de supraveghere): Acesta va fi Banca Centrală Europeană, care va avea rolul de a monitoriza situaţia băncilor din zona euro şi din ţările care aderă al uniunea bancară şi riscurile pe care şi le asumă acestea şi să intervină atunci când apar probleme.
2. Mecanismul unic de rezoluţie bancară: Dacă o bancă are probleme, procedura de salvare -sau chiar de lăsare să falimenteze – va fi gestionată de o autoritate de soluţionare/rezoluţie şi finanţată de dintr-un fond de 55 de miliarde de euro, care nu sunt banii contribuabililor, ci sunt contribuţii ale băncilor din zona euro. Pierderile bancare vor fi acoperite de acţionari şi deţinătorii de obligaţiuni.
3. O schemă unică de garanţii bancare: introduce garanţii finanţate de bănci pentru depozitele de până la 100.000 de euro.

Un nou rol pentru BCE

Primul pas a fost mecanismul unic de supraveghere: Banca Centrală Europeană va începe supravegherea sistemului bancar din zona euro din luna noiembrie a acestui an şi va face o evaluare în trei paşi a instituţiilor financiare, inclusiv teste de stres pentru a evalua care sunt băncile cu risc potenţial.

• Supravegherea se va face în strânsă cooperare cu autorităţile naţionale de supraveghere şi va putea interveni dacă băncile au probleme. În contrast cu Autoritatea Bancară Europeană, care stabileşte regulile de funcţionare pentru băncile din întreaga UE, BCE are puterea de a-şi impune punctul de vedere asupra reglementatorilor naţionali.
• În schimb, marile bănci din zona euro, 130 de instituţii financiare considerate „importante din punct de vedere sistemic”, adică cele ale căror active sunt mai mari de 30 de miliarde de euro, sunt supravegheate DIRECT de BCE, care va interveni dacă este necesar.

Germania a fost unul dintre opozanţii acordării de puteri mai mari Băncii Centrale Europene – guvernul german a pledat pentru un rol mai mic al acesteia, pentru că nu a vrut ca instituţia europeană să aibă putere de decizie asupra băncilor sale naţionale de economii, atât de la nivel federal, cât şi de la nivelul landurilor.

Angela Merkel a spus că BCE nu trebuie împovărată cu noi atribuţii. În plus, atribuţiile de supraveghere trebuie separate foarte exact de cele de politică monetară a zonei euro, pentru a nu exista niciodată tentaţia ca BCE să stabilească rata de politică monetară prea mică, doar pentru a ajuta băncile cu probleme.

Un mecanismul unic de rezoluţie, un compromis între statele membre şi între instituţiile comunitare 

Al doilea pilon al uniunii bancare instituie o autoritate europeană de rezoluţie, care va decide dacă o instituţie bancară cu probleme trebuie salvată sau trebuie să intre în procedura de faliment. A fost aspectul cel mai greu de stabilit atât interinstituţional comunitar, cât şi la nivelul statelor membre.

Punctele de fricţiune au fost în special mecanismul decizional şi durata creării unui fond pentru finanţarea procedurii de lichidare a unei bănci.

Procedura de lichidare este simplă şi constă în câţiva paşi:

• BCE va declanşa procesul prin care se va stabili dacă o bancă este falimentară.
• Un consiliu de lichidare va coordona lichidarea ordonată a băncii respective. Deciziile consiliului de lichidare vor fi luate în format restrâns, care va include reprezentanţi ai Comisiei Europene şi ai BCE.
• Comisia va întocmi schema şi planul de lichidare, iar Consiliul va fi implicat doar dacă CE va cere asta: este o procedură care va evita presiunile politice naţionale.
• În cazuri excepţionale, în care sumele aflate în joc ar depăşi 5 miliarde de euro, deciziile vor fi luate în şedinţe plenare, la care va fi reprezentat fiecare stat.
• Asupra acestui mecanism s-a ajuns la un compromis interinstituţional, între Consiliu şi Parlamentul European, abia luna trecută, în 20 martie.
• Germania a dorit acordarea unui rol important statelor în procesul decizional, dar parlamentarii au considerat că mecanismul ar fi prea lent şi complex.
• În urma negocierilor, rolul statelor a fost redus, iar procedura simplificată, astfel încât în cazul unor probleme urgente ale băncilor soarta acestora să poată fi decisă în weekend, când pieţele financiare sunt închise.

Odată decizia de lichidare luată, este nevoie şi de banii care să finanţeze această procedură.

