Valentin Naumescu / Pleacă America, vine China? Dispariţia Occidentului şi deruta strategică a Europei

Puncte cheie:

• Recent, Italia a devenit prima ţară europeană importantă şi prima economie din G7 care a aderat oficial la megaproiectul strategic al Chinei, „Belt and Road Initiative”, lansat de preşedintele Xi Jinping în 2013, al cărui obiectiv formal este conectarea economică şi de infrastructură a Chinei cu Asia Centrală, Europa, Orientul Mijlociu, Africa şi America Latină, dar al cărui obiectiv nerostit este obţinerea supremaţiei globale, prin câştigarea competiţiei strategice actuale cu Statele Unite;

• Nu întâmplător termenul anunţat de Xi Jinping pentru finalizarea cu succes a proiectului este 2049, adică la centenarul victoriei Revoluţiei şi al fondării Republicii Populare Chineze. „Think Big” pare să fi devenit în ultimul deceniu sloganul Chinei, mai degrabă decât al SUA sau al UE, tot mai preocupate de apărarea unor identităţi reale şi închipuite, de delimitări, de închidere, de ziduri şi de protecţionism;

• Nu e greu de înţeles că deruta economică şi fiscal-bugetară a guvernului populist de la Roma, care pare să se îndepărteze continuu de Bruxelles, de criteriile şi politicile Uniunii Europene, acţionează ca principal factor intern, care aruncă o Italie din ce în ce mai debusolată şi mai anxioasă în braţele promiţătoare dar, pe termen lung, înşelătoare ale Chinei. Pentru Beijing însă, chiar şi Italia este o miză mică, cu cele 30 de acorduri de colaborare însumând 8 miliarde Euro, în raport cu miza strategică privind depăşirea SUA pe plan global şi divizarea Occidentului;

• Totuşi, populismul şi deficitele economice cronice ale Italiei nu sunt singura cauză. Există şi factori externi perturbatori, pe plan european şi transatlantic, care explică virajul aproape disperat al Italiei spre China;

• Un model economic şi politic de succes (Occidentul liberal euro-atlantic din ultimii 70 de ani) se dizolvă sub povara dezacordurilor ideologice renăscute ale secolului XXI, în timp ce societăţile şi economiile nesigure pe forţele şi performanţele lor (Italia fiind una dintre acestea, dar nu singura, a se vedea şi exemplul Ungariei frustrate a lui Viktor Orbán) se orientează iluzoriu spre Marile Puteri non-occidentale, China şi Rusia;

• Ceea ce trebuie înţeles de către europeni este că, în „Triunghiul Giganţilor” (SUA, China, UE) care defineşte ordinea tripolară a lumii de astăzi, despre care am mai scris anul trecut¹, UE este cea mai fragilă construcţie politică şi nu se va putea afla la conducerea lumii decât în alianţă cu SUA. Incompatibilitatea culturală şi civilizaţională a Europei cu China se va vedea la un moment dat, mai devreme sau mai târziu. Dincolo de mirajul puterii ei normative cu care se mândreşte de 20 de ani, UE are clivaje interne din ce în ce mai adânci şi mai agresive şi limitări structurale care o vor împiedica mereu să asume rolul de lider global. Armata Europeană este o himeră. Mai mult decât atât, UE nu va putea deveni niciodată hard power şi garant al securităţii, nici măcar pentru propriile state membre (o întreagă discuţie separată se poate purta pe această temă), ca să nu mai vorbim de rolul de furnizor de securitate la nivel global. Dacă mai doreşte să conteze şi să aibă un cuvânt de spus în trasarea direcţiilor de evoluţie ale lumii de mâine, Uniunea Europeană trebuie să rămână aliată cu Statele Unite.

*

Faptul că liderii populişti şi eurosceptici de la Roma au semnat, cu ocazia vizitei lui Xi Jinping în Europa, acordurile politice de intrare în proiectul chinez Belt and Road Initiative, nu ar trebui nici să surprindă foarte tare, nici să pară aspectul cel mai îngrijorător pentru Uniunea Europeană de astăzi. La urma urmei, Franţa a semnat şi ea acorduri cu China, o zi mai târziu, inclusiv cel fabulos pentru 300 de aeronave Airbus, practic un contract de patru ori mai mari decât toate sumele din memorandumurile încheiate de Italia. Cine ar fi putut rezista tentaţiei unui asemenea contract de captatio benevolentiae? Altele sunt însă mizele, ameninţările şi perspectivele cele mai importante, iar acesta nu este decât un nou episod dintr-un proces de intrare masivă, economică şi strategică, a Chinei în Europa, început în ultimul deceniu.

