Valentin Naumescu / Război şi pace în Era Trump. Competiţia Marilor Puteri pentru supremaţie globală şi deruta strategică a UE

Puncte cheie:

• Distanța între război şi pace se reduce dramatic, diferențele se șterg iar strategiile, limbajul, practicile şi graniţele conceptuale actuale amestecă şi întrepătrund tot mai mult teoriile şi definiţiile clasice, consacrate, cu versiunile noi şi confuze ale confruntării generalizate pentru putere, influenţă și resurse;
• Pacea începe să semene cu războiul iar războiul începe să le pară unora pace, diferenţa între cele două stări esenţiale din sistemul relaţiilor internaţionale fiind tot mai greu de făcut, pe fondul competitivităţii agresive, intransigenţei, tranzacţionalismului cinic şi radicalizării discursului politic care marchează aceste vremuri;
• Statele Unite, Rusia şi China înţeleg cel mai bine noile realităţi ale (dez)ordinii globale şi dau semne că se adaptează eficient la acest nou realpolitik al lumii, care combină pragmatic pârghiile soft ale competiției (comerţ, diplomaţie publică şi culturală) cu expansiunea hibridă a intereselor proprii (investiţii strategice, intelligence, protecţionism economic, condiţionări dure în zona marilor contracte, influenţă politică externă) dar şi cu puterea militară amenințătoare, în timp ce Uniunea Europeană pare derutată strategic şi confuză, refuzând realismul politic, pendulând între un anti-americanism aproape infantil, tentaţia plină de pericole a apropierii de Rusia şi reiterarea unor valori liberale lipsite tot mai mult de mecanismele convingătoare de susţinere practică, între un stângism ecologist uşor naiv (un fel de „Imagine all the people…” în versiune politică) şi puseele crispate de conservatorism, suveranism isteric şi abordări identitare renăscute, neştiind dacă şi cu cine ar fi bine să se alieze în noua configuraţie a sistemului internaţional, pentru a nu rămâne cel mai slab şi ineficient actor global din cei patru giganţi;
• În pofida unor lideri tradiţional autoritari/dictatoriali sau care își proclamă zgomotos atașamentul pentru ideile iliberale, SUA, Rusia și China sunt, paradoxal, mai coerente și mai articulate în acțiunea lor externă decât UE, cu ale sale (încă) 28 de democrații prinse în dezacorduri interne, în capcana populismului democratic și în dilemele unor principii contradictorii;
• Războiul Iran-SUA este un bun agent de developare a crizei sistemului relaţiilor internaţionale, o „hârtie de turnesol” a adâncirii fisurilor între SUA şi UE, a adaptării sau inadaptării – de la caz la caz – a actorilor globali la starea mixtă de război-pace (sau pace-război), a disoluţiei Occidentului politic şi strategic din secolul XX, a clivajelor din interiorul UE şi a slăbiciunii/neputinţei Bruxelles-ului de a acţiona mulţumitor pentru toate statele membre, a derutei în care intră blocul european odată ce Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate îi întinde covorul roşu şi îl invită la discuţii pe ministrul de Externe al Iranului, în timp ce Marea Britanie, Germania şi Franţa (cele trei ţări europene semnatare ale JCPOA) activează mecanismul de atenţionare a regimului de la Teheran pentru nerespectarea prevederilor Acordului nuclear, dând practic semnale contradictorii între capitalele naţionale şi Bruxelles, ca să nu mai vorbim între Washington și Bruxelles, americanii considerând Teheranul un regim terorist, criminal și destabilizator în Orientul Mijlociu iar europenii (încă) un partener de dialog politico-diplomatic;
• Nu trebuie uitat că democraţiile europene au o nefericită tradiţie istorică a iluziilor pacifiste şi acordurilor laşe cu puterile agresoare şi regimurile dictatoriale, cel puţin dacă privim după Acordul de la München (1938) prin care Europa de Vest îi dădea aripi lui Hitler, la regimul colaboraţionist francez de la Vichy (1940-1944), la bunele relaţii pe care europenii le aveau cu Gaddafi (care primea scrisori de felicitare de la Tony Blair, „Dragă Muamar”, sau îşi instala cortul în centrul Romei, beneficiind de ospitalitatea premierului Berlusconi, cu doar câţiva ani înainte de a fi fugărit prin canale şi ucis oribil de libieni, ca un criminal de rând linşat de popor) sau, mai recent, la politica de acomodare cu Rusia lui Putin, care a răpit Ucrainei Crimeea în 2014, apropiere încercată în ultimii ani de Paris, Roma, Viena, Budapesta, Praga, Atena, parţial de Berlin (prin vocea social-democraţilor aflaţi la guvernare dar şi a preşedintelui Steinmeier) dar şi în alte cazuri de non-combat sau silenzio stampa faţă de regimuri precum cele din Coreea de Nord, Iran sau Venezuela;