• S-a decis constituirea unui fond de 55 de miliarde de euro pentru băncile în dificultate, iar perioada în care se va ajunge la această sumă este de 8 ani, după ce iniţial a fost propusă o perioadă de 10 ani. Parlamentul European ar fi dorit ca fondul să devină pe deplin operaţional în termen de trei ani.
• Iniţial, va fi creat un astfel de fond în fiecare stat membru, pentru susţinerea băncilor care operează pe piaţa internă a acestora. După doi ani, acestea vor fi cumulate în proporţie de 60%, pentru ca, după trei ani, să fie cumulate în proporţie de 70% după trei ani.
• Calendaristic, 40% din cei 55 de miliarde de euro vor trebui alocaţi în primul an, 20% în cel de-al doilea, pentru ca în următorii 6 ani să se ajungă la suma finală.
• Fondul va fi alimentat de băncile din zona euro. O chestiune sensibilă care rămâne de stabilit este modul de calcul al contribuţiilor băncilor la acest fond, o problemă care preocupă în special Franţa şi Germania.
• Dacă necesarul de finanţare va depăşi capacitatea fondului, acesta va putea să se împrumute pe pieţele financiare.
• Mecanismul de lichidare va intra în vigoare la 1 ianuarie 2015, dar va funcţiona din 2016.

România și Uniunea Bancară

Încă de la primele discuţii pe această temă, statul român a susţinut demersurile europene de realizare a Uniunii Bancare. În decembrie 2012, Guvernul României a adoptat un Memorandum care conţine o serie de elemente de poziţie a României privind propunerile de consolidare a Uniunii Economice şi Monetare (UEM).

În textul documentului se spune că România susţine demersurile care vizează consolidarea instituţională a UE şi crearea unei veritabile uniuni bancare, bugetare şi economice. “România susţine procesul de consolidare a guvernanţei din zona euro, dar consideră că acest proces nu trebuie să fie în detrimentul statelor aflate în afara zonei euro şi să ducă, astfel, la fragmentarea Uniunii”, a fost mesajul transmis de Palatul Victoria.

Acţiunea guvernamentală a fost prefaţată de declaraţii ale guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, care spunea, în septembrie 2012: “Uniunea bancară, consolidarea supravegherii reprezintă un proces inevitabil, iar România va trebui să se înscrie în el”. Şeful BNR a mai precizat: “ Cam aceasta este orientarea BNR, cu menţiunea că nu depinde doar de BNR, ci şi de Guvern, de Parlament. Este posibil să avem parte de legiferări noi la nivel comunitar, de ţară, de transformări noi.”

Tot în septembrie, şi preşedintele Traian Băsescu asigura, la Bruxelles, că opţiunea României este de a fi parte a Uniunii bancare. Traian Băsescu a spus că România nu poate rămâne în afara structurilor de decizie atât timp cât băncile care operează pe teritoriul României sunt, preponderent, din zona Euro.

“Aş face o menţiune, şi este un comentariu personal, deocamdată: alături de Mecanismul European de Stabilitate, realizarea uniunii bancare avantajează România. (…) Nu avem niciun motiv să fim împotriva realizării uniunii bancare, ceea ce va duce la o atentă supraveghere a băncilor din zona euro şi nu numai. România, având o piaţă dominată de bănci din zona euro, cam 85% din bănci sunt din zona euro, pentru noi este un avantaj, chiar dacă este un avantaj indirect”, spunea preşedintele Băsescu.

Motivele din spatele deciziei româneşti de susţinere a Uniunii Bancare

În primul rand, e vorba de o realitate unanim acceptată- sistemul bancar românesc este dominat de filiale ale băncilor europene, bănci care s-au dezvolat în perioada de “glorie” a monedei unice, dar care au exportat propriile probleme în perioada de criză.

Conform unui studiu al Centrului Român de Politici Europene (CRPE), aceste filiale sunt de importanţă sistemică pentru ţara gazdă (România), dar nu şi pentru ţara-mamă.

Conform datelor CRPE, în 2009, 80% din sistemul bancar românesc era deţinut de bănci străine, similar cu alte state din regiune. Situaţia este diametral opusă în statele Occidentale, unde 14% din activele bancare sunt deţinute de bănci străine. (vezi grafic)

Importanţa unui sistem european de rezoluţie a devenit evidentă în perioada crizei din 2007-2008. Teoretic, rezoluţia băncilor multinaţionale aflate în dificultate este facilitată prin acorduri bilaterale sau regionale, dar acest tip de angajamente şi-au demonstrate limitele în practică, consideră CRPE.

Aurelian Dochia: “Plastic vorbind, este diferenţa între a traversa o mare agitată într-o bărcuţă sau cu un vapor”

Consultantul fiscal Aurelian Dochia, fost director al BRD şi consultant pentru Banca Mondială, este de părere că măsurile adoptate marţi de Parlamentul European sunt “un pas în direcţia cea bună”.

“Sunt convins că, în timp, acest proces va continua la nivel european. România, nefiind deocamdată în zona euro, nu este constrânsă să aplice toate măsurile decise dar, în contextul în care sistemul bancar este dominat de bănci care provin din această zonă, sunt măsuri importante şi pentru România. Nu mă aştept la efecte imediate, nu se va întâmpla nimic special de exemplu cu dobânzile sau cu fluxurile de capital. Cel mai important câştig, în opinia mea, este că se separă riscul bancar de riscul suveran. De asemenea, este foarte bine că se tinde şi spre uniformizarea măsurilor de protecţie a deponenţilor, ca reacţie la ceea ce s-a întâmplat în trecut în Cipru sau în Spania.”

Ce trebuie să facă de acum România, explică Aurelian Dochia: “Principalul obiectiv trebuie să fie trecerea la moneda unică europeană. Am văzut că s-au avansat noi orizonturi- 2018, chiar 2020 şi că BNR asigură că, din punct de vedere al criteriilor nominale, ne vom încadra rapid în criteriile de la Maastricht. Ştiu însă că mai există ezitări politice, sau la nivelul societăţii, mai ales după experienţa Greciei, dar cred că vom depăşi aceste temeri. Sunt optimist pentru că acelaşi trend îl sesizez şi în Polonia, unde în ultima perioadă s-a schimbat percepţia faţă de trecerea la zona euro pentru că opinia publică începe să realizeze faptul că parcursul unui stat din zona euro este diferit de parcursul unui stat non-euro.

În plus, nu este de neglijat nici contextul european- situaţia din Ucraina demonstrează că turbulenţe de acest gen sunt suportate mai uşor sub umbrela europeană. Un alt motiv pentru trecerea la euro este acela că România a adoptat măsuri de deschidere a fluxurilor de capital, iar a deţine monedă proprie poate fi o vulnerabilitate. Trebuie să ne gândim foarte serios la trecerea la euro pentru că, plastic vorbind, este diferenţa între a traversa o mare agitată într-o bărcuţă sau cu un vapor.”

Citiţi şi: “De ce trebuie România să adere la uniunea bancară a zonei euro”

Citiţi şi: “Mugur Isărescu: Criteriile de convergență legate de inflație și dobânzile la leu vor fi îndeplinite în vara acestui an”

Presa economică internațională : O uniune bancară departe de perfecţiune

Marele avantaj, recunoscut de toţi economiştii, este că marile bănci din Europa nu vor mai fi supuse controlului îngăduitor al reglementatorilor naţionali, iar speranţa este că BCE va fi mai dură şi va identifica problemele înainte ca ele să devină de necontrolat.

Rămân însă discutabile şi insuficiente unele aspecte, de exemplu, modul în care se va face lichidarea băncilor cu probleme, scria Financial Times.

Teoretic, procesul ar trebui să aibă loc rapid, atunci când se constată că dificultăţile sunt prea mari şi banca trebuie desfiinţată.

Dispoziţiile finale prevăd însă implicarea mai multor grupuri şi a peste 100 de decidenţi. Guvernele naţionale, care au reţineri în luarea deciziei, temându-se de reacţiile politice, au încă un cuvânt de spus.

Compromisul la care s-a ajuns în această privinţă, poate prelungi „până la absurd” întregul proces, scrie şi Deutsche Welle.

De asemenea, suma de 55 de miliarde de euro prevăzută pentru fondul de lichidare este prea mică şi, în plus, fondul va ajunge la acest total abia în 8 ani.

Suma este considerată de analişti ridicolă, în condiţiile în care Uniunea a folosit, din 2008 şi până acum, 1.600 de miliarde de euro pentru salvarea băncilor ameninţate de faliment.

Ceea ce se întâmplă în Europa nu afectează doar acest continent, scria New York Times, care saluta paşii Uniunii în acest domeniu. Unele aspecte sunt încă neclare şi, deoarece legislaţia afectează şi entităţile europene ale băncilor americane,

partenerii de peste ocean şi-ar dori să ştie, parafrazându-l pe Henry Kissinger, pe cine ar trebui să sune, până la urmă, în Europa, în cazul unor porbleme în domeniu?