Clasificarea gradului de urbanizare după metodologia europeană ( nivel LAU 2 sau Local Administrative Units, fost NUTS 5) se face în centre urbane (oraşe mari), oraşe şi suburbii ( oraşe mici şi zone adiacente marilor oraşe) şi zone rurale, pe principiul densităţii populaţiei pe suprafeţe de câte 1 km pătrat.
Practic, este vorba despre zone dens populate, zone intermediar populate şi zone slab populate.
Avem centre urbane (cities în lb. engleză) – cel puţin 50% din populaţie locuieşte într-un centru urban, oraşe şi suburbii – mai puţin de 50% locuiesc într-un centru urban dar peste 50% într-o aglomerare urbană şi zone rurale – mai mult de 50% din populaţie locuieşte în zone slab populate.
Fiecare centru urban trebuie să concentreze cel puţin 75% din populaţia unui oraş. Această abordare asigură că toate centrele urbane sunt reprezentate de cel puţin un oraş, chiar dacă acest centru urban însumează sub 50% din populaţia unei unităţi administrative tip LAU 2.Simplificat, centrele urbane împreună cu oraşele şi suburbiile pot fi cumulate în zone urbane iar restul în zone rurale.
Aceste precizări metodologice sunt absolut necesare pentru a percepe corect cum se individualizează România în context european în ceea ce priveşte dispunerea ratei de ocupare după gradul de urbanizare.
Dincolo de valoarea relativ scăzută de 68,8% (strategia Europa 2020 prevede atingerea unui grad de ocupare de cel puţin 75% la nivelul UE, dar noi ne-am propus doar 70%), figurăm cu o poziţionare atipică a zonelor intermediar populate, oraşe (mici) şi suburbii.
În ţările occidentale dezvoltate (precum Germania, Franţa, Olanda, Austria etc.), acest indicator de ocupare este cel mai mare în zonele rurale. În estul UE, la vecinii bulgari şi unguri, precum şi în ţările baltice sau Polonia, zonele rurale sunt cele care consemnează cea mai scăzută rată de ocupare.
Spre deosebire de acestea, România, deşi are cea mai ridicată rată de ocupare în centrele urbane, vine cu cel mai scăzut nivel Nu în mediul rural, ci pe zona de densitate intermediară a oraşelor şi suburbiilor (singurele ţări care au această dispunere la limită nu prea seamănă cu noi, Irlanda şi Cipru).
Este o particularitate importantă de care ar trebui să ţinem cont în programele de dezvoltare şi de reducere a diferenţelor între urban şi rural.
Practic, există o diferenţiere destul de clară la noi între marile aglomerări urbane şi micile oraşe sau zonele cu grad scăzut de urbanizare. Care, deşi nu se califică drept zone rurale, sunt insule de subocupare, implicit de sărăcie şi subdezvoltare.
Cum stau celelalte state din UE
Pentru referinţă, menţionăm că ratele cele mai înalte de ocupare pentru populaţia de 20 – 64 ani au fost înregistrate de Suedia (81,8%), Germania (79,2%), Estonia (78,7%), Cehia (78,5%), Marea Britanie (78,2%), Olanda (78%), Danemarca (76,9%), Lituania (76%) şi Austria (75,4%), aceste state fiind deja peste nivelul ţintă pentru 2020, de 75%.
La polul opus s-au plasat Grecia (57,8%, în pofida unei creşteri de 1,6 puncte procentuale anul trecut), Italia (62,3%), Croaţia (63,6%) şi Spania (65,5%). Contrastul balcanico –latin cu nordul continentului (unde figurează şi trei state din fostul bloc estic) explică, cel puţin în parte, decalajul cronic de competitivitate.
În top la diferenţele de ocupare pe sexe
De remarcat drept un alt specific naţional, nedetaliat pe grade de urbanizare (deşi ar fi interesant) decalajul de peste 17 puncte procentuale între rata de ocupare a bărbaţilor şi cea a femeilor, unde figurăm printre statele cu cele mai mari valori în materie, recordmenele fiind Malta (26,1 pp), Italia (19,8 pp) şi Grecia (19,7 pp).
(Citiți și: ”PIAROM: Tabloul salariaților – economia lunecă spre domenii necompetitive. Dezechilibrele regionale care îngrijorează”)
Cert este că ne plasăm, din această perspectivă, peste Polonia şi Ungaria şi cu mult peste Bulgaria. Aflată, surprinzător din acest punct de vedere, la o diferenţă de gen în ocupare similară cu Germania şi Franţa. Cu bărbaţii la o diferenţă minimă de media UE, dar cu femeile la peste şase puncte procentuale sub media similară.
Dacă ar fi să intersectăm cele două caracteristici specific României, ar rezulta drept o prioritate naţională creşterea semnificativă a numărului de locuri de muncă îndeosebi pentru populaţia feminină din micile oraşe şi suburbii.
Sau, dacă vreţi, fosta politică din perioada socialistă de a creea întreprinderi „complementare” pentru forţa de muncă feminină din noile oraşe, apărute pe întinsul ţării odată cu politica de urbanizare.