• România s-a poziţionat matur în războiul Iran-SUA, cerând bineînţeles dezescaladare şi calm dar rămânând cu fermitate, ca principiu de politică externă, de partea aliatului său strategic şi chiar „înţepând” uşor UE pentru lipsa unei reacţii clare împotriva unui regim autoritar, criminal şi profund anti-occidental;
• Pentru România şi alte ţări mijlocii şi mici din Europa Centrală şi de Est va fi tot mai greu să navigheze în anii care vin printre aisbergurile oceanului politic planetar fără să supere nici UE (nucleul Franţa-Germania), nici SUA, nici Rusia, nici China şi fără să fie lovite colateral (de exemplu, economic) în ciocnirea acestor uriaşe corpuri contondente, având în vedere că marii actori internaţionali joacă din ce în ce mai clar pentru interesele proprii iar altruismul şi enunţarea simbolică a unor valori universale rămân tot mai des fără acoperire în practica procesului decizional;
• Baletul diplomatic printre jaloane al celor mici devine un sport periculos. Opțiunile stabile și ferme ar putea deveni curând mai protectoare pe termen lung decât slalomul lipsit de orice articulare și predictibilitate. Cu alte cuvinte, făcându-şi o analiză lucidă şi riguroasă, non-emoţională, România ar trebui să-şi definească foarte clar şi cât mai repede interesele pe termen mediu şi lung şi să decidă pe cine poate conta în apărarea acestor interese, respectiv de ale cui interese ne apropiem cel mai mult în cadrul organizaţiilor internaţionale din care facem parte. Fiind parte atât a UE cât şi a NATO, avem posibilitatea să ne spunem cuvântul mai apăsat şi să luptăm argumentat pentru opiniile noastre, și într-o parte și în cealaltă, chiar dacă uneori putem supăra Parisul, Berlinul, Washingtonul, Londra, dintre aliații cei mai importanți, ca să nu mai vorbim de Moscova sau Beijing, dintre non-aliați. Dar o voce clară şi o viziune coerentă trebuie să avem;
• Timiditatea, fofilarea sau ambiguitatea nu mai sunt demult atitudini de succes, cu atât mai mult în Era Trump, a opţiunilor puternice, dihotomiei şi combativităţii. Probabil că, definindu-ne propria viziune asupra ordinii europene şi internaţionale, aşa cum au făcut și alte țări, vom câştiga mai mult profil şi identitate politico-diplomatică şi, de ce nu, inclusiv respectul şi luarea în considerare de către partenerii şi aliaţii noştri vor fi mai mari. Conflictul SUA-Iran este o ocazie în acest sens. Nedorită, dar totuși o ocazie. La fel şi fractura relaţiilor transatlantice sau propunerea preşedintelui Macron de parteneriat UE-Rusia. Vor mai fi și altele, curând. România dă semne că începe să gândească autonom în politica europeană și internațională, adică de maturizare ca membru al UE şi NATO, evitând greșelile inutile, pripite (cazul propunerii PSD de mutare a Ambasadei din Israel, insuficient pregătită de fostul guvern, ipocrită prin așteptările politice pe care le avea legate de agenda internă, făcută într-un moment inoportun și bineînțeles costisitoare în final pentru interesele ţării) sau tentațiile facile ale anti-americanismului care își face loc în acești ani în Europa de Vest, sub pretextul suveranității europene;
• Dacă, din păcate, anti-americanismul se „legitimează” tot mai frecvent prin curentul anti-Trump, trebuie înţeles că există America și dincolo de Trump (chiar dacă „Era Trump” va avea cu siguranţă consecințe şi o anumită continuitate de abordare în administraţiile post-Trump, precum și moșteniri greu de șters de către următorul președinte american, fie el/ea peste un an sau doar peste cinci ani, aşa cum se pare, având în vedere fragilitatea candidaţilor democraţi aflaţi în prezent pe primele trei locuri: Biden, Sanders şi Warren) iar lucrul acesta l-au înțeles foarte bine cei care gândesc și fac politica externă a României. Tot așa cum există UE dincolo de Brexit sau Germania dincolo de Merkel.