Fiind prima economie din G7 (de fapt, şi cea mai tarată din acest grup prestigios) care aderă la Belt and Road Initiative, proiectul fanion al lui Xi Jinping, care anunţă aproape explicit obiectivul Chinei comuniste de a deveni la 100 de ani de la fondare cea mai mare putere a lumii, Italia nu face decât să arate că nu mai crede (nici ea) în modelul supremaţiei Occidentului şi al soluţiilor care pot apărea exclusiv din interiorul lumii occidentale. În fond, Italia nu face nimic ilegal sau imoral aderând la un megaproiect strategic al Chinei, dar dă un semnal politic dezamăgitor, acela că guvernul de la Roma crede că banii şi bunăvoinţa regimului comunist de la Beijing ar putea salva Italia. Ceea ce este o iluzie cu consecinţe dintre cele mai dăunătoare, dacă va dura mult.

Dincolo de banii pe care aparent îi exportă, şi aceştia în termeni foarte discutabili, practicând o „diplomaţie a capcanei datoriilor şi dependenţei subiacente”, China exportă (ca şi Rusia) un „model cultural” care va distruge Occidentul. Aşa cum arată Michael Mandelbaum în excelenta analiză Corupţia este noul comunism² din prestigioasa revistă The American Interest, aşa-zisele „modele de dezvoltare” iliberale ale Chinei şi Rusiei sunt, de fapt, „cleptocraţii”, adică regimuri ale furtului, fraudei, minciunii, abuzurilor, corupţiei şi autoritarismului menite să corodeze valorile şi practicile democraţiilor liberale, acolo unde acestea mai există.

Cum să crezi că Rusia şi China pot aduce salvarea cuiva, când aceste regimuri nu pot aduce fericirea propriilor cetăţeni? Să vedem cum trăiesc majoritatea oamenilor în China şi Rusia şi vom înţelege care este direcţia reală propusă europenilor debusolaţi. Niciun imperiu nu a oferit vreodată în istorie, spaţiilor cucerite sau de influenţă ale sale, un model de viaţă mai bun decât cel pe care îl oferă propriului său popor. Este aşadar simplu, pentru cei care mai stau încă pe gânduri, să compare calitatea vieţii oferite pe plan intern de atât de criticatul „Occident” (SUA, Canada, UE bazată pe nucleul franco-germano-olandez), respectiv de China şi Rusia, pentru a înţelege cât de credibile pot fi „soluţiile” şi „bunăvoinţa” arătate pe plan extern altor naţiuni atrase spre aceste centre de referinţă.

Dispreţul pentru statul de drept şi pentru libertăţile individuale, precum şi extinderea corupţiei sau tentaţia autoritarismului vor fi cele mai importante consecinţe pe termen mediu şi lung ale expansiunii influenţei strategice şi economice a Chinei şi Rusiei în Europa.

Poate că alianţa SUA-UE nu este în cel mai fericit moment al istoriei ei, din motivele cunoscute, dar orice alt sistem de apropiere şi alianţă în următoarele decenii, care ar diviza Occidentul şi ar infiltra China sau Rusia între cei doi poli ai spaţiului civilizaţional euro-atlantic, ar ruina şansele generaţiei copiilor noştri de a trăi în pace, securitate, bunăstare, demnitate şi deplină libertate în Europa. America şi Europa îşi trăiesc în aceşti ani deruta lor ideologică evidentă. Delirul iliberal care pare să ofere mirajul unor „soluţii” non-occidentale, autoritariste şi esenţialmente bazate pe corupţie trebuie curmat cât mai curând posibil, înainte de a degenera într-o nouă revoluţie, război civil sau conflict internaţional major.

Ce idee teribilă a avut gândirea bolnavă a comunismului învins în 1989, de a renaşte sub poleiala măştii cool a unui model aparent capitalist, dar iliberal şi corupt (Rusia, China), şi cât de mulţi sunt cei păcăliţi de această reîntrupare, de la Roma la Budapesta sau Bucureşti! Chiar şi atunci când se prezintă ca naţionalişti, suveranişti şi mari apărători ai valorilor creştine, aceşti susţinători ai modelului anti-liberal şi anti-UE nu sunt, de fapt, decât promotorii unui neocomunism corupt, reinventat în hainele secolului XXI. Într-o analiză viitoare, vom explica de ce nu există decât axa liberal-iliberal iar dihotomia extrema stângă vs. extrema dreaptă a fost întotdeauna o iluzie, cele două atingându-se şi având aceeaşi origine ideologică. În esenţă, nazismul şi fascismul nu au fost decât replicile în oglinda capitalismului Europei de Vest ale Revoluţiei Bolşevice din Rusia lui 1917, împreună formând marele val populist al Revoluţiei Iliberale Europene din 1917-1945. O fantasmă pe care riscăm să o rechemăm acum, cu naivitate, în politica Europei.