*

Este oarecum surprinzător cum a ajuns să fie perceput şi utilizat astăzi termenul de „război”. Pe de o parte, abundă versiunile mai mult sau mai puţin forţate ale războiului – război hibrid, război comercial, război informaţional, război rece, război asimetric, război psihologic, războiul declaraţiilor, războiul prin fake news etc.

În schimb, atunci când vine războiul adevărat (sau cel puţin un act de război autentic), consacrat în teoria relaţiilor internaţionale, adică agresiunea militară propriu-zisă, atacul unei armate asupra altei armate, nimeni nu mai vrea să recunoască faptul că este război. Pentru că în prezent interesul și doar interesul face ca un guvern să spună oficial dacă este în plin război sau pe timp de pace. Uneori e preferabil politic să le spui oamenilor în vreme de pace că ţara lor este în război, alteori e mai bine să le spui că este pace, deşi este război.

Lucrurile nu mai sunt la fel de clare ca în secolele trecute. Ce altceva dacă nu un act de război formal (oficial), în deplină concordanţă cu definiţia de manual, este din punct de vedere teoretic atacul cu 22 de rachete al Iranului asupra unei baze militare americane? Când în istoria americană s-a mai pomenit ca SUA să încaseze 22 de rachete împotriva unei baze militare (chiar dacă militarii fuseseră avertizaţi în prealabil) iar președintele să spună că „totul este OK”? Cândva, în alte vremuri, gesturi mult mai mici echivalau cu un casus belli. Bineînţeles că nu numărul de victime dă definiţia războiului. Dar nici să nu credem că absența lor înseamnă pace.

Războiul și pacea se amestecă astăzi într-un mod înșelător, care nu s-a mai întâlnit în nicio altă epocă istorică. Pe vremuri, lucrurile erau clare, toți oamenii știau când este pace și când este război. Când a început și când s-a terminat. Astăzi poți crede că trăiești un timp al păcii și să fii de fapt în plin război, sau să ți se pară că războiul în care te afli arată ca o pace. Uniformele militare, loviturile de tun, lupta la baionetă și sângele vărsat însemnau război, acum o sută de ani sau mai mult. Un bombardament, la fel, acum 70 sau 50 de ani. Nu ai fi avut niciun dubiu. Dimpotrivă, liniștea relaxantă a nopții, larma obișnuită a străzii la miezul zilei, afacerile care curg cu aparența normalității, lumea care bea bere la terase sau merge în concedii însemna, de bună seamă, pace. Astăzi nu mai este aşa. Nici într-un sens, nici în celălalt.

Va trebui probabil, ca state şi ca cetăţeni, să ne obişnuim să trăim şi să avem rezultate acceptabile în starea de pace-război sau război-pace în care a intrat sistemul internaţional de câţiva ani. Aceasta este noua ordine mondială: o pace care seamănă cu războiul sau un război care în aparenţă este o pace.

Era Trump şi ciocnirea puterii americane cu ambiţiile globaliste ale Chinei lui Xi Jinping şi Rusiei lui Putin şi au accentuat aceste caracteristici – combativitate, competitivitate dusă la extrem, agresivitate politică şi discursivă, dihotomie şi opinii puternice, tranzacţionalism dur, jocul pe cartea totul sau nimic, apetenţă redusă pentru compromisuri diplomatice, pentru negocieri şi multilateralism, în schimb posibilitatea unor înţelegeri spectaculoase şi suprinzătoare dar temporare în relaţia 1:1 (vezi „acordul de pace” economică şi comercială SUA-China de ieri, care va dura maxim un an, cam cât a durat prietenia Trump-Kim), o combinaţie detonantă de populism, naţionalism şi suveranism, slăbirea interesului pentru valorile liberale universale, radicalizări la dreapta şi la stânga, o continuă stare de tensiune şi nesiguranţă pe plan global şi european, şi în general intrarea actorilor politici în „stare de luptă permanentă”, un fel de război al tuturor împotriva tuturor, ca o reiterare a Leviathanului lui Thomas Hobbes de acum aproape patru sute de ani, dinaintea naşterii doctrinei liberale a lui John Locke.

Revenirea la caracteristicile esenţiale ale lumii pre-liberale (sau, dacă vreţi, trecerea la paradigma unei lumi post-liberale), conflictuale, intransigente şi autoritare, prinde Uniunea Europeană nepregătită din toate punctele de vedere – concept, viziune, strategie, tactică, mijloace, resurse. Ca un adolescent romantic întârziat, idealist, predispus la crize de maturizare şi inadaptat lumii în care trăieşte, pe care ar vrea să o schimbe şi să o facă mai bună dar nu poate pentru că este prea slab, UE este în prezent derutată şi confuză, neştiind dacă şi cu cine ar fi bine să se alieze şi pe cine să combată, cum să acţioneze în viitor, dacă e bine sau nu să se desprindă de SUA şi să devină autonomă, dacă să păstreze „Occidentul” de după 1945 (cuibul cald al familiei transatlantice în care a crescut şi a prosperat, ferită de primejdii, sub umbrela americană) sau să îşi ia lumea în cap şi să încerce viaţa pe cont propriu, dacă să intre în combinaţia Proiectului Eurasiatic al lui Putin sau nu, dacă să cocheteze cu Dragonul Roşu de la Beijing sau nu, dacă să îşi facă o armată proprie sau nu. Cum nimic nu mai este astăzi limpede şi clar iar argumentele pro şi contra abundă, opţiunile şi deciziile privind drumul pe care trebuie să mergem în viitor vor trebui luate în condiţii de ceaţă densă